Citește un fragment în avanpremieră din romanul „Pe serviciul adversarului”, de John le Carré

Romanul Pe serviciul adversarului de John le Carré a apărut în luna ianuarie 2021 la Editura Litera, în colecția Buzz Books. Această carte este un portret lipsit de compromisuri al epocii noastre, plin de tensiune și de umor, un roman scris cu talentul și verva-i bine cunoscute de către cel mai mare cronicar al vremurilor noastre.

Despre Pe serviciul adversarului, roman apărut la Editura Litera

Cartea spune povestea lui Nat, un veteran al Serviciului Secret de Informații din Marea Britanie, care crede că anii săi de muncă în cadrul agenției s-au încheiat. Numai că MI6 are alte planuri.

Pentru a face față amenințărilor din ce în ce mai mari ale Centralei din Moscova, Serviciul Secret îl numește pe Nat la conducerea Limanului, o subdirecție aproape defunctă patronată de Direcția Generală Londra, unde sunt abandonați transfugii și informatorii de mâna a cincea.

Însă Nat nu e doar un spion redutabil, ci și un împătimit jucător de badminton. Partidele sale săptămânale cu Ed, un tânăr singuratic și introvertit care urăște Brexitul, pe Trump și își detestă jobul la o companie de media, îi oferă singurele momente de respiro de la noul loc de muncă. Ceea ce nu știe însă Nat este că tocmai Ed va declanșa un șir de întâmplări care-i vor conduce pe toți cei implicați într-un adevărat vârtej de evenimente cu ramificații politice internaționale.

Citește un fragment în avanpremieră din romanul Pe serviciul adversarului

Întâlnirea noastră n‑a fost aranjată. Nu de mine, nu de Ed, nu de vreuna dintre mâinile ascunse care‑i trăgeau pesemne sforile. N‑am fost marcat ca țintă. Ed n‑a fost pus să mă abordeze. Nu eram observați nici pe ascuns, nici vizibil. El mi‑a lansat o provocare sportivă. Eu am acceptat‑o. Am jucat. N‑a fost nici o uneltire, nici o conspirație, nici o complicitate. În viața mea sunt evenimente – e drept, doar câteva în ultima vreme – care nu admit decât o versiune. Întâlnirea noastră e un asemenea eveniment, pe care l‑am descris la fel ori de câte ori m‑au obligat s‑o fac.

E sâmbătă seara. Sunt la clubul Athleticus din Battersea, unde ocup funcția fără noimă de secretar onorific, așezat comod pe un șezlong tapițat lângă piscina interioară. Sediul clubului este cavernos, cu tavanul înalt și căpriorii la vedere, amenajat într‑o fostă fabrică de bere, cu piscina la un capăt și barul la celălalt, între ele aflându‑se un coridor care duce la vestiare și dușuri.

Așa cum stau, cu fața la piscină, am o vedere oblică asupra barului. Dincolo de el se află intrarea în club, apoi holul, apoi ușa spre stradă. Prin urmare, nu pot să văd cine intră în club sau cine se învârte prin hol citind anunțurile, rezervând un teren ori înscriindu‑se în registrul de jucători. La tejgheaua barului e animație. Câteva fete și cavalerii lor se stropesc cu apă și stau de vorbă chicotind.

Port costumul de badminton: pantaloni scurți, tricou cu mânecă lungă și o pereche nouă de bascheți. I‑am cumpărat ca să‑mi protejez glezna stângă, unde simt o durere constantă de când am umblat prin pădurile estoniene în urmă cu o lună. După o serie lungă de posturi în străinătate, mă bucur de o binemeritată ședere acasă. Peste viața mea profesională plutește un nor pe care mă străduiesc din răsputeri să nu‑l bag în seamă. După toate probabilitățile, luni mi se va spune că postul meu dispare din cauza restrângerii de activitate. Ei bine, asta e, îmi tot repet. Mi‑am început al patruzeci și șaptelea an de viață, am avut o carieră frumoasă, știam că așa urma să se întâmple, deci n‑am motive să mă plâng.

Așadar, cu atât mai consolator e gândul că, în ciuda înaintării în vârstă și a gleznei cu probleme, continui să domin autoritar clasamentul clubului; chiar sâmbăta trecută mi‑am confirmat titlul la simplu împotriva unui adversar talentat și mai tânăr. În general, probele de simplu sunt considerate apanajul puștilor agili de douăzeci și ceva de ani, dar până acum m‑am ținut tare. Azi, în conformitate cu tradiția clubului, am susținut o partidă amicală cu campionul clubului rival de pe celălalt mal al fluviului, din Chelsea. Acum, încă marcat de atmosfera luptei, adversarul meu, un avocat indian tânăr, ambițios, cu alură sportivă, stă lângă mine cu un pahar de bere în mână. Am fost într‑o situație grea până la ultimele puncte, când experiența și un pic de noroc au întors soarta în favoarea mea. Poate că aceste detalii explică într‑o oarecare măsură de ce eram într‑o dispoziție mărinimoasă atunci când Ed și‑a lansat provocarea, nutrind sentimentul, chiar și efemer, că există viață și după concediere.

Purtam o discuție amicală cu învinsul meu de mai devreme. Subiectul, țin minte ca și cum s‑ar fi întâmplat ieri, era legat de tații noștri. S‑a vădit că amândoi fuseseră jucători entuziaști de badminton. Al lui fusese vicecampionul Indiei. Al meu, preț de un sezon glorios, fusese campionul armatei britanice din Singapore. Pe când le comparam realizările în această manieră amuzantă, am observat că Alice, recepționera și contabila noastră de origine caraibă, se îndrepta spre mine în compania unui tânăr foarte înalt și totuși fără trăsături deosebite. Alice are șaizeci de ani, e trupeșă și cu toane și tot timpul pare să n‑aibă destul aer. Noi doi ne numărăm printre cei mai vechi membri ai clubului, eu ca jucător, ea ca angajată. În orice colț al lumii m‑aș fi găsit la post, niciodată nu uitam să ne trimitem felicitări de Crăciun. Ale mele erau bășcălioase, ale ei erau sobre, cu o aură de sfințenie. Când afirm că se îndreptau spre mine, vreau să spun că, întrucât cei doi mă atacau din spate, cu Alice conducând formațiunea, întâi trebuiau să avanseze, apoi să se întoarcă în direcția mea, ceea ce, în mod comic, au izbutit să facă la unison.

– Domnu’ Sir Nat, domnule, anunță Alice cu mare pompă. De obicei mă numește Lord Nat, dar în seara asta sunt un simplu cavaler. Tânărul ăsta foarte chipeș și politicos dorește să stea de vorbă cu Domnia Voastră între patru ochi, patru și‑atât, continuă ea. Da’ nu vrea să vă tulbure taman când vă savurați clipa de glorie. Îl cheamă Ed. Ed, salută‑l pe Nat.

Preț de un moment pe care mi‑l amintesc foarte lung, Ed, ochelaristul de un metru nouăzeci, stângaci, cu un aer de singurătate și un zâmbet jenat, rămâne la doi pași în spatele ei. Țin minte că două surse de lumină i se întâlneau pe figură: neonul portocaliu de la bar, care‑i dădea o aură celestă, și, în spatele lui, luminile de la piscină, care‑i lărgeau silueta.

Face un pas în față și devine real. Doi pași mari, greoi, stângul, dreptul, stop. Alice se face nevăzută. Îl aștept să vorbească. Îmi potrivesc trăsăturile într‑un zâmbet răbdător. Cel puțin un metru nouăzeci, părul negru și ciufulit, ochi căprui mari, studioși, cărora ochelarii le dau un aspect eteric, și genul de pantaloni albi până la genunchi pe care‑i poartă mai curând pasionații de iahting sau fiii bogătașilor din Boston. Vârsta, cam douăzeci și cinci de ani, dar cu trăsăturile acelea de student veșnic ar putea foarte bine să aibă mai puțin sau mai mult.

– Domnule? rostește în cele din urmă, dar nu întru totul respectuos.

– Nat, dacă nu te superi, îl corectez cu un nou zâmbet.

Îmi absoarbe replica. „Nat.“ Se gândește. Strâmbă din nasul ca un cioc.

– Eu sunt Ed, spune, făcându‑mi hatârul de a repeta informația dată de Alice.

În Anglia în care m‑am întors de curând, nimeni nu are un nume de familie.

– Ei bine, salut, Ed, îi zic vesel. Ce pot să fac pentru tine?

O altă pauză cât timp reflectează la asta. Apoi izbucnește, de parcă vorbele i‑ar scăpa din țarcul unde au fost închise:

– Vreau să joc cu dumneata, bine? Ești campionul. Faza e că de‑abia m‑am înscris în club. Săptămâna trecută. Da. M‑am trecut pe listă, sigur, dar să urci pe lista aia îți ia luni întregi, la dracu’! Tace cât se uită la noi, întâi la adversarul meu afabil, apoi la mine. Uite ce‑i, reia peste câteva clipe, încercând să mă lămurească, deși n‑am arătat nici o opoziție. Nu cunosc protocolul clubului, da? – vocea i se ridică indignată. Dar nu‑i din vina mea. Am întrebat‑o pe Alice, iar ea mi‑a zis: „Întreabă‑l tu, n‑o să te muște“. Așa că întreb. În caz că ar fi necesare explicații suplimentare, adaugă: Te‑am văzut jucând, bine? Și am bătut vreo doi tipi pe care i‑ai bătut. Și unul sau doi care te‑au bătut. Sunt destul de sigur că‑ți pot oferi o partidă faină. Da. O partidă faină de tot.

Traducere din limba engleză și note de Andreea Năstase.

Ce spun criticii despre romanul Pe serviciul adversarului

Un exemplu de măiestrie narativă. O poveste clară, compactă, conținând cantitatea perfectă de răsturnări de situație și piste false. Loialități împărțite, mobiluri incerte, agenți ruși, conflicte birocratice interne, spioni blazați, birouri dărăpănate – toate ingredientele pe care le doriți și le așteptați de la un thriller marca John le Carré sunt reunite aici.“ (The Times)

„Le Carré oferă o poveste demnă de epoca noastră, asezonată cu amestecul clasic de trădare, manevre cu secrete de stat și fragilitate umană înduioșătoare… Pe serviciul adversarului nimerește drept la țintă, atât la nivel psihologic, cât și politic; e o întruchipare desăvârșită a thrillerului britanic de spionaj de cea mai bună calitate.“ (Observer)

Despre John le Carré

John le Carré (pseudonimul lui David Cornwell) s-a născut în 1931 și a studiat la universitățile din Berna și Oxford. A predat la Colegiul Eton și a lucrat o scurtă perioadă în cadrul Serviciului de Informații britanic, în timpul Războiului Rece. Timp de peste o jumătate de secol s-a dedicat în întregime scrisului.

Le Carré a fost un fin observator al condiției umane și al geopoliticii contemporane deopotrivă, iar cărțile sale sunt captivante, incitante și abordează atât teme eterne ale vieții și literaturii, cât și probleme aflate la ordinea zilei. De la romanul care l-a făcut celebru în 1963, Spionul care venea din frig (The Spy Who Came in from the Cold), până la cel mai recent bestseller, Pe serviciul adversarului (Agent Running in the Field), apărut în 2019, operele lui nu au ajuns doar să definească romanul de spionaj, ci au rezistat probei timpului și continuă să fie apreciate de critici și iubite de publicul din întreaga lume.

John le Carré a scris 25 de romane și un volum de memorii, iar cărțile sale au fost publicate în peste 50 de țări, traduse în 40 de limbi și vândute în peste 60 de milioane de exemplare. În anul 2019 a fost distins cu prestigiosul Premiu Olof Palme. Scriitorul s-a stins în 2020.