Citește un fragment în avanpremieră din „Bucuria de a spune nu”, de Natalie Lue

Bucuria de a spune nu, de Natalie Lue este noua apariție editorială Litera, colecția Introspectiv. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Îți sună cunoscut vreuna dintre aceste afirmații? 

• Pun nevoile și dorințele altora mai presus de ale mele.

• Spun „da“ din vină, teamă, obligație sau anxietate.

• Mă neliniștește gândul că nu sunt plăcut, că rănesc sentimentele cuiva, că par rău sau egoist.

• Nu-mi doresc să fiu o povară, să îi deranjez sau să îi fac pe alții să se simtă prost.

Dacă da, atunci și tu faci tot posibilul pentru a le face pe plac celor din jur. Acest lucru înseamnă să-ți suprimi și reprimi, conștient și inconștient, nevoile, dorințele, așteptările, sentimentele și opiniile pentru a obține atenție, afecțiune, iubire, validare sau pentru a evita conflictul, critica, dezamăgirea, respingerea sau abandonul.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE ROXANA OLTEANU

„Găseşte‐ţi bucuria, găseşte‐l pe nu.

Sunt Natalie Lue şi sunt o persoană care le făcea pe plac altora, acum în curs de recuperare. Suprimarea şi reprimarea nevoilor, dorinţelor, aşteptărilor, sentimentelor şi opiniilor mele, cu scopul de a influenţa şi controla sentimentele şi comportamentul celorlalţi, erau pentru mine la fel de fireşti precum respiraţia. Mi se părea normal să le spun oamenilor ce vor să audă (adică, să mint) ca să‐i fac să se simtă mai bine. Eram convinsă că îndeplinesc toate condiţiile pentru a fi un Om Bun, fiind amabilă, generoasă, muncitoare, conştiincioasă, iubitoare, dornică să ajut, atrăgătoare, dar şi inteligentă, şi făcând ceea ce doreau sau aveau nevoie alţii. Mă nedumerea însă faptul că, ei bine, în cea mai mare parte a timpului mă simţeam ca naiba. Mi se părea absurd că dedicam atât timp, energie, efort şi emoţie încercând să fac ce trebuie – să fiu un Om Bun –, asigurându‐mă că mulțumesc pe toată lumea şi sacrificându‐mă, şi, cu toate acestea, nu mă simţeam bine.

Îl păstram pe nu pentru situaţii de urgenţă, când eram cu spatele la zid, urmându‐l de prea multe scuze, ca şi cum făceam ceva rău, sau îl spuneam tardiv, într‐o izbucnire de furie şi frustrare de mult acumulate. Aveam impresia că a spune nu fiindcă aşa vrei, din necesitate, dorinţă sau chiar obligaţie, este un lucru pe care îl fac alţii, cei care şi‐au câştigat dreptul acela prin meritele lor, ştii? Asta însemna că, în mod normal, semnam, lipeam şi expediam un nu cu durere, anxietate, vinovăţie, resentimente şi ruşine.

Într‐o dimineaţă de la începutul lui august 2005, am descoperit că pot să spun nu pur şi simplu pentru că aşa vreau. În ziua aceea stăteam în cabinetul unui specialist din clinica de pneumologie a unui spital din nordul Londrei, pregătită să primesc vestea proastă pe care o aşteptam. Timp de optsprezece luni umblasem prin tot felul de secţii, uneori săptămânal, pentru radiografii ale toracelui, teste de verificare a plămânilor, analize de sânge, tomografii şi alte împunsături şi pipăieli după ce fusesem diagnosticată cu o misterioasă boală a sistemului imunitar (sarcoidoză), care aproape că mă lăsase oarbă de un ochi şi mă făcuse expertă în ascunderea durerilor severe de articulaţii. Cu câteva săptămâni înainte, când fusesem în vacanţă în Egipt pentru a sărbători încheierea unui tratament agresiv cu steroizi, descoperisem un nodul pe gât care semnala că boala recidivase. Acum ştiam cum trebuie să se fi simţit personajul jucat de Jamie Lee Curtis în seria Halloween, când credea că Michael Myers dispărea, doar ca să apară din nou şi să distrugă viaţa tuturor.

– …tratamentul cu steroizi nu a funcţionat… Aşa cum ştii, nu cunoaştem ce anume provoacă boala şi nu există tratament, aşa că va trebui să iei steroizi toată viaţa… Este crucial să începi imediat… să nu ajungi la un stop cardio‐respirator la patruzeci de ani… nu sunt alte opţiuni… păstrarea mobilităţii…

Împlinisem de curând douăzeci şi opt de ani şi, în timp ce vocea specialistului meu a căpătat un ritm monoton, am avut o revelaţie: fusesem bolnavă de cel puţin doi ani şi, deşi înţelesesem că boala mea e serioasă, făcusem tot ce îmi spuseseră medicii şi preocuparea mea fusese să fiu la dispoziţia tuturor, chiar şi când nu voiam.

Exemple de conformare şi de neglijare de sine mi‐au trecut fulgerător prin minte. Mă hotărâsem să nu‐mi „împovărez“ familia cu „prea multe“ informaţii despre boala mea, pentru că ştiam că nu le puteau gestiona (şi adevărul e că atitudinea lor – inclusiv faptul că erau mai preocupaţi de cât mă îngrăşasem din cauza steroizilor – mă stresa). Şeful şi colegii mei nu ştiau cât de gravă era boala mea, pentru că hotărâsem să mă port ca şi cum n‐aş fi bolnavă şi să compensez pentru orice „inconvenienţe“, cum ar fi programările la medic şi picurarea de steroizi în ochi la fiecare oră, cu performanţe deosebite. Începeam ziua cu ţipete de agonie, iar când coboram din metrou şi intram în birou eram întruchiparea calmului.

De aceea, când am auzit un nu câteva clipe mai târziu – sonor, fără părere de rău, hotărât –, m‐am uitat în jur să văd cine îl spusese. Expresia uimită şi iritată de pe faţa specialistului meu mi‐a arătat clar că eu îl rostisem.

În mod normal, mi‐ar fi fost teamă să spun nu unei „autorităţi“ şi să par un om „dificil“, dar senzaţia aceasta era acum absentă. Teama că aş putea muri la patruzeci de ani depăşise cu mult în greutate disconfortul pe care avem impresia că îl provocam altora chiar şi când doar mă gândeam să spun nu, fără să se pună problema de a verbaliza sau de a o arăta. Am avut revelaţia că n‐o să vină nimeni să mă salveze. Era responsabilitatea mea să iau decizii şi să am grijă de mine.

Deși i‐am explicat că, din moment ce ei nu ştiu de ce aveam această boală şi era clar că steroizii nu rezolvă nimic, aveam de gând să încerc alte variante. Asta l‐a făcut să reia tot ce spusese până atunci, să desfiinţeze alternativele şi să‐mi spună că nu am altă opţiune.

Ar fi fost simplu să dau înapoi şi apoi să‐mi petrec următoarele luni sau chiar ani fierbând că mi‐am pus căluş în gură. În schimb, am spus:

– Am auzit tot ce mi‐aţi spus, dar tot o să încerc alte opţiuni.

I‐am promis că n‐o să lipsesc de la nici un control şi că, dacă după trei luni nu se va vedea nici o îmbunătăţire, o să încep tratamentul cu steroizi. Dar asta nu s‐a întâmplat.

Opt luni mai târziu, boala mea incurabilă era în remisie, toate aspectele vieţii mele începuseră să se îmbunătăţească radical şi intrasem într‐o nouă relaţie, cu actualul meu soţ. Da, am apelat la câteva terapii alternative (chineziologie şi acupunctură), dar faptul că am auzit cuvântul „limite“ la scurt timp după consultaţia aceea mi‐a schimbat – şi mi‐a salvat – viaţa. În cei şaptesprezece ani de la ziua aceea decisivă, soluţia la aproape toate greutăţile şi problemele mele s‐a dovedit a fi aceeaşi ca atunci: acceptarea bucuriei de a spune nu.

Când am spus nu în cabinetul specialistului, nu avusesem nici măcar o singură relaţie romantică sănătoasă. Până şi întâlnirile cu potenţiali parteneri deveneau rapid toxice, din cauză că încercam să le găsesc scuze pentru comportamentul inadecvat sau fiindcă mă simţeam vinovată pentru lipsa mea de interes şi continuam să accept abuzuri şi/sau să‐l avansez pe respectivul la statutul de „iubit“. Din cauza problemelor mele din copilărie cu părinţii, născute din abandon, reproşuri şi haos, eram prinsă într‐un ciclu al dramelor familiale, epuizată la serviciu şi chiar în cadrul unor relaţii de prietenie. Mă uram şi îmi uram viaţa, pentru că mi se părea că orice fac nu e niciodată suficient. Chiar şi aşa, în mintea mea, a spune nu ducea la durere, respingere, eşec, dezamăgire şi abandon.

Nu sunt singura. Trăim într‐o societate care ne învaţă încă din copilărie să le facem pe plac oamenilor şi să credem că stabilirea limitelor este ceva greşit şi egoist. Da, suntem învăţaţi că există anumite pericole şi că nu înseamnă nu, dar pe urmă primim mesaje atât de confuze şi de contradictorii, despre cum să te conformezi şi să te faci iubit şi protejat, încât mulţi dintre noi uită cum să spună nu cu fermitate. Învăţăm că „nu înseamnă nu“ atât timp cât nu răneşti sau nu enervezi pe nimeni sau nu eşti „rău“ cu cineva.

Învăţăm de la vârste fragede că este esenţial să le facem pe plac părinţilor şi celor care au grijă de noi, indiferent ce implică acest lucru pentru că, în fine, ei „ştiu mai bine“ şi noi depindem de ei să supravieţuim şi să primim iubire. Depune eforturi la şcoală. Fii cel mai bun sau cea mai bună. Dacă nu eşti cel mai bun, fii bun. Îndeplineşte‐ne visul, fă‐ne mândri, nu ne face de râs în faţa vecinilor. Fă‐te remarcat prin fapte, nu prin vorbe, ţine ce simţi pentru tine. Nu mai fi aşa sensibil. Fii bun, şi vei primi laude, pace, prietenie şi relaţii şi vei evita rezultate nedorite. Fă lucrurile pe care ne aşteptăm să le faci. Las‐o pe ruda aceea să te îmbrăţişeze, chiar dacă pe tine te stânjeneşte, pentru că altfel se va simţi jignită. Fii „drăguţ“, ca să nu fii considerat agresiv. Fii „cuminte“, ca oamenii să nu creadă că eşti uşuratic şi să‐ţi strici reputaţia. Vezi lucrurile acelea care nu ne plac la alţi oameni? Nu le face şi tu. Dacă iei note mari, o să intri la universitate sau o să‐ţi găseşti o slujbă. De acolo vei ajunge să ai bani, să ai o casă, relaţie şi copii. Practic, fii bun şi vei avea succes.

La un moment dat, descoperim că lumea nu funcţionează aşa. De exemplu, poate că facem tot ce trebuie la serviciu, şi totuşi cineva care nu se teme să facă valuri şi comite toate lucrurile pe care noi le credem nepotrivite, obţine promovarea. Încercăm să fim Partenerul Perfect, dar partenerul sau partenera ne lasă pentru cineva care se poartă în răspăr cu tot ce ni s‐a spus nouă că se cade. Jucăm rolul Persoanei Plăcute, cu speranţa că un om ne va considera potrivit pentru o relaţie, dar ajungem să fim doar prieteni. Facem toate lucrurile învăţate de la părinţii noştri şi chiar ne lăsăm pe planul doi visurile şi aspiraţiile, doar ca să descoperim că ei îl preferă pe fratele nostru, continuă să ne facă să ne simţim vinovaţi sau nici măcar nu observă ce facem.

Şi, după tot acest efort, s‐ar putea să ne dăm seama că nu ştim cine suntem şi ce ne dorim.

Nu există un moment critic când le facem altora pe plac în care să începem, în sfârşit, să câştigăm, şi toate suferinţele şi eforturile noastre să dea roade. Ne vom trezi că ne‐am sacrificat şi suprimat complet şi că ne aflăm în relaţii eşuate, întrebându‐ne ce e în neregulă cu noi, ori hărţuiţi, prost plătiţi sau epuizaţi de o carieră despre care ni s‐a spus că ne va duce spre fericire şi succes. Nu avem cu adevărat idee cum să avem grijă de noi şi cum să ne satisfacem nevoile.

Uite care e adevărul: Ceea ce credeam eu că înseamnă a fi „bun“ şi a „ajuta“ ţinea doar de a le face pe plac altora – îi mulțumeam pe ceilalți pentru a le influenţa şi controla sentimentele şi comportamentul cu scopul de a câştiga atenţie, afecţiune, aprobare, iubire şi validare sau pentru a evita conflictul, critica, stresul, dezamăgirea, pierderea, respingerea sau abandonul.

Dacă în anumite situaţii este limpede că facem pe placul cuiva fiindcă ştim că facem ceva ca să fim plăcuţi, că suntem alergici la cuvântul „nu“, că alergăm după laude sau poate că ne comportăm precum o focă pe steroizi care dă un spectacol, multe dintre obiceiurile noastre sunt mai puţin vizibile, dar perfide, cum sunt cele care urmează:

• Când amâni discuţia cu un coleg despre o problemă legată de activitatea lui, după care stai până târziu sau îţi întârzii propria activitate pentru că ţi‐e teamă să nu‐i răneşti sentimentele, să ajungi să fii vorbit de rău faţă de alţi membri ai echipei sau să pari incompetent.

• Când decizi să mănânci prăjitura cu ciocolată a mamei, deşi ai sensibilitate la gluten şi intoleranţă la lactoză, fiindcă preferi să ai probleme cu stomacul şi să stai închis în baie, decât să o dezamăgeşti sau să‐i răneşti sentimentele.

• Când te consideri prea sensibil, solicitant, egoist şi dificil, pentru că nu te simţi în largul tău, şi ești din ce în ce mai plin de resentimente faţă de un prieten care se descarcă în mod repetat de problemele lui, deşi nu este cu adevărat interesat de ce se întâmplă în viaţa ta.

• Când, la o întâlnire, celălalt îţi povesteşte despre relaţiile trecute şi problemele lui şi te gândeşti că tu nu îi vei cere sau nu te vei aştepta la anumite lucruri, ca să nu se simtă presat sau să sufere, sau te simţi brusc motivat, considerând că eşti soluţia pentru problemele lui.

Fie explicit, fie indirect, ai de multe ori o problemă legată de a spune nu prin vorbe sau prin acţiuni. Faci lucruri „bune“, dar din motive greşite.

Priveşte în urmă şi aminteşte‐ţi câteva situaţii în care nu ai spus nu, verbal sau prin acţiunile tale.

Erai drăguţ sau erai speriat?
Erai drăguţ sau erau furios?
Erai drăguţ sau erai dezamăgit?
Erai generos, iubitor şi util sau cereai ori aşteptai ceva în schimb?
Chiar voiai să faci acel lucru sau îţi era teamă?

Bucuria de a spune nu descrie cum să te eliberezi de acest obicei de a le face pe plac altora şi despre cum să‐ţi potenţezi la maximum relaţiile şi experienţele prin descoperirea puterii vindecătoare şi transformatoare pe care o are refuzul.

Faptul că am învăţat să spun nu m‐a ajutat nu doar să mă tratez de boala care îmi punea viaţa în pericol.”

DESPRE BUCURIA DE A SPUNE NU

Bucuria de a spune nu te va ajuta să identifici modurile în care le faci pe plac celor din jur. Te învață, în șase pași, cum să descoperi puterea vindecătoare și transformatoare a cuvântului „nu“ pentru a stabili limite mai sănătoase, a crea relații mai apropiate și a avea parte de experiențe care să-ți aducă împlinire și a te reconecta cu valorile tale și cu sinele tău autentic.

DESPRE NATALIE LUE

Natalie Lue este scriitoare, podcaster, artistă și fondatoare a unuia dintre cele mai longevive bloguri de auto-ajutor din lume, Baggage Reclaim și The Baggage Reclaim Sessions Podcast. Născută în Marea Britanie, Dublin, crescută în Irlanda, îi ajută pe oameni să înțeleagă modul în care bagajele lor emoționale interferează cu capacitatea lor de a-și trăi viața fericit și autentic. Sfaturile ei au fost prezentate în New York Times, Forbes, NPR, USA Today și BBC. Natalie locuiește în Caterham, Surrey, la marginea sudului Londrei, împreună cu soțul ei și două fiice.