Citește un fragment în avanpremieră din „Povești de vară” de Mieko Kawakami

Povești de vară de Mieko Kawakami a apărut la Editura Litera în colecția Clasici contemporani și zugrăvește un portret radical și intim al unor femei obișnuite din Japonia contemporană, descriind traiectoriile impresionante ale celor trei eroine într-o societate care nu le dă nici o șansă.

DESPRE POVEȘTI DE VARĂ

Într-o dimineață fierbinte de vară, într-o suburbie sărăcăcioasă din Tokyo, facem cunoștință cu trei femei: Natsuko, în vârstă de treizeci de ani, sora ei mai mare, Makiko, și fiica adolescentă a acesteia, Midoriko. Makiko, care-și câștigă existența ca animatoare, este îngrozită de efectele înaintării în vârstă, așa că a venit la Tokyo să-și facă o operație de mărire a sânilor. Midoriko a hotărât de curând să nu mai vorbească, simțindu-se incapabilă să facă față simultan transformărilor prin care trece corpul ei și obsesiei materne. Tăcerea ei domină apartamentul dărăpănat al lui Natsuko, reprezentând un catalizator pentru eforturile celor trei de a-și depăși anxietățile și de a ajunge la o relație funcțională.

Citește și: O carte pe zi: „Povești de vară” de Mieko Kawakami

Opt ani mai târziu, Natsuko, acum scriitoare, face o călătorie în orașul ei natal, rememorând vara aceea și trecutul familiei sale în timp ce-și înfruntă viitorul nesigur.

Citește un fragment în avanpremieră în traducere din limba engleză de Dana Ligia Ilin

Dacă vrei să știi cât de sărac a fost cineva în copi­lărie, întreabă‑l câte ferestre avea locuința familiei lui. Nu‑l întreba ce aveau în frigider sau în cămară. Numărul ferestrelor o spune. Spune tot. Dacă nu aveau nici una, sau poate una sau două, e tot ce trebuie să știi.

Îmi amintesc că i‑am zis asta cuiva. Nu mai țin minte cine era, dar mi‑a sărit în cap. „Hai, las‑o baltă. Și dacă ai o fereastră, dar e uriașă, cu vedere spre o grădină sau altă priveliște frumoasă? Știi, ca una dintre ferestrele alea mari, drăguțe. Cum ar putea să însemne asta că ești sărac?“

După părerea mea, nimeni care a fost vreodată sărac nu poate să gândească așa. Vedere spre o grădină? O fereastră mare, drăguță? Cine are o grădină, dacă stai să te gândești? Și ce mama naibii ar putea face o fereastră să fie „drăguță“?

La săraci, mărimea ferestrei nici măcar nu este un concept. Nimeni n‑are priveliște. O fereastră nu‑i decât un geam încețoșat ascuns în spatele unor rafturi de pla­caj ticsite. E un dreptunghi unsuros în apropierea hotei stricate pe care familia ta n‑a folosit‑o niciodată și nici n‑o va folosi.

Știi ce înseamnă să fii sărac sau ai dreptul să vorbești despre asta doar dacă ai fost așa tu însuți. Poate că ești sărac acum. Poate că ai fost cândva sărac. Mie mi se aplică ambele categorisiri. M‑am născut săracă și sunt în continuare săracă.

Ceea ce m‑a făcut să mă gândesc iar la toate astea a fost fata care ședea în fața mea. Vagonul trenului de pe linia Yamanote era ciudat de gol pentru o zi de vară. Toți își vedeau de‑ale lor, cu ochii la telefon sau citind cărți broșate.

Fata trebuie să fi avut în jur de opt sau zece ani. La stânga ei stătea un tânăr care avea la picioare un sac de sport, iar la dreapta, două fete mai mari, care aveau în păr bentițe cu funde mari, negre. Ea părea să fie singură.

Copila era prea slabă. Pielea ei întunecată făcea să‑ți fie și mai greu să nu observi petele de psoriazis. Pantaloni scurți gri, picioare la fel de slăbănoage ca brațele care se ițeau din maioul turcoaz. Își ținea buzele strânse și ume­rii țepeni – mi‑a amintit de mine în copilărie. Asta m‑a făcut să mă gândesc la ce înseamnă să fii sărac.

M‑am uitat la decolteul lăbărțat al maioului ei și la tenișii jerpeliți, care trebuie să fi fost la început albi. Ce groaznic ar fi fost să deschidă gura și toți dinții ei să fie cariați! Mi‑am dat seama că nu avea nici un bagaj. Nu tu rucsac, nu tu geantă, nu tu portofel. Oare își ținea în buzunar banii și biletul? Habar n‑aveam cum se îm­bracă fetele de vârsta ei când trebuie să meargă cu trenul, dar faptul că nu avea nimic la ea m‑a îngrijorat.

Am simțit imboldul imperios să mă ridic și să mă duc să‑i spun ceva, ceva ce n‑ar fi putut înțelege ceilalți pasageri, cum sunt micile însemnări pe care le așterni într‑un colț al carnetului, știind că nu le poate citi ni­meni în afară de tine. Dar ce‑aș fi putut să‑i spun? Poate ceva despre părul ei, care părea aspru, încleiat pe cap, sau poate despre pielea ei. „Psoriazisul o să treacă atunci când crești. Nu‑l lăsa să te necăjească“. Și dacă aș fi întrebat‑o despre ferestrele ei? „Eu n‑am avut niciodată genul ăla de ferestre prin care poți privi afară. Tu ai?“

M‑am uitat la ceas. Fix miezul zilei. Trenul înainta prin căldura lâncedă de vară. Din difuzorul de deasupra ca­petelor, o voce înfundată a anunțat că următoarea stație era Kanda. În stație ușile s‑au deschis cu un sunet de ceva care se dezumflă și un bătrân beat a urcat împleticit. Pasagerii din jurul lui s‑au tras îndărăt, instinctiv. El a gemut tare. Barba lui căruntă, țepoasă ca vata de sticlă, atârna încâlcită peste nasturii uniformei jerpelite. Avea o mână încleștată pe o umbrelă transparentă, ca vai de ea, și pe cealaltă a întins‑o spre cureaua de susținere, dar n‑a reușit s‑o prindă, așa că a fost pe punctul să cadă. Ușile s‑au închis, iar trenul a pornit. Când am întors privirea, fata dispăruse.

Când am coborât în Gara Tokyo, am încremenit vă­zând puhoiul de lume. De unde veneau? Unde se du­ceau? Părea mai degrabă un soi de competiție ciudată decât o mulțime. Mă simțeam însingurată, ca și cum numai eu nu cunoșteam regulile. Agățându‑mă de cu­reaua sacoșei de pânză ca de un colac de salvare, am încercat să respir.

Prima dată am ajuns în Gara Tokyo acum un deceniu, în vara în care am împlinit douăzeci de ani. Era o zi la fel ca astăzi, când nu prididești să‑ți ștergi sudoarea.

Am venit cărând vreo zece cărți ale autorilor mei preferați, pe care le‑aș fi putut trimite dinainte, odată cu restul lucrurilor, ca orice om normal, însă am ținut să le am la mine tot timpul, ca și cum m‑ar fi păzit de rele, purtându‑le în rucsacul exagerat de mare la care m‑am holbat o veșnicie într‑un magazin second‑hand pe când eram la liceu și până la urmă l‑am cumpărat (și încă îl mai folosesc uneori). Era în 1998. Acum zece ani. Nu sunt deloc convinsă că la douăzeci de ani mă vedeam, în visurile mele vagi despre viitor, încă în Tokyo la trei­zeci de ani. Nimeni nu citește ce scriu (blogul meu, care adună praful într‑un colț al internetului, are unu sau doi vizitatori în zilele bune), și nimic din el n‑a fost tipărit. Ce să mai vorbim de cititori, de‑abia dacă am câțiva pri­eteni. Sunt încă în același apartament cu pereții strâmbi, de pe care se cojește tencuiala, și cu același soare tiranic de după‑amiază, supraviețuind în aceeași slujbă cu salariul minim, muncind cu normă întreagă pentru nu mult mai mult de o sută de mii de yeni pe lună și încă scriind, tot scriind, fără să am habar dacă asta o să‑mi folosească la ceva. Viața mea e ca un raft prăfuit dintr‑o librărie veche în care fiecare volum este exact în același loc de cine știe când, singura schimbare vizibilă fiind faptul că trupul meu a îmbătrânit cu zece ani.

M‑am uitat din nou la ceas. Douăsprezece și un sfert. Dat fiind că ajunsesem cu cincisprezece minute mai devreme, m‑am rezemat cu spatele de unul dintre stâlpii groși de piatră, simțindu‑i răcoarea, și m‑am uitat la oameni. Prin șuvoiul necurmat de voci și zgomote am urmărit o familie care mi‑a traversat câmpul vizual de la dreapta la stânga, cărând ceea ce părea să fie toată agoniseala lor. Am văzut o mamă ținând de mână un băiețel care avea atârnată de mijloc o sticlă de apă foarte mare. Un bebeluș plângea, iar cupluri tinere, machiate treceau agale arătându‑și dinții albi.

Mi‑am scos telefonul din geantă. Nici un mesaj de la Makiko. Trebuie să fi urcat la Osaka în shinkansen conform orarului, urmând să ajungă în Gara Tokyo peste cinci minute. Plănuisem să ne întâlnim aici, la ieșirea de nord a liniei Marunouchi. Le trimisesem pe e‑mail o hartă, ca să știe pe unde s‑o ia, dar acum eram îngrijora­tă, așa că am verificat pe telefon data. Douăzeci august. Nici o greșeală. Planul era să ne întâlnim afară, în dreptul ieșirii de nord a liniei Marunouchi, în Gara Tokyo, pe 20 august – astăzi – la ora 12:30.

 CE SPUN CRITICII DESPRE POVEȘTI DE VARĂ DE MIEKO KAWAKAMI

„Povești de vară prezintă o imagine aparte a Japoniei, cu sunetele, absurditățile și suferințele ei, însă tocmai acest lucru îi accentuează valoarea. Kawakami nutrește convingerea că romanul său are vocație universală.“ (Entertainment Weekly)

„Cu o iscusință și o profunzime remarcabile, Kawakami pune sub semnul întrebării ideile înrădăcinate despre feminitate și familie – legăturile și abuzurile, așteptările și trădările, alegerile și negările.“ (Booklist)

„Un portret înduioșător, de o finețe remarcabilă, al condiției femeii din Japonia și nu numai.“ (Time)

„Una dintre cele mai strălucitoare stele din Japonia este pe cale să explodeze pe firmamentul literaturii mondiale.“ (Japan Times)

Citește și: Bestsellerul săptămânii pe Litera.ro: „Povești de vară” de Mieko Kawakami

Despre Mieko Kawakami

Mieko Kawakamieste autoarea bestsellerului internațional Povești de vară, care a fost declarat New York Times Notable Book of the Year și a fost selectat de revista TIME printre cele mai bune 10 cărți ale anului 2020. Kawakami s-a născut în Osaka și și-a făcut debutul literar ca poetă în 2006, publicând prima nuvelă, Egoul meu, dinții mei și lumea, în 2007. Scriitura ei se distinge prin calitățile poetice și prin analiza atentă a corpului feminin și a unor probleme de etică și dileme ale societății moderne. Cărțile sale au fost traduse în numeroase limbi și publicate în întreaga lume. A primit mai multe premii literare de prestigiu în Japonia, printre care Premiul Akutagawa, Premiul Tanizaki și Premiul Murasaki Shikibu. Locuiește în Tokyo.