Citește un fragment în avanpremieră din „Castelul din orașul meu” de Ioana Bâldea Constantinescu

Castelul din orașul meu, de Ioana Bâldea Constantinescu este noua apariție editorială Litera, colecția Folio. Cartea, cu autograf şi transport gratuit, este disponibilă pentru precomandă pe litera.ro

În cartierul evreiesc al Bucureştiului, pe lângă un imobil galben, scorojit în eleganţa lui interbelică, se plimbă în fiecare zi un domn vârstnic şi cocker spanielul lui auriu. De peste drum, din spatele unei ferestre, drumurile lor sunt urmărite de micul Sebastian şi de părinţii lui. În jurul casei galbene, Castelul, cum e numită în cartier, anotimpurile, hortensiile, chipurile şi lumea se schimbă, iar promenada lui Hanno şi Spatzi rămâne singura ancoră de firesc într-un timp care nu mai este la fel. Una dintre legendele care explică prezenţa saşilor în Transilvania este Flautistul din Hamelin, culeasă şi transformată în basm de Fraţii Grimm. În Strasbourg-ul anului 1518, în mod inexplicabil, mai mulţi oameni dansează până mor de epuizare, într-o fervoare fatală, cunoscută drept „epidemia dansului“. Castelul galben din cartierul evreiesc le adună pe toate şi le leagă istoriile precum notele pe liniile unui portativ. Iar Hanno, Martha, Clara, Liese, Hanne, Sebastian şi chiar şi Spatzi se pun fiecare la locul lor, într-un „Bruder Jakob“ care curge ne încetat. Chiar şi când cartea s-a terminat de mult.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

PARTEA ÎNTÂI
CASTELUL

M-am gândit că e timpul să scriu despre vechea mea viață. Când eu nu voi mai fi, lumea își va ține oare o secundă respirația? Muzica se va rostogoli pe caldarâm fără să se spargă cu clinchet de ciob. Simt asta. Va cădea liniștit, ca fulgul, ca întunericul care-și târșește picioarele pe acoperiș. După care va amuți. Mă va înfășura în miezul sunetelor calde ca puful proaspăt sub care zvâcnește inima tânără și într-o străfulgerare mă va uita. Uitată cu mine va fi casa noastră răsucită într-un cilindru pe intrarea plină de hortensii, uitate petele de soare răzlețite pe asfalt, uitat gândul ăsta care nu-mi dă pace, în care mă legăn ca-ntr-un scrânciob, uitate durerile care-mi leagă nervii de carne. Mă voi duce. Înțelegi? Mă voi duce.

Nu știu unde plec și nu știu nimic altceva decât să pun lucruri pe hârtie. Mintea mea a îmbătrânit. Se mișcă greu, se lovește de mobile. Mă obosește încetineala asta. Mă oprește din orice avânt. Câteodată, însă, imaginea se limpezește și sunetul i se așază mătase pe umeri. Muzica îmi curge prin vârfurile degetelor. Scriu în mintea mea și bucuria mi se prelinge pe obraji. Lumea de atunci se umple de viață. Alunec pe străzi fără dureri, fără teamă. Dimineața se naște cu chiot, înserarea licărește departe. Frica e o hârtie mototolită, pe fundul coșului. Trăiesc. Trăiesc.

FEIERLICH UND GEMESSEN,
OHNE ZU SCHLEPPEN

Lumea Nouă a început într-o miercuri, la ora 7.04. Ca toate lumile noi, a început la radio. S-a terminat promo și buletinul de știri a crescut sacadat din difuzor, cu un tremur incipient, dar încă destul de greu detectabil în straturile tectonice ale vocii. Silabele au ridicat munți și sunetele au săpat văi și liniștea a despărțit fricile de certitudini și atunci fiecare a făcut unul dintre gesturile acelea absurde care construiesc dimineți obișnuite, ca să le spună celorlalți că lumea e la locul ei. Suntem în siguranță. Bucătăriile s-au aglomerat de vase și filtrele de cafea au hârâit intestinal, dușurile au țârâit cu opinteli de garnituri uzate, s-au legat șireturi, s-au întors chei în broască, te sun mai târziu, să ai grijă, nu mai pune și tu la suflet toate alea.

Hanno s-a uitat în ochii lui Spatzi și și-a dat seama că Spatzi nu e speriat, așa că i s-a părut inutil să-l consoleze. A întins mâna după lesa verde și Spatzi s-a bucurat. Vocea de la radio părea sleită, dar lui Hanno i s-a părut mai consistentă decât golul de fiecare zi, așa că a lăsat radioul mergând. E reconfortant să te aștepte cineva la întoarcere. Chiar dacă acel cineva e o voce care citește știri catastrofale. Hanno a mai ezitat câteva secunde, până când vocea a respirat scurt, împingând aerul într-o oclusivă.

– Așa se face la radio, i-a spus Hanno lui Spatzi.

Pe urmă l-a mângâiat un pic între urechi. A luat în calcul să-i mai explice câte ceva despre ce auzise la știri, dar Spatzi nu mai avea răbdare. Se lipise deja de ușă și tremura încântat a plimbare. Hanno și-a luat pălăria din cui, și-a pus fularul și și-a îmbrăcat din mers jacheta și, înainte să-și termine de încheiat ultimul nasture, un nasture dificil de altfel, care stătea să se desprindă din strânsoarea găicii, au dat nas în nas cu Lumea Nouă.

Undeva, pe la jumătatea drumului, Hanno s-a oprit și a plâns. Spatzi s-a oprit și el și l-a așteptat să termine. În Lumea Nouă era răcoare și pe cer se lățeau petice de ceață. S-au gândit amândoi la Martha. O șuviță din părul ei a gâdilat obrazul lui Hanno și a tremurat în nările lui Spatzi. Niciunul nu i-a dat nimic de înțeles celuilalt și Martha a mers cu ei o vreme. Hanno și-a dat seama că a uitat punguțele de plastic sus și a sperat, în taină, să nu fie nevoie de ele, dar nu i-a spus nimic lui Spatzi.

Au făcut stânga pe lângă parc și au lăsat în urmă doi braci cu stăpânii lor vizibil preocupați și o mamă care târa un ghiozdan de care atârna o fetiță. S-au strecurat, ca de obicei, printre frânturi de conversații la mobil și mirosuri de ciorbă coborând în fuioare din oale care fierbeau la etaj, pe deasupra capetelor lor. Au trecut pe sub balcoane în care picurau rufe și printre sunete de frână și de roți sub care se mestecă vocile șoferilor desfăcute în cuvinte cu miros greu. Așchii, așchii. Picioare târșite. Marthei nu i-a plăcut. A rămas undeva, pe o bancă, lângă o pungă nedesfăcută de pufuleți.

Când strada s-a ondulat din nou, Hanno s-a mai oprit un pic. Poate să răsufle, poate să-și îndrepte spatele. Fiecare os cu muzica lui. Ca într-o pădure. Uite fagul, stejarul, bradul. Auzi cum pârâie. Spatzi a tras de două ori în ham, după care s-a întors spre Hanno. L-a văzut așa, nemișcat, și s-a agitat. A tras din nou în ham, cu scâncetul lui de neliniște. Pădurea s-a oprit din forfotit, lemnul a căutat alinare în frunza pe care se mai ghicește verdele.

– Gata, Spatzi, mergem, a zis Hanno și s-a gândit că, de data asta, n-o să se aplece să-l mângâie, o să lase vocea să facă asta. Brusc, i-a revenit în minte vocea de la radio poticnindu-se grav și i-a părut rău că lăsase radioul deschis. S-a gândit iar la Martha.

DIE NEUE WELT

Să vorbim, însă, puțin și despre băiețel. La urma urmei, e un personaj important. Vede Lumea Veche cu un ochi și Lumea Nouă cu altul. Și ele se întâlnesc undeva, la mijloc, poate pe la rădăcina nasului, acolo unde toarce un strănut și unde un bătrân pe care-l cheamă Hanno plimbă un cățel pe care-l cheamă Spatzi. În urma lor țopăie o fetiță. Dar nu am ajuns încă acolo. Să ne întoarcem la băiețel. Numele lui e Sebastian.

Mama lui plânge în bucătărie. Are mâinile foarte roșii.

Sebastian știe ce o să facă. O să coloreze un gât de păun până la ora șapte.

Undeva, pe noptiera lui, e o poză cu ei doi. Mama e întinsă pe burtă, pe covorul din sufragerie, și face baloane de săpun. Mama pare mică, mai mică decât el. Are cercei cu turcoaze, despre care ea i-a spus că se mai numesc și peruzele. În poză, Sebastian aleargă după mărgelele transparente care ajung până în tavan. Lumea se termină unde se termină covorul. Când ajunge la capătul lumii, cade în brațele ei. Sau așa crede el.

Tata sună la ușă. Mama îi deschide și-l întreabă imediat dacă a găsit. Nu, nu e pe nicăieri. O să caute și mâine. Da, și ea o să mai caute. Trebuie să fie pe undeva. Clar trebuie să fie. Tata vede mâinile mamei și între ei crește o bulă de tăcere. Exact ca-n benzile desenate. Totul virează în alb-negru. Mai mult negru decât alb. Sebastian îi lasă în caseta lor, hașurează fundalul cu un creion HB cu mină moale și se duce să se joace. Ochii lui se cațără pe corpurile bibliotecii. Rafturile dispar și în locul lor cresc stânci invadate de capre negre. Copitele lor bocăne pe lângă poezii de John Donne și o istorie ilustrată a artei islamice. De undeva, de după trei volume de Simboluri, sunt pândite de irbiși. Uite-i cum le vânează. Și moțata aia mică sare sprinten din calea lor și dărâmă pereți de piatră care se prăvălesc cu zgomot pe lângă albumul cu Palatul Pitti și se sparg în așchii de cotorul unei cărți groase pe care scrie Bosch.

Din bucătărie Mama îi spune lui Tata cum se sufocă la știri și simte că o strânge studioul ei fără ferestre și Tata îi spune că nu-i nimic, o să treacă, te rog să nu mai plângi, îți trebuie doar o pauză să-ți revii un pic, ai trecut prin multe, prea multe, dar ea plânge și spune nu, nu, nu, n-o să mă lase niciodată și el spune ba da, nu-ți mai face atâtea griji, sigur că o să te lase, oameni suntem toți, nu?, oamenii mai trec prin boli, prin necazuri și nu-i pedepsește nimeni pentru asta, hai, o să-ți fie rău iar, nu ești supus austriac, o să se găsească o soluție. Vocea mamei se cațără undeva spre tavan și julitura din gâtul ei se aude hârșâit până dincolo de ușă.

Un moment de neatenție și moțata aia mică a căzut de pe Operele complete ale lui William Shakespeare.

Sebastian se duce în camera lui și alege creioanele colorate. Pe geam, printre blocuri, se vede o clădire mare și scorojită ca interiorul unei gât zgâriat. Sebastian se gândește că locul acela seamănă cu vocea mamei lui. Alege mai multe nuanțe de verde și umple penele păunului cu fâșii de mare turcoaz. Vocea păunului e cumplit de urâtă. Știe el. I-a spus Tati. Ca un cârâit ofuscat, absolut nedemnă de culoarea care-o îmbracă. Acolo unde ar trebui să fie inima păunului, Sebastian desenează scoici și corali, și pietre aurii, de parcă s-ar fi prăjit la soare, și pești cu creste translucide prin care ghicești vinișoare minuscule. Ce fel de sânge au peștii? Oare au? Păi sigur că au, altfel nu ar fi vii. Clădirea cu cilindrul scorojit în jurul căruia se strânge guler un rând de scări pare să-l privească întrebător prin ferestrele ei rotunde. Să nu uite să-l întrebe pe Tati dacă peștii au sânge. Dar mai târziu. După ce se va deschide ușa bucătăriei și lumea se va culcuși din nou, cuminte, la locul ei. Și toate vor fi ca înainte. Trebuie să fie. O să vezi.

IMPRESII DESPRE CASTELUL DIN ORAȘUL MEU

„Ce roman splendid a scris Ioana Bâldea! Singurătatea genială a lui Johannes Schell, emigrat din România comunistă pentru a deveni un superstar academic mondial și un scriitor iubit pe toate continentele, contrage în ea o enormă forță umană. Însă admirabila artă a Ioanei Bâldea a știut să nu fie interesată atât de geniul lui Schell (deși atât de convingător expus), ci de nevoia lui disperată de a ieși din singurătate – de încercarea lui, întinsă pe o viață întreagă & mereu eșuată, de a aduce lângă el o altă ființă umană. Unica ființă care, pentru el, dă realitate lumii. Singurătatea lui & singurătatea ființei abandonate în România comunistă sunt cei doi poli electrici ai romanului. Iar între acești doi poli, frazele minunate, delectabile ca niște artefacte & totuși mereu atât de funcționale ale Ioanei Bâldea descarcă o tensiune electromagnetică în care încape totul: macroistoria secolelor 19 și 20, ba chiar și primele două decenii din 21, cu literatura & muzica lor, microistoria comunității săsești din Transilvania, microistoria cutremurului bucureștean din ʼ77, câini imaginari și păsări elefant, frați Grimm și neveste Grimm, basme germane și fabule chinezești. Și, peste toate, atât de multă frumusețe. O bucurie de carte.“ RADU VANCU

„Învăluită în mănușa de catifea a basmului, Istoria – o deloc hegeliană înșiruire de accidente, înșelătorii, meschinării și cupidități fără finalitate – aruncă încoace și-ncolo câteva generații de femei, a căror îndârjire și delicatețe fermă reușesc să le asigure o coeziune imposibilă. Aceeași delicatețe de sabie japoneză se găsește și în învelișul stilistic al romanului: în pendularea lui narativă între Lumea Veche și Lumea Nouă, reușește să ascundă duritatea Realpolitikului și cea a relației dintre bărbați și femei sub ceața magică a cadenței basmelor. Ioana Bâldea Constantinescu a scris un roman complex, poliedric, matur și de o sensibilitate asumată, cu totul atipic peisajului literar românesc.“ BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU

DESPRE IOANA BÂLDEA CONSTANTINESCU

Ioana Bâldea Constantinescu este jurnalist cultural, scriitoare și traducătoare. A lucrat 19 ani ca jurnalist de radio. 

A colaborat cu Esquire, The One, Liternet și Harper’s Bazaar. În prezent scrie pentru ELLE, Forbes Life, blogul Editurii Litera și blogul Cărturești.

Din 2022 semnează, pentru Forbes Life, editorialul #backtoLIFE.

E autoarea volumelor Dincolo de portocali (Humanitas, 2015), Nautilus (Humanitas, 2017), Poveste pentru Maria (Nemira, 2019). A publicat, de asemenea, proză scurtă și eseu în antologiile Selfie (Editura Arthur, 2018), Dragă Virginia (Black Button Books, 2019) și Literatura la feminin. O antologie (Editura Seneca, 2021).

În 2020 a lansat ioanabaldea.com, o platformă de întâlniri, interviuri, reflecții și intersecții de idei, mai mult sau mai puțin culturale. Din 2023 moderează #CuVoceTare, un podcast al Editurii Litera.