Citește un fragment în avanpremieră din „Blestemul familiei Palmisano” de Rafel Nadal

Blestemul familiei Palmisano de Rafel Nadal, carte publicată în 23 de țări, a apărut la Editura Litera în luna aprilie, în colecția „Clasici Litera”. Pornind de la un fapt real descoperit de autor, romanul parcurge trei decenii din istoria unor aşezări din regiunea Puglia.

Tradiţiile, credinţele, arhitectura, cultura şi gastronomia care le caracterizează sunt zugrăvite în detalii bogate, pitoreşti. Peste acestea, apare adevăratul blestem: fascismul care otrăveşte relaţiile sociale şi de familie şi ororile războiului.

Despre Blestemul familiei Palmisano

Cu siguranţă, Palmisano este un nume blestemat: rând pe rând, toţi bărbaţii acestei familii din orăşelul Bellorotondo, aflat în sudul Italiei, mor în Primul Război Mondial. Toţi, până la cel din urmă, care se naşte după încheierea războiului. Donata, cea care îl aduce pe lume, hotărăşte să-şi pună fiul la adăpost de blestem încredinţându-l verişoarei sale, Francesca. Astfel, micul Vitantonio va fi considerat un Convertini, frate geamăn al Giovannei, născută la numai câteva ore distanţă. Liniştea nu durează însă decât până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Îl va ajunge, oare, din urmă blestemul pe fiul secret al familiei Palmisano?

Citește un fragment în avanpremieră din Blestemul familiei Palmisano, în traducere din limba engleză realizată de Adriana Bădescu

Primul care a murit a fost Giuseppe Oronzo Palmisano (1), cel mai războinic dintre bărbații Palmisano. Se pregătea de mult timp pentru clipa în care patria avea să‑l cheme la arme. A căzut pe 23 mai 1915, în ziua în care Italia a declarat război Austro‑Ungariei și s‑a ală­turat coaliției aliate în Primul Război Mondial. Bietul Giuseppe Oronzo susținuse mereu că lupta pe front le oferea bărbaților o ocazie extraordinară: îi disciplina, le întărea caracterul și le permitea tinerilor să‑și canalize­ze în mod adecvat agresivitatea înnăscută. După părerea lui, câmpul de bătălie era singurul loc în care forța brută putea fi folosită într‑un mod firesc și organizat. Ca una dintre artele nobile, obișnuia el să spună.

Giuseppe Oronzo era un bărbat loial și de încrede­re. Problema lui, însă, era aceea că prefera întotdeauna să‑și rezolve disputele cu ajutorul pumnilor. Dar în ciuda pornirilor violente, nu era în întregime un soi rău: a fost primul Palmisano care s‑a înrolat și a ajuns astfel într‑o unitate de voluntari – o adevărată onoare pentru cineva dintr‑un orășel neînsemnat, ca Bellorotondo. La scurt timp după aceea, a fost primul trimis pe frontul din Carso, în nord‑estul Italiei, și primul care a intrat în luptă. A fost, de asemenea, primul din detașamentul lui care a pornit să atace pozițiile austriece. Și a fost primul care a încasat un glonț în piept, drept în stern. Când a simțit impactul, însoțit de un zgomot ca al unor bucăți de metal lovin­du‑se între ele și de o senzație foarte neplăcută de arsură, a presupus că glonțul îi atinsese doar nasturii tunicii și a încercat să meargă mai departe. Dar picioarele au refu­zat să‑l ducă, s‑au îndoit sub el, iar Giuseppe Oronzo a căzut. Când austriecii au năvălit în tranșee, un caporal cu mustața în furculiță a pășit peste trupul lui și i‑a în­fipt baioneta în inimă, însă el n‑a mai simțit‑o; viața îl părăsise cu ceva timp în urmă. Primul Palmisano murise cu banala onoare de a fi fost unul dintre primii italieni răpuși în acea primă zi a luptelor pe frontul austriac. În vara aceea ar fi împlinit douăzeci și doi de ani.

Donato Fu Francesco Paolo Palmisano (2) a fost al doilea care a murit. Cel mai laș din familie, ar fi făcut orice pentru a nu fi înrolat, dar din nefericire, n‑a avut nici măcar ocazia de a trăi pe pielea lui adevăratele orori ale luptei în tranșee. A pierit și el tot pe frontul din Carso, spre sfârșitul primei veri a războiului, victimă a unui obuz Howitzer lansat de artileria austriacă în apă­rarea orașului de graniță Gorizia. Câteva zile mai târ­ziu, a murit și Silvestro (3), ciuruit de gloanțele noilor mitraliere austriece care, în octombrie 1915, au deci­mat trupele care atacau dealul Santa Lucia de la granița de nord‑est a Italiei. Instalați în posturi de observație departe de linia focului, ofițerii italieni beau ceai din cești de porțelan, serviți de ordonanțe înmănușate, iar de acolo, din turnurile lor, ordonau seriilor succesive de trupe să atace dealul. Până când, în final, comandantul armatelor italiene, generalul Luigi Cadorna, a înțeles că era de fapt un masacru inutil și a oprit ofensiva. Acela a fost sfârșitul celei de‑a treia bătălii de pe Isonzo, un râu înghesuit între munți semeți, chiar la granița cu Imperiul Austro‑Ungar – un râu de care nimeni în Bellorotondo nu auzise până în ziua aceea.

Gemenii au avut parte de cea mai cumplită moar­te dintre toți. În copilărie, Gianbattista Di Martino (4) și Nicola Di Martino (5) nu suportau să fie îmbrăcați la fel. Și îi enerva teribil când femeile din oraș se opreau pe stradă și‑i ciupeau de obraji, uguind la ei: „Ce frumușei, ca două picături de apă!“

Sătui de asemenea efuziuni materne, într‑o zi au hotă­rât să nu mai poarte niciodată haine identice. Au refuzat să mai plece de acasă în același timp. În curtea școlii, stăteau cât mai departe unul de celălalt. Dacă, la vreo săr­bătoare locală, familia ieșea la plimbare pe Via Cavour, în centrul orașului, găseau ei o cale de a merge separat, pe trotuare diferite. Iar în adolescență, făceau tot posibilul pentru a se deosebi fizic cât mai mult: Gianbattista și‑a lăsat mustață, iar Nicola a optat pentru un barbișon; unul își făcea cărare pe dreapta, celălalt, pe stânga. Când au început să iasă cu fete, Gianbattista le vâna pe cele exuberante, extrovertite și vesele. Nicola, pe de altă parte, le prefera pe cele mai liniștite.

Când au reușit, în sfârșit, să uite că erau gemeni, iar bătrânele din oraș au renunțat să mai uguie la ei, au fost recrutați. Au primit amândoi scrisoarea de mobilizare în aceeași zi, pe 1 februarie 1915, adusă fiind de același poștaș. Au fost trimiși în aceeași cazarmă și, după ce au fost rași în cap și îmbrăcați în uniforme identice, din nou a devenit imposibil să‑i deosebești unul de celălalt. Din acea zi, au urmat instrucția împreună și au dormit în paturi de campanie suprapuse, unul deasupra celuilalt. Șase luni mai târziu, au plecat spre nord împreună, în cadrul aceleiași companii, și erau de asemenea unul lângă altul când au primit vestea că aveau să plece spre front și deci trebuiau să se pregătească imediat de luptă.

Gemenii abia împliniseră nouăsprezece ani și erau din nou ca două picături de apă, însă asta nu‑i mai deranja acum. Au devenit chiar de nedespărțit: dormeau unul lângă celălalt, se ghemuiau alături în noroiul tranșeelor și înaintau împreună când atacau pozițiile austriece. Nimeni în compania lor nu‑i putea deosebi. Căpitanul Di Luca le dădea ordine ca și când ar fi fost ambii o sin­gură persoană: „Palmisano, du‑te după copacii de colo și doboară naibii mitraliera aia, o dată pentru totdeauna!“

Gianbattista și Nicola nu stăteau să întrebe cui îi fu­sese adresat ordinul. Se târau amândoi afară din tranșee și se furișau înainte, spre stânci, lipiți unul de altul ca și când ar fi fost un singur trup. Fugeau către pădu­rea de pini și, o jumătate de oră mai târziu, mitraliera inamică sărea în aer, iar camarazii lor strigau „Trăiască Palmisano!“, știind că se simțeau amândoi incluși în ovația aceea.

În noiembrie, austriecii au lansat clor gazos pe fron­tul pe care gemenii abia câștigaseră o medalie pentru bravură. Când ceața aceea letală s‑a ridicat, în tranșeele ambelor tabere a rămas un îngrozitor covor de cadavre: vântul își schimbase direcția în cursul atacului și, după ce îi ucisese pe italieni, gazul otrăvitor îi secerase și pe austrieci. Ambele armate s‑au văzut nevoite să recupereze cadavrele celor uciși în acel exemplu de sminteală mili­tară. Oamenii căpitanului Di Luca i‑au găsit pe gemeni îmbrățișați atât de strâns, încât n‑au izbutit să‑i despartă. Aveau fețele albăstrui din cauza gazului toxic și contorsionate de oroarea pe care o văzuseră venind. Aveau spume la gură. Iar tunicile încă le duhneau a clor.

Căpitanul a fost de neclintit:

– Lăsați orice altceva și îngropați‑l pe Palmisano. Nu mai suport nici o clipă să văd grozăvia asta!

Soldații s‑au uitat unii la alții, nedumeriți.

– Pe care Palmisano, căpitane? Nu‑i putem deosebi.

– Pentru numele Domnului, nu vezi că nici nu‑i ne­voie? Îngropați‑i așa cum i‑ați găsit. Sunt un singur trup. Și așa i‑au îngropat pe Gianbattista Di Martino Palmisano și Nicola Di Martino Palmisano, încleștați într‑o ultimă îmbrățișare, într‑un luminiș din pădure, împreună pentru veșnicie

Ce spun criticii despre Blestemul familiei Palmisano de Rafel Nadal

„Familia este doar o poartă de intrare în alte aspecte ale realităţii, ale peisajului, ale cotidianului, ale sentimentelor personale sau colective, ale dragostei şi urii care uneori constituie motorul vieţii… Un roman bine scris, cu capitole scurte care imprimă lecturii un ritm alert… O poveste excepţională şi o tehnică narativă excelentă care urmează linia de înaltă calitate a romanelor lui Nadal.“ (Eix Diari)

Despre Rafel Nadal

Rafel Nadal (născut în 1954, la Girona, Spania) este un jurnalist și scriitor de limbă catalană. La sfârșitul anilor ’70, a fost corespondent la Paris al cotidianului Catalunya Express. Ulterior, a lucrat la Punt Diari, El Periódico de Catalunya, El País și Diari de Barcelona. În 1995, devine director de marketing și distribuție al trustului Ediciones Primera Plana, unde inițiază ediția în limba catalană a publicației El Periódico. În anii următori, este director general al trustului de presă Grupo Zeta, apoi al publicației El Periódico. De asemenea, este realizator de talk-show-uri la 8tv, RAC1 și TV3.

În anul 2011, publică primul său volum, Els mandarins, o colecție de portrete jurnalistice ale unor politicieni și personalități. În 2012, apare Quan érem feliços, roman autobiografic, câștigător al Premiului Josep Pla. Au urmat Quan en dèiem xampany (2013), Blestemul familiei Palmisano (La maledicció dels Palmisano, 2015), tradus în peste 20 de limbi, La senyora Stendhal (2017). Cel mai recent roman al său, El fill de l’italià (2019), a primit Premiul Ramon Llull, cea mai înaltă distincție a literelor catalane.