Citește un fragment în avanpremieră din ,,Magnolia Parks” de Jessa Hastings

,,Magnolia Parks”, de Jessa Hastings este noua apariție editorială Litera, colecția New Moon. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

De câte iubiri ai parte într-o viață?

Ea este o tânără londoneză mondenă, frumoasă, individualistă şi uşor nevrotică. El este cel mai fotografiat băiat rău din Marea Britanie și, totodată, cel care i-a frânt inima. Dar Magnolia Parks şi BJ Ballentine sunt meniţi să fie împreună… nu-i așa

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE ELENA MACOVICIUC

CAPITOLUL 1
MAGNOLIA

– Îmi place.
Mă trage de rochie și vine pe la spatele meu. Poartă blugi negri, Amiri Thrasher (foarte rupți, evident), teniși negri, Vans, și un tricou alb, Givenchy.
Îmi privesc reflexia în oglinda din dormitorul lui. Înclin capul, mijesc ochii și mă prefac că sunt singura fată care a fost aici în ultimul timp. Verific dacă lanțul cu inelul lui e bine ascuns, într‑un loc unde doar eu și probabil mai târziu și el îl putem vedea. Apoi îmi aranjez gulerul rochiei din mătase naturală, cu model floral roșu, albastru și alb.
– E de la Miu Miu, îi spun, în timp ce‑l privesc în oglindă.
Îi ador ochii.
El doar încuviințează din cap, cu un aer detașat.
– Chiar săptămâna trecută m‑am culcat cu un model de la Miu Miu.
Îi detest ochii. Îl privesc o secundă și încerc să mă adun, după care îi arunc un zâmbet nepăsător.
– Nu‑mi pasă.
Privirile ni se intersectează și, pentru o clipă, nu‑i detest doar ochii, ci pe el, cu totul. Pentru că mă cunoaște atât de bine și vede dincolo de cuvintele mele. Pentru că face asta cu oricine, doar cu mine nu. Ridică din umeri, nepăsător.
El e BJ Ballentine. A fost primul pentru mine în tot ce înseamnă iubire, timp, suferință din dragoste. E băiatul cu păr de aur și ochi de aur, cu toate că are părul șaten și ochii verzi. Se spune că e cel mai chipeș băiat din Londra și tind să fiu de acord. Asta în zilele lui bune. Dar de ce‑ți explic ție toate astea? Știi deja despre cine vorbesc.
– Știu că nu‑ți pasă, zice și își trece, absent, limba peste dinți. Așa face când e iritat. Îmi dau seama că e nervos, dar peste o secundă, privirea i se îmblânzește, cum se întâmplă mereu când e vorba de mine. Parks, aveai un iubit atunci.
Îmi caută privirea, dar îl evit. Îmi place să‑l fac să creadă că trebuie să se străduiască pentru a‑mi câștiga atenția.
– Exact. Nu‑mi pasă, repet, în timp ce clipesc.
– Cum să nu, spune, oftând, cu un aer fals plictisit. Ți‑ai pus din nou scutul, nu‑i așa?
Asta spun băieții când văd că îmi protejez inima.
Mă privește și știe că mint. Ne înfruntăm din priviri.
„Mi‑e dor de tine“, clipesc eu în codul Morse.
„Încă te iubesc“, spun colțurile răsfrânte ale gurii lui perfecte.
Buza de sus e mai plină, de parcă ar fi tot timpul înțepată de albine. A existat o vreme când buzele acelea țineau în echilibru toată inima mea.
– Când? întreb, în timp ce mă întorc cu fața spre el.
Îl iau de mână ca să‑i suflec, fără permisiunea lui, mânecile gecii negre din blugi, tot de la Amiri. Îl simt că mă privește și așteaptă să ridic capul. Când o fac, simt o durere în adâncul ființei mele, așa cum se întâmplă mereu când privirile ni se întâlnesc. Sunt ca un pește întors în apă. Simt o ușurare dureroasă.
– Când ce? întreabă Beej, în timp ce mă fixează cu privirea.
Îi strâng geaca peste piept, încercând să‑mi dau seama dacă îi stă mai bine cu ea închisă sau deschisă. Decid să‑i închei nasturii. Își mișcă ușor capul, căutându‑mi privirea, iar când nu i‑o ofer, îmi ridică bărbia, prinzându‑mi‑o între degetul mare și arătător, ca să fiu silită să mă uit la el.
Distanța fizică dintre noi e neînsemnată și, cu toate astea, o întreagă pădure crește între noi. Pini formați din greșeli, atât de înalți, că nu putem vedea peste ei. Și râuri de lucruri nerostite, atât de late, că nu pot fi traversate. Nu suntem nici pe departe acolo unde credeam c‑o să fim și, pentru o clipă, mă simt singură și pierdută. Dar măcar sunt singură și pierdută alături de el.
– Mă întrebam când, atâta tot. Clipesc repede, ca să țin amintirile la distanță. Desfac nasturii. Săptămâna trecută ai fost cu mine aproape tot timpul, așa că nu știu când ai avut timp să‑ți faci de cap cu o fată foarte palidă și, mai mult ca sigur, cu ochii depărtați.
Mă privește amuzat. BJ Ballentine e înalt. Are un metru optzeci și șapte.
– Ce? Modelele fantomatic de albe, cu ochii mari, de extraterestru, sunt preferatele lui Fabio Zambernardi.
– Parks, aveai iubit, îmi repetă el, oprindu‑și un zâmbet.
Îl ignor, pentru că nu asta contează.
Îi strâng geaca pe piept și‑i închid la loc nasturii.
– Dar am fost cu tine aproape tot timpul, așa că efectiv nu știu când ai avut timp…
– Vrei să‑ți arăt orarul meu?
– Orarul tău de sex? întreb, tăios, dar mă întreb dacă n‑ar trebui, poate, să accept.
Mi‑ar fi de folos ca să știu în ce seri să mă spăl pe păr și pe unde umblă. Vreau să știu mereu pe unde e, dar nu pot să recunosc asta, așa că doar îl privesc.
– N‑am un orar de sex.
– De muncă știm clar că n‑ai.
– Dar lucrez, zice el, dându‑și ochii peste cap.
– Când îți dai bluza jos pentru fanii de pe Instagram?
Zâmbește timid.
– Nu încerc decât să plătesc facturile. Nu toți stăm pe o movilă de opt sute de milioane de dolari, Parks.
– Asta așa e. Ia zi‑mi, ce s‑a mai întâmplat cu insula aia mică pe care o deține familia ta pe lângă Grenada?
– De ce a trebuit să spui că e mică? întreabă el, amuzat.
– E mai mică decât a mea.
Râde.
Mă studiază din cap până‑n picioare, iar privirea i se plimbă peste mine, așa cum au făcut‑o cândva și mâinile lui. Mă soarbe din priviri. Apoi se uită în oglindă și‑și trece mâna prin păr.
– Care e situația cu nasturii?
Îi deschei din nou, iar el mă privește amuzat.
– Mereu încerci să mă dezbraci.
– Ai vrea tu, îi răspund, în timp ce‑mi dau ochii peste cap și roșesc.
Îmi iau geanta albastră din năbuc, Le Chiquito Noeud, de la Jacquemus, de pe al patrulea raft cu genți.
– Chiar vreau, recunoaște el, în timp ce trece cu privirea peste trupul meu. Ai ceva nasturi care trebuie deschiși?
– Potolește‑te, îi spun și‑l lovesc în joacă.
– Hai, o să întârziem, zice și își pune brațul pe după gâtul meu, trăgându‑mă spre ușă.
– Parks, ia spune‑mi, ce te scoate din sărite săptămâna asta? mă întreabă BJ, cu zâmbetul pe buze și ochii mijiți.
– Săptămâna asta?
Mă încrunt. Suntem la masă cu Setul Complet. Sunt cei mai apropiați prieteni ai noștri, dar chiar și așa, câteodată se petrece ceva, și totul în jur se întunecă brusc, iar noi nu ne mai vedem decât unul pe celălalt.
– Păi, zice el, ridicând din umeri, știu ce te scoate din sărite mereu, mai presus de orice altceva.
– Serios?
BJ încuviințează din cap, iar eu bat cu degetele în masă.
– Ia luminează‑mă!
Suntem la Annabel’s. Data viitoare când o să vii aici, îți recomand să comanzi o sticlă de Dom Pérignon Rosé din 1995.
Însă nu asta bea BJ. El bea Negroni. Mereu își comandă asta, cu excepția serilor în care totul merge prost, iar atunci își ia o tequila Don Julio 1942.
– Chestia care te scoate din sărite mai presus de orice altceva e când alte fete îmi oferă atenție. Evident.
– Nu, nu ești nici măcar pe aproape, pufnesc disprețuitor și clatin vehement din cap.
Deși e sută la sută adevărat.
BJ dă ochii peste cap și‑mi ignoră minciuna.
– Atunci săptămâna asta. Te rog, spune.
– Fetele care anunță pe Instagram că nu se machiază, deși e evident oricum pentru toată lumea.
– Nici eu nu pot să sufăr chestia asta. Ce vor, să le dăm o medalie pentru curaj? intervine prietena mea cea mai bună, Paili Blythe.
Își dă o șuviță blond‑platinat după ureche și strâmbă din nas, cu un aer de frustrare.
Schițez un gest de recunoștință, apoi continui.
– Nu înțeleg de ce se laudă cu faptul că nu se îngrijesc.
– Poate un pic de corector? Sau niște fard de obraz, zice Paili.
– Ce‑ai zis, Charlotte? Nu te‑ai machiat azi? Da, știu, e îngrozitor de evident pentru cei care au darul vederii, spun eu.
BJ își trece limba peste dinți, zâmbește și încuviințează din cap.
– Parks, nu toată lumea se trezește arătând ca o căprioară din desenele animate.
– Hm…, fac eu, cu o expresie șovăielnică pe chip. Ăsta ar trebui să fie un compliment?
– Absolut.
– Fiți serioși, toți știm că Bambi a marcat trezirea sexuală a lui BJ, spune Henry Ballentine, cel mai vechi prieten al meu din întreaga lume.
Ca înfățișare, seamănă cu fratele lui mai mare. Are păr șaten și un zâmbet care ar putea să te lase însărcinată, dar are ochi albaștri, nu verzi, și uneori poartă ochelari, deși nu știm sigur dacă are nevoie de ei.

Despre autoare

JESSA HASTINGS este o scriitoare australiană, hiperanalitică și pasionată de puzzle-uri. Îi place serialul Prietenii tăi mai mult decât îți place ție, însă n-are priceperea socială și energia necesare să o demonstreze. Consideră că preparatele pentru micul-dejun sunt net superioare celorlalte mâncăruri, poate cu excepția fripturii de duminică. Trăiește cu soțul ei și cei doi copii în Marina del Rey, California, și i-au plăcut toată viața cărțile. Magnolia Parks (2021) este romanul ei de debut și a fost urmat de Daisy Haites (2021), The Long Way Home (2022), Daisy Haites: The Great Undoing (2022) și Into the Dark (2024). Puteți să citiți mai multe despre Jessa pe www.magnoliaparksuniverse.com.