Citește un fragment în avanpremieră din bestsellerul „Două cărți și o vacanță” de Emily Henry

Două cărți și o vacanță, bestsellerul scriitoarei Emily Henry, a apărut la Editura Litera în colecția „Blue Moon” și spune povestea unei iubiri atipice.

O scriitoare de romane de dragoste care nu mai crede în iubire și un scriitor de romane serioase care și-a pierdut inspirația își propun unul altuia o provocare pentru o vară, care le poate schimba părerea despre ce înseamnă un final fericit.

Augustus Everett este un scriitor foarte apreciat de ficțiune literară. January Andrews scrie bestselleruri de dragoste. Atunci când ea gândește un final fericit, el își omoară toți protagoniștii.

Sunt complet opuși. De fapt, singurul lucru pe care îl au în comun este faptul că, timp de trei luni, locuiesc în case vecine, n-au nici un ban și inspirația i-a părăsit.

Asta până când, într-o seară pe care nu și-o amintesc prea bine, din una în alta ajung să facă o înțelegere: Augustus își va petrece vara scriind o poveste cu final fericit, iar January va scrie următorul mare roman american. Ea îl va duce în excursii care par desprinse dintr-o comedie romantică, iar el o va duce să vadă rămășițele unui cult al morții (evident!). Fiecare dintre ei își va termina romanul și nimeni nu se va îndrăgosti.

Citește și: O carte pe zi: „Două cărți și o vacanță” de Emily Henry

Citește un fragment în avanpremieră, în traducere din limba engleză de Andreea Florescu

Am un defect din fabricație.

Îmi place să cred că toată lumea are câte unul. Sau, cel puțin, asta mă face să mă simt mai bine cu privire la această trăsătură prin care oamenii se sabotează singuri, faptul că aruncă vina pentru toate lucrurile rele care li se întâmplă asupra unei caracteristici anumite: lucrul pe care au învățat să-l facă pentru a se proteja și de care nu se pot dezbăra, chiar dacă nu mai au nevoie de el.

Poate că tu, cititorule, n-ai avut posibilitatea să controlezi ce ți se întâmpla în copilărie. Deci, ca să eviți dezamăgirile, ai învățat să nu ceri nimic din ce-ți dorești cu adevărat. Iar asta a funcționat multă vreme. Doar că acum, când ai ajuns la vârsta a doua și îți dai seama că nu ai obținut nimic din ce voiai cu adevărat, mergi cu 200 de kilometri pe oră pe autostrada vieții într-o mașină de lux, cu o valiză cu bani și un cetățean pe nume Stan în portbagaj.

Poate că defectul tău din fabricație este că nu semnalizezi niciodată când schimbi direcția.

Sau poate, ca mine, ești un romantic incurabil. Nu te poți stăpâni din a-ți spune povestea. Povestea vieții tale, asezonată cu un fond sonor melodramatic și cu razele aurii ale soarelui care pătrund prin geamul mașinii.

La mine totul a început când aveam doisprezece ani. Părinții mi-au spus să mă așez, că au ceva important să-mi comunice. Mama primise primul diagnostic – niște celule suspecte în sânul stâng – și mi-a zis de atâtea ori să nu mă îngrijorez, încât mi-a fost teamă să nu mă pedepsească dacă mă prinde făcându-mi griji. Mama era genul care făcea lucrurile se meargă, optimistă, nu se îngrijora din orice, dar îmi dădeam seama că era îngrozită, așa că m-a cuprins și pe mine groaza, încremenită cum eram pe canapea și nesigură de ce ar fi trebuit să fac ca să nu înrăutățesc lucrurile.

Dar apoi tatăl meu, șoarece de bibliotecă și mare amator de stat în casă, a făcut ceva neașteptat. S-a ridicat în picioare, ne-a luat de câte o mână pe mine și pe mama și a spus: Știți ce ne trebuie ca să alungăm sentimentele astea negative? Un dans!

În suburbia noastră nu erau cluburi, doar un restaurant care servea fripturi mediocre și unde cânta o trupă de cover-uri în fiecare vineri seară, dar figura mamei s-a luminat de parcă tata ar fi sugerat să luăm un charter spre Copacabana.

Purta o rochie galben pai și cercei din metal bătut, care sclipeau când se mișca. Tata a comandat un scotch de 20 de ani pentru ei și un cocktail Shirley Temple pentru mine, apoi cu toții ne-am învârtit și am dat din cap până când am amețit, râzând și împiedicându-ne unii de alții. Am râs până când nu ne mai țineam bine pe picioare, iar tatăl meu, altfel un tip rezervat, a început să cânte „Brown Eyed Girl“ împreună cu trupa, de parcă n-ar fi fost toți ochii ațintiți asupra noastră.

Obosiți, ne-am înghesuit în mașină și am plecat spre casă, prin noaptea liniștită, mama și tata ținându-se de mână între scaune, iar eu cu fruntea lipită de geam, urmărind felinarele stradale care treceau unul după altul și gândindu-mă: O să fie bine. O să fim bine cu toții.

În acel moment mi-am dat seama de ceva: când lumea din jur îți pare întunecată și înfricoșătoare, iubirea te poate lua pe sus ca să te ducă la dans; râsul poate să mai aline durerea; frumusețea să mai spargă din teamă. Am hotărât pe loc că viața mea va fi plină de aceste trei lucruri, nu doar de dragul meu, ci și de al mamei, și de al celor din jur.

Va exista un scop clar. Va exista frumusețe. Vor exista lumânări aprinse și Fleetwood Mac care se va auzi în surdină.

Ideea este că am început să-mi spun o poveste frumoasă despre viață, soartă și felul în care o să se aranjeze lucrurile, iar la douăzeci și opt de ani povestea mea era perfectă.

Părinți perfecți (fără cancer) care mă sunau de câteva ori pe săptămână, amețiți de vin sau de prezența celuilalt. Un iubit perfect (spontan, vorbitor de mai multe limbi străine, înalt de peste doi metri), care lucra la Urgențe și care știa să gătească coq au vin. Un apartament perfect în Queens, decorat în stil shabby chic. Slujba perfectă, scriitoare de romane de dragoste, inspirată de părinții perfecți și de iubitul perfect, pentru editura Sandy Lowe Books.

Viața perfectă.

Dar nu era decât o poveste, iar când a apărut prima gaură în ea, tot eșafodajul s-a dărâmat. Ce ți-e și cu poveștile astea!

Acum, la douăzeci și nouă de ani, eram nefericită, fără nici un ban în buzunar, fără un adăpost sigur, n-aveam pe nimeni și ideea că trebuie să intru pe aleea unei minunate case pe malul unui lac mă făcea să vărs. Imaginea romanțioasă pe care o construisem despre viața mea nu-mi mai era de nici un folos, dar defectul meu de fabricație încă mai mergea pe locul din față în Kia mea Soul cea bătută de vreme, spunând povestea așa cum a fost:

January Andrews se uita pe geamul mașinii la apa învolburată a lacului care se spărgea de țărm, la apus. Încercase să se autoconvingă că nu era o greșeală să vină aici.

Era cu siguranță o greșeală, dar nu aveam altă opțiune. Nu poți să dai cu piciorul ocaziei de a locui gratis când n-ai nici un sfanț.

Am parcat pe stradă și m-am holbat la fațada conacului, cu ferestrele strălucitoare și veranda ca dintr-o poveste, cu tufele ciufulite de iarbă-de-mare care dansau în briza călduță.

Am verificat adresa de pe GPS cu cea scrisă pe un bilețel atârnat de cheia casei. Asta era, ajunsesem.

CE SPUN CRITICII DESPRE DOUĂ CĂRȚI ȘI O VACANȚĂ

„Cititorii se vor îndrăgosti cu siguranță de această poveste romantică duioasă și aparte.” (Publishers Weekly)

„O viziune plină de tandrețe asupra ideii de a doua șansă, în viață și în dragoste.” (Kirkus Reviews)

Despre Emily Henry

Emily Herny este autoare de bestselleruri New York Times, printre care amintim Două cărți și o vacanță și People We Meet on Vacation. Scrie povești despre dragoste și familie, pentru adolescenți și pentru adulți deopotrivă. A studiat scrierea creativă la Hope College și New York Center for Art & Media Studies, iar acum își petrece majoritatea timpului în Cincinnati, Ohio, și în partea din statul Kentucky de la sud de metropolă. O găsiți pe Instagram cu numele @EmilyHenryWrites.