Citește un fragment în avanpremieră din „Când viața îți mai dă o șansă”, de Jojo Moyes

Când viața îți mai dă o șansă, de Jojo Moyes este noua apariție editorială Litera, colecția Blue Moon. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Sam nu are multe, dar este recunoscătoare pentru ceea ce are: o slujbă de care se agață și o familie care se bazează pe ea pentru orice. Încă o zi proastă, și ar putea să piardă totul, dar speră că ziua aceea nu e astăzi.

Nisha are tot ce a visat, și chiar mai mult: un soț fenomenal de bogat; un stil de viață luxos, care se desfășoară pe două continente; și… tocmai i-a fost blocat accesul la toate acestea când soțul ei a inițiat procedura de divorț.

În mod normal, Sam și Nisha nu ar fi trebuit să-și intersecteze niciodată drumurile. Dar după ce-și inversează gențile la sala de sport, viețile lor se împletesc – și scapă total de sub control. La o primă vedere, fiecare o judecă pe cealaltă dintr-un unghi limitat, subiectiv. În scurt timp însă, descoperă că se află de aceeași parte a baricadei: amândouă sunt femei într-o lume nedreaptă și abuzivă a bărbaților.

Impregnată de umorul caracteristic al lui Jojo Moyes, de căldură și de stilul ei narativ sclipitor, Când viața îți mai dă o șansă este o poveste despre cum un singur incident mărunt poate schimba brusc totul.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE VALENTINA GEORGESCU

„Capitolul 1

Sam stă cu ochii pironiți în tavanul ce se luminează treptat și exersează respirația, exact așa cum a sfătuit‐o doctorul, încercând să‐și stăvilească gândurile de la ora cinci dimineața care i se adună într‐un nor negru deasupra capului.

„Inspiră șase, ține trei, expiră șapte.“

Sunt sănătoasă, repetă ea încet. Familia mea este sănătoasă. Câinele nu mai face pipi pe hol. Frigiderul este plin și eu am încă o slujbă. Regretă puțin că a spus încă – gândul serviciului îi strânge din nou stomacul.

„Inspiră șase, ține trei, expiră șapte.“

Părinții ei trăiesc încă. Deși, desigur, poate fi greu de justificat includerea acestui lucru într‐un jurnal mental de recunoștință. Of, Doamne! Mama ei sigur o să comenteze acid duminică despre cum o vizitează ei mereu pe mama lui Phil, este? O s‐o facă la un moment dat anume, între mica porție de lichior și budinca deosebit de consistentă, o chestie la fel de inevitabilă ca moartea, taxele și firele astea răzlețe de păr din barbă. Se imaginează apărându‐se cu un zâmbet politicos: „Păi, mamă, lui Nancy tocmai i‐a murit soțul după cincizeci de ani împreună. Este puțin cam singură acum“.

„Dar o vizitați tot timpul și când el trăia, nu?“, aude replica mamei.

„Da, dar soțul ei era pe moarte. Phil voia să‐și vadă tatăl cât mai mult înainte să dea ortul popii. Dă‐o‐ncolo de treabă, că doar nu mergeam la ceaiuri dansante.“

Își dă seama că iar are o ceartă imaginară cu mama ei și se oprește, încercând să pună gândul într‐o cutie mentală, așa cum a citit într‐un articol, și să așeze un capac mental imaginar deasupra. Capacul refuză cu încăpățânare să se închidă. Descoperă că are multe certuri imaginare zilele astea: cu Simon de la birou, cu mama ei, cu femeia aia care i s‐a băgat în față la coadă ieri. Nici una dintre aceste certuri nu există în viața reală, când ea doar scrâșnește din dinți. Și încearcă să respire.

„Inspiră șase, ține trei, expiră șapte.“

Nu trăiesc într‐o zonă de război, își spune. La robinet curge apă curată și pe rafturi sunt alimente. Nu sunt bombardamente, nici focuri de armă. Nu este foamete. Asta contează mult. Dar gândul la bieții copii din teatrele de război o face să lăcrimeze. Ea lăcrimează mereu. Cat îi tot spune să meargă să facă o terapie de substituție hormonală, dar ea încă mai are menstruații și acnee hormonală ocazională (nu‐i așa că‐i nedrept?) și, oricum, nici nu are timp să‐și facă o programare la medic. Ultima oară când a sunat, primul loc disponibil era abia peste două săptămâni. „Și dacă eram pe moarte?“, se gândise. Și s‐a certat în mintea ei cu recepționera de la clinică.

În realitate, a spus doar: „Oh, e puțin cam târziu. Sunt sigură că n‐o să pățesc nimic. Vă mulțumesc oricum“.

Privește în dreapta. Phil doarme, cu fața tulburată chiar și în somn. Vrea să întindă mâna și să‐i mângâie părul, dar în ultima vreme, când face asta, el tresare din somn, speriat și nefericit, de parcă ea ar fi făcut un act de cruzime.

Așa că își lipește palmele în dreptul pieptului și încearcă să adopte o postură relaxată, neutră. Odihna este la fel de bună ca somnul, i‐a spus cineva odată. Limpezește‐ți mintea și lasă‐ți corpul să se relaxeze. Eliberează orice urmă de tensiune din membre, din vârful degetelor de la picioare și până sus. Lasă‐ți labele picioarelor să atârne grele. Dă voie acestei senzații să urce încet de‐a lungul gleznelor, al genunchilor, al șoldurilor, al stom…

Ah, las‐o moartă, se aude în mintea ei. E șase fără un sfert. Mai bine mă dau jos din pat.

– Nu mai e lapte, spune Cat.

Se holbează acuzator în frigider, de parcă ar aștepta să apară din senin o cutie.

– Nu dai tu o fugă până la magazin?

– Nu am timp, spune Cat. Trebuie să‐mi fac părul.

– Ei bine, nici eu n‐am timp.

– De ce?

– Pentru că mă duc la sala aia cu spa pentru care mi‐ai dat tu un abonament de o zi. Bodyworks. Expiră mâine.

– Dar eu ți‐am dat abonamentul acum un an! Și sunt sigură că n‐o să stai mai mult de câteva ore acolo, dacă te duci și la muncă.

– Am aranjat să mă duc mai târziu. Măcar sala e lângă birou.

Pur și simplu, nu am avut timp.

Ea nu are niciodată timp. O spune ca pe o mantră, alături de „Sunt așa de obosită“. Dar nimeni nu are timp. Toată lumea este obosită.

Cat ridică din sprâncene. Pentru ea, să ai grijă de tine este o necesitate, care vine înaintea nevoii mai prozaice de bani, un acoperiș deasupra capului și hrană.

– Îți tot spun, mamă, ori îl folosești, ori expiră, spune Cat, care studiază cu o groază abia disimulată proporțiile tot mai confuze dintre șolduri și talie ale mamei ei. Închide frigiderul.

La naiba! Chiar nu înțeleg de ce tata nu poate să cumpere și el o cutie de lapte.

– Lasă‐i un bilețel, spune ea, adunându‐și lucrurile. Poate c‐o să se simtă mai bine azi.

– Și poate că porcii o să zboare într‐o zi.

Cat iese nervoasă din bucătărie așa cum numai o tânără de nouăsprezece ani poate s‐o facă. Câteva secunde mai târziu, Sam aude huruitul furios al uscătorului de păr și știe că acesta va rămâne abandonat în camera lui Cat până se va duce ea să‐l ia de acolo.

– Și oricum, am crezut că nu mai bei lapte de vacă, strigă ea înspre scară.

Uscătorul de păr se oprește pentru scurt timp.

– Acum ești de‐a dreptul enervantă, se aude răspunsul.

Își găsește costumul de baie în fundul unui sertar și îl aruncă în rucsacul ei negru.

Își scoate de pe ea costumul de baie ud când în vestiar apar mămicile bogate și snoabe. Îngâmfate și slabe ca niște stinghii, o înconjoară numaidecât, vorbind tare, una peste alta, glasurile lor umplând liniștea stătută a vestiarului, fără să se sinchisească de prezența ei. Sam simte cum i se spulberă ca o negură puținul echilibru dobândit după cele douăzeci de bazine tocmai încheiate. A trebuit să petreacă o oră aici ca să‐și aducă aminte că urăște aceste locuri: apartheidul trupurilor ferme, ungherele unde ea și ceilalți oameni pufoși încearcă să se ascundă. A trecut pe lângă locul ăsta de un milion de ori, întrebându‐se dacă să intre sau nu. Își dă seama că femei ca acestea o fac să se simtă mai prost decât dacă nu ar fi intrat deloc.

– Ai timp de o cafea după, Nina? Mă gândeam să mergem la cafeneaua aia drăguță care s‐a deschis lângă Space NK. Aia cu salatele cu ton marinat și crudități.

– Super. Dar trebuie s‐o șterg la unsprezece. O duc pe Leonie la ortodontist. Ems?

– O, Dumnezeule, da. Mi‐ar prinde bine o ieșire doar cu fetele!

Astea sunt femei cu haine athleisure de firmă, tunsori perfecte și timp pentru mers la cafea. Astea sunt femei ale căror genți de sport au etichete adevărate ale marilor case de modă, și nu una falsă de la Marc Jacobs, ca rucsacul ei, și femei cu soți pe nume Rupe sau Tris, care aruncă nonșalanți plicuri cu bonusuri grase pe strălucitoarele mese de bucătărie de la Conrad Shop. Femeile astea conduc mașini de teren uriașe care nu văd în viața lor noroiul, parchează în rândul doi fără regrete ca să‐și rezolve treburile și comandă Babyccino pentru copiii lor smiorcăiți barmanilor hărțuiți, țâțâind nemulțumite când comanda nu corespunde ce‐ rințelor lor specifice. Ele nu stau treze până la patru dimineața, făcându‐și griji pentru factura de curent sau simțind cum li se face greață că trebuie să‐și salute în fiecare dimineață noul șef în costumul lui lucios și cu disprețul abia disimulat.

Ele nu au soți care stau în pijama până la prânz și se simt atacați ori de câte ori soțiile lor le zic că ar mai putea încerca și ei să‐și caute de lucru.

Sam este la acea vârstă la care toate lucrurile rele – grăsimea, ridul dintre sprâncene, anxietatea – parcă se lipesc de ea, nu alta, în timp ce restul – siguranța locului de muncă, fericirea conjugală, visurile – par să‐i alunece foarte ușor printre degete.

– Nici n‐ai idee în ce hal au crescut prețurile la Le Méridien anul ăsta, spune una dintre femei.

Stă aplecată, uscându‐și cu prosopul părul vopsit la un salon scump. Sam trebuie să se dea într‐o parte, ca să n‐o atingă.

– Știu! Am încercat să rezerv în Mauritius pentru Crăciun – prețul la vila noastră obișnuită a crescut cu patruzeci la sută.

– E revoltător.

Da, jenant, își spune ea. Ce îngrozitor pentru voi! Se gândește la rulota pe care Phil a cumpărat‐o în urmă cu doi ani ca s‐o pună la punct. „Am putea merge pe coastă la sfârșit de săptămână“, spusese el vesel, studiind dubița uriașă care le ocupa acum toată aleea de acces, cu o imensă floarea‐soarelui pictată pe o parte. N‐a reușit decât să‐i înlocuiască bara din spate. Din acel An al Măcelului prin care a trecut el, rulota a rămas în fața casei lor, o enervantă amintire cotidiană a tuturor lucrurilor pe care le‐au ratat.

Sam își trage pe ea chiloții, încercând să‐și ascundă pielea palidă sub prosop. Astăzi are patru întâlniri cu clienți importanți. Într‐o jumătate de oră, se întâlnește cu Ted și Joel de la Imprimate și Transport, care vor încerca să încheie o afacere avantajoasă pentru compania lor. Iar ea va încerca să‐și păstreze locul de muncă. Poate locurile de muncă ale tuturor.”

CE SPUN CRITICII DESPRE CÂND VIAȚA ÎȚI MAI DĂ O ȘANSĂ

„Încântător… Nimeni nu portretizează femeile așa cum o face Jojo Moyes – femei reale, complexe, amuzante și imperfecte, în care te recunoști.“ Jodi Picoult

„Foarte puțini autori au puterea de a te face să râzi pe o pagină și să plângi pe următoarea. Jojo Moyes este unul dintre ei.“ The New York Times

„O comedie delicioasă, o odă adusă femeilor și prieteniei lor… Oferă-ți un răsfăț cu cel mai nou roman al reginei britanice a ficțiunii pentru femei.“ People

DESPRE JOJO MOYES

Jojo Moyes,  jurnalistă și scriitoare britanică, s-a născut în 1969 la Londra. A studiat la Royal Holloway și Bedford New College, London University.

Cu o bursă finanțată de The Independent, a absolvit un curs de jurnalism la City University din Londra în 1992. Cu excepția anului 1994, când a trăit în Hong Kong și a scris pentru Sunday Morning Post, Moyes a lucrat în următorii zece ani la Independent în diferite funcții. În 2002 a devenit corespondent al ziarului pe teme de arte și media.

A debutat ca romancieră în 2002, printre volumele sale de început numărându-se Dragoste într-o zi ploioasă, Bazarul visurilor, În căutarea unui destin, Silver Bay și Ultima scrisoare de dragoste, ultimul, câștigător al Premiului Romanul de dragoste al anului, acordat de Asociația Scriitorilor de Romane de Dragoste din America.

Cel mai mare succes de până acum l-a avut însă cu romanul Înainte să te cunosc, carte ecranizată și vândută în peste 10 milioane de exemplare. Au urmat volumele Fata pe care ai lăsat-o în urmă, Un bărbat și o femeie, După ce te-am pierdut și Eu, și totuși alta, ultimele două întregind trilogia începută cu romanul Înainte să te cunosc.

Jojo Moyes locuiește în Essex, Anglia, cu soțul și cei trei copii.