Citește un fragment în avanpremieră din „O privire spre Asia. Amintirile unui ambasador” de Viorel Isticioaia-Budura

Volumul O privire spre Asia. Amintirile unui ambasador, scrisă de Viorel Isticioaia-Budura, a apărut în luna noiembrie la Editura Litera.

Ambasadorul Viorel Isticioaia-Budura se răsfață și ne răsfață cu un șir de crochiuri din viața de diplomat petrecută în mare măsură în Asia. Ar putea să fie o carte de amintiri, dar nu este sau nu este una în forma consacrată. Excelența Sa oferă cititorului câteva schițe literare, cu dialoguri abundente și inspirate, care au drept pretext experiența de ambasador, lumea diplomatică, desele călătorii în China, Japonia, Coreea de Sud. Întâmplările acestea nu tulbură deloc ordinea mondială, nici nu dezvăluie secrete de stat sau internaționale ieșite din comun, ci sunt frânturi de viață autentică transpuse cu talent literar. Domnul ambasador a găsit registrul cel mai potrivit al echilibrului, cum se întâmplă într-un haiku japonez sau într-o caligrafie chineză, ca să ne poată conduce prin muzica unui vals românesc de demult, prin trei vaze sparte lângă un șemineu vechi, prin câteva ținute discrete ori ușor ostentative ale unor personaje, prin gustul unei cafele dintr-o zi ploioasă, prin izul aromat de pipă a unui diplomat și alte multe detalii – conform tehnicii amănuntului semnificativ – în universul unor realități exotice, care au simțul dreptei cumpăniri între tradiție și modernitate. Stilul acesta nelaudativ și neostentativ, ca o pală abia simțită de amurg la Seul sau la Kyoto, deschide inimile spre dorința de cunoaștere a tainelor unor civilizații așa de diferite de cadrele noastre europene. Diplomatul Viorel Isticioaia-Budura devine în această carte prozatorul sensibil și rafinat, capabil să ne explice, în mod total necanonic, ce înseamnă farmecul unei lumi. (IOAN-AUREL POP preşedinte al Academiei Române)

Citește un fragment în avanpremieră din O privier spre Asia. Amintirile unui ambasador

ARGUMENT

O cunoașteți? Ați fost în Asia?

Continentul acela îndepărtat legat de noi, românii, și de eu­ropeni prin mii de fire, pe mare și pe uscat.Prin istorie, prin cultură, și mai ales prin oameni.Prin descoperiri, mirodenii, mă­tase, prin temeri și fantasme.N‑am crezut că viața îmi va oferi șansa să mă ocup de Asia vreme de aproape cincizeci de ani.Nu ca explorator, comerciant sau militar.Am fost student, am fost diplomat, am fost prieten și partener al oamenilor din multe țări de atât de departe de noi.Acolo mi‑am dat seama cum iubirea salvează sufletul, cum descifrarea istoriei întărește dreapta jude­cată despre lume și cum înțelegerea oamenilor ne apără de trufie!

Nu mă credeți? Vă rog să citiți!

AUTOPORTRET

Plăcerea de a scrie memorii consistă în a reorganiza în spiritul libertății ceea ce destinul a organizat odată cu constrângerea împrejurărilor.

(Lucian Blaga, Elanul insulei)

Simplu! Autoportretul e un selfie!

E aproape amuzant, nu? În special în aceste zile când este mai mult decât suficient să ridici telefonul mobil, să‑l stabilizezi cu brațul întins cam la nivelul ochilor, chiar dacă un pic mijiți din cauza soarelui puternic, și gata: ai un selfie! Și totuși, m‑am întrebat uneori, răvășit de puseuri introspective, de ce maeștrii penelului au cedat tentației de a‑și lucra unul sau mai multe autoportrete.Sigur, m‑aș putea calma edificator printr‑o documentare relaxat consumată.Un pelerinaj în câteva tratate de istoria picturii universale.Și totuși, m‑am ambiționat să‑mi pun bunul-simț la încercare.În scris.

Un autoportret care să se contureze dintr‑un inventar minim de gânduri și de amintiri.Impregnat cu un filigran de infatuare.Poves­tit cu convingerea că autoportretul nu este decât un adițional test de tehnică portretistică.Între suspiciunea de egocentrism și supoziția de verificare pe propria piele a virtuților stilistice, mă opresc prudent la mijloc.Din amândouă câte ceva.Nu atât de tehnic, și nici măcar eroic. Eroic e în cazul medicului care testează un medicament sau un tratament pe propriul organism.Indirect, aici, poate echivalează cu o autodezvăluire, cu o mărturisire despre eul din adâncuri.O declarație pe care de multe ori aproape o facem cu vocea sincerității: iată cum m‑am văzut pe mine însumi și iată ce mărturisesc.

Diplomatul este cel adevărat doar la capătul misiunii, al împli­nirii sale.Exagerând, oarecum, așa cum soldat adevărat este doar cel care se întoarce înnobilat de bandaje.Idealizez, desigur, dar nu ajungem la adevăratele definiții decât idealizând.Abia apoi, au­toportretul pare o concesie în direcția unui narcisism intelectual.Care, implicit, presupune absența oglinzii.

În fapt, e o trecere într‑un registru figurativ, în care oglinda este întreaga carieră profesională, ansamblul agregat a ceea ce s‑a con­sumat în timp.Deși nu ai cum să treci prin toate secvențele.Nici să descifrezi toate pasajele care ți‑au consumat vârstele, puterea ființei, și a minții, și a sufletului.

Ai coborât pe meleaguri străine.Ai intrat în rezonanță cu spirite umane diferite, cu religii și ideologii închinate chipurilor cioplite din altă esență și înălțate pe alte piedestaluri încinse de istorie.Și ai glăsuit pe limba unora și a altora.Ai urmat cu mintea căile slovelor lor, arătând respectuoasă încântare artei și virtuților lor.

Oglinda noastră e cariera diplomatică petrecută între nopți și zile înfierbântate.Între conversații mai mult sau mai puțin zâmbi­toare, cu ziceri oscilând măiestru între sensuri clare și alunecoase înțelesuri.Diplomatul e și cel care a scris depeșe închegate după lungi cântăriri.Încercând să lămurească pentru guvernul său înțele­sul dialogului cu străinii, cu prietenii, cu competitorii.După ilumi­nări cordiale sau cu despărțiri glaciale.După bucurii împărtășite sau ezitări.După chinuri înghițite adânc, într‑un spasm, fără anestezice.

Dar trecerea anilor aburește oglinda.Și‑apoi, cum să ceri un portret complet, când parcă privești în pumnul crispat al oglinzii retrovizoare în care totul se îndepărtează accelerat, se estompează vertiginos.

Altădată, era, oare, mai simplu? Maeștrii aveau mereu șansa să revină încrezători la rugul de culori al șevaletului.Ca la un altar, să se mărturisească, sperând în ultime, discrete, neîmpărtășite clari­ficări.De admirat acele autoportrete executate cu răbdare și mână sigură în atelier.Cu tușe minuțios adăugate și culori calibrate, în timp ce ochiul fură din când în când lucirea din oglindă.Urechea rămâne sensibilă la acordurile unei lăute aduse în peisaj pentru a calibra starea de spirit.Soția artistului e atentă și, în funcție de momentul zilei, mai deschide o fereastră pentru ca reflexele luminii să nu crispeze prea accentuat linia frunții.Sau să schimbe lumâna­rea din sfeșnic cu una proaspătă și mai puțin pâlpâitoare, pentru a nu antrena vreun tremur de penel.Cum e portretul acesta? Mai fi­del? E mai degrabă o derobare, o descărcare, o eliberare?

În acest efort mă recunosc.Un autoportret nu e judecata din urmă.Dar simți aproape instinctiv nevoia mărturisirii, atât de eli­beratoare – nu am mințit, nu am râvnit, nu am înșelat și mi‑am urmat crezul și jurământul de fidelitate diplomatică.N‑am fost dă­ruit decât unei ființe: țării mele!

Diplomatul a fost mereu în umbra istoriei, de aceea nici măcar când iese la pensie nu se simte marginalizat.Rămâne încins la temperatura prezentului, a actualității.Care îl stimulează diurn cu evenimente mai mult sau mai puțin picante, precum unii îm­pătimiți care‑și toarnă praf de ardei iute cu pumnul în orice fel de mâncare.

Criza și gestionarea ei sunt pâinea cea de toate zilele pentru diplomat.El doarme iepurește, cu simțurile treze, cu instincte feline.Nu pentru atac.Ci genetic defensive, disuasive.Visând cu ochii deschiși la reconcilieri și finalizări de negocieri.În momen­tul când liderii, suveranii, decidenții pășesc în lumina reflectoa­relor sau a blițurilor pentru a semna acorduri, comunicate, gata să‑și strângă, în sfârșit, mâinile în imortalizări destinate publicului, diplomatul abia are timp să‑și tragă sufletul, ușurat.

Și poate chiar simte o ușoară mângâiere, părelnic duioasă, pe obraz.Nu e suflarea rece a intrării în istorie! Nu.Deși, prin stră­dania diplomatului, probabil cursul evenimentelor a închegat, în sfârșit, un nou relief, ușurat de abrupte urcușuri și eliberat de po­sibile furtuni.Poate chiar a început un viitor capitol de cronică ce va da de lucru următoarei generații de istorici.Nu, nu e momentul recunoștinței! Ne mângâie, părelnic, doar coborârea cortinei prin fața noastră.Putem face calmi pasul înapoi, retrăgându‑ne disci­plinați în penumbra culiselor.

Și‑acolo sunteți invitații mei: să ne regăsim pe tărâmul amintirilor.

Despre Viorel Isticioaia-Budura

Viorel Isticioaia-Budura (n. 1952, Oradea), absolvent al Facultății de Filosofie-Istorie, Universitatea Bucureşti, și al Facultății de Limba și Literatura Chineză, Universitatea Nankai, Tianjin, R.P. Chineză, este un diplomat de carieră a cărui activitate a vizat mai ales spațiul est-asiatic. A fost ambasador, reprezentant cu însărcinări speciale pe regiunea Asiei, MAE (2018–2019), ambasador al Uniunii Europene în Japonia (2014–2018), șef al Departamentului Asia și Pacific, Serviciul European de Acțiune Externă, Bruxelles (2011–2014), ambasador al României în R.P. Chineză (2002–2011), ambasador al României în Republica Coreea (2000–2002), ministru-consilier la Ambasada României în Marea Britanie (1998–2000), director adjunct, Departamentul pentru ONU și organizații internaționale, MAE (1996–1998), ministru- consilier la Ambasada României în Japonia (1992–1996), șef de cabinet al prim-ministrului (1990–1992), atașat de presă la Ambasada României în R.P. Chineză (1985–1990), diplomat în MAE (1978–1985).

A primit numeroase ordine și distincții: Ordinul Soarelui Răsare cu Stea de Aur și Argint acordat de Guvernul Japoniei (2020), Medalia Ambasador al Prieteniei acordată de Asociația de Prietenie a Poporului Chinez cu Străinătatea (2011), Ordinul pentru merite diplomatice al Republicii Coreea (2002), Ordinul Cavaler al Serviciului Credincios acordat de președintele României (2000), Diplomatul Anului 2010, premiu acordat de ziarul Nine O’Clock.

De asemenea, are o bogată experiență didactică: Cursul de protocol și tehnici diplomatice, Masteratul de relații internaționale, Universitatea București (2020), MAE: curs de drept diplomatic pentru diplomații debutanți (1997–1998), SNSPA: curs postuniversitar de probleme regionale Asia–Pacific (1997–1998), Guest Professor la Universitatea Beijing de Studii Străine (2007–2011), Institutul Diplomatic Român, MAE: expuneri privind politica externă a UE și relațiile cu Asia (2018–2019), Colegiul de Apărare, MApN: expuneri privind politica externă a UE și evoluții regionale în Asia (2018–2021). Din 2019 este pensionar și locuiește, împreună cu soția, Tania, la București.