Citește un fragment în avanpremieră din „Rubicon”, de Tom Holland

Rubicon. Triumful și tragedia Republicii Romane, de Tom Holland este noua apariție editorială Litera, colecția Kronika. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

O istorie minunată, plină de spirit și de informații, a uneia dintre cele mai mari civilizații ale umanității și a evenimentelor și popoarelor care au dus la transformarea ei din republică în imperiu. 

Într-o dimineață întunecată de ianuarie, Iuliu Cezar, guvernatorul Galiei, a pornit călare împreună cu cei mai apropiați aghiotanți ai săi către râul numit Rubicon, care marca linia de frontieră cu Italia. Unui guvernator îi era interzis să își conducă trupele în afara provinciei care îi era alocată, iar a încălca aceasta lege foarte severă însemna o declarație de război civil. Cu toate acestea, lui Cezar îi plăcea riscul. Ca un adevărat actor pe scena publică, așa cum fusese mereu, a citat o replică din una dintre piesele lui Menandru: „Este timpul să aruncăm zarul“. Apoi a ordonat legiunii care îl urma să înainteze peste râu și spre Roma. Traversarea Rubiconului a avut atât de multe și însemnate consecințe, încât a ajuns să fie sinonimă cu orice pas important în istorie înregistrat din acel moment încoace. Când Cezar și-a aruncat zarul, rezultatul a fost un război civil, unul care va sfârși prin a distruge libertățile tradiționale ale Romei și a întemeia o dictatură permanentă pe ruinele constituției sale.

În Rubicon, istoricul și romancierul Tom Holland ne oferă o relatare tulburătoare și incitantă a căderii Republicii, una care începe în 100 î.Hr., data aproximativă de naștere a generației care avea să aducă distrugerea Republicii Romane. Urmărește apoi transformarea acestor bărbați în personalități conducătoare și traversarea Rubiconului care a marcat finalul expansionismului pentru care luptaseră. Rubicon surprinde suspansul și drama celor mai cunoscute rivalități politice ale Romei și îi dezvăluie atmosfera vibrantă și electrizantă, în tot acest timp prezentând unele dintre cele mai cunoscute personalități din istorie: Iuliu Cezar, Cicero, Spartacus, Cleopatra, Brutus, Pompei, Vergiliu și Augustus. Rubicon este acea cronică a Romei pe care am așteptat-o cu toții – plină de informații atent cercetate și absolut impresionantă.

Câștigător al Premiului Hessel-Tiltman pentru Istorie Finalist al Premiului Samuel Johnson

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE MONICA GRĂDINARU

„Capitolul 1

Republica paradoxală

Vocile străbunilor

La începuturi, înaintea Republicii, Roma fusese condusă de regi. Despre unul dintre aceștia, un tiran arogant pe nume Tarquinius, se spunea o poveste ciudată. Odată, o bătrână a intrat în palatul său, cerând să-l vadă. Ținea în brațe nouă cărți. Când i le-a oferit lui Tarquinius, el i-a râs în față, atât de absurdă era suma pe care i-o cerea pentru ele. Fără să încerce să se tocmească, bătrâna s-a răsucit pe călcâie și a plecat fără să scoată o vorbă. A pus pe foc trei dintre cărți, apoi, întorcându-se la rege, i-a propus restul volumelor, dar tot la același preț. Regele, deși cu mai puțină siguranță de sine, a refuzat încă o dată și din nou bătrâna a plecat. Tarquinius devenise deja nervos, gândindu-se: oare ce refuzase? Așa că, atunci când bătrâna misterioasă a reapărut, ținând în brațe, de data aceasta, doar trei cărți, el s-a grăbit să le cumpere, deși a trebuit să plătească prețul cerut la început pentru toate cele nouă. Bătrâna și-a luat banii, a dispărut și nu a mai fost văzută vreodată.

Cine fusese? Cărțile ei s-au dovedit a conține profeții atât de puternice, încât romanii au înțeles repede că doar una singură putea fi autoarea lor – profetesa greacă Sibila. O asemenea recunoaștere nu a condus totuși decât la și mai multe întrebări, căci legendele despre Sibila erau ciudate și enigmatice. Exista bănuiala că prevestise războiul troian, oamenii dezbătând dacă ea reprezenta un grup de zece profetese, dacă era nemuritoare sau dacă-i fusese menit să trăiască 1000 de ani. Unii – cei mai sofisticați – se întrebau chiar dacă exista cu adevărat. De fapt, numai două lucruri puteau fi declarate cu certitudine – că, într-adevăr, cărțile ei, scrise cu caractere antice grecești subțiri, existau și că în ele se regăseau tipare ale evenimentelor care urmau să se petreacă. Romanii, din cauza meschinăriei lui Tarquinius care și-ar fi dorit un chilipir, s-au trezit în fața unei ferestre deschise către viitorul omenirii.

Acest lucru nu l-a ajutat mult pe Tarquinius. În 509 î.Hr., el a căzut victimă unei lovituri de palat. La Roma, regii domniseră mai mult de 200 de ani, încă de la întemeierea cetății, însă Tarquinius, al șaptelea dintre ei, era și ultimul.16 Odată cu alungarea lui, monarhia însăși a fost răsturnată și, în locul ei, proclamată o republică liberă. De atunci, titlul de rege a fost privit de către poporul roman cu o ură aproape patologică, un cuvânt la care se înfiorau și tresăreau ori de câte ori era menționat. Libertate fusese cuvântul de ordine la puciul împotriva lui Tarquinius, iar libertatea – a unei cetăți care nu avea stăpân – a devenit acum consacrată ca drept din naștere și măsură ale oricărui cetățean. Pentru a o protej de ambițiile viitorilor posibili tirani, întemeietorii Republicii au creat o remarcabilă formulă. Ei au împărțit cu grijă puterile regelui exilat între doi magistrați, amândoi aleși, nefiindu-i permis nici unuia dintre ei să servească mai mult de un an. Aceștia erau consulii, iar prezența lor în fruntea cetățenilor, ceea ce-l păzea pe fiecare împotriva ambițiilor celuilalt, era o expresie răscolitoare a principiului de conducere a Republicii – acela ca niciodată să nu mai apară cineva căruia să i se permită să exercite puterea supremă la Roma. Și totuși, în mod neașteptat, în pofida inventării consulatului, această instituție nu era chiar atât de nouă încât să-i despartă pe romani complet de trecutul lor. Monarhia fusese abolită, dar nu și restul. Rădăcinile noii Republici pătrundeau adânc în timp – adesea foarte adânc. Consulii înșiși, ca un privilegiu al funcției lor, și-au tivit togile cu purpură, la fel ca regii. Când consultau auspiciile, făceau asta după ritualuri care datau dinainte de întemeierea Romei. Iar apoi, desigur, cele mai importante dintre toate erau cărțile lăsate în urmă de Tarquinius, după plecarea sa în exil, cele trei suluri misterioase cu profeții, scrierile celor din vechime și poate chiar ale nemuritoarei Sibila.

Într-atât de sensibile erau informațiile oferite acolo, încât accesul la ele era reglementat ca secret de stat. Cetățenii prinși copiindu-le erau vârâți într-un sac și aruncați în mare. Doar în cele mai periculoase dintre circumstanțe, când minuni înspăimântătoare avertizau Republica de apariția unei catastrofe iminente, era permisă consultarea cărților sibiline. Atunci, după ce orice altă soluție alternativă fusese epuizată, magistrați numiți special erau mandatați să urce la Templul lui Jupiter, unde erau ținute cărțile în condiții de siguranță dintre cele mai stricte. Sulurile erau desfășurate. Rândurile în greacă foarte veche, abia vizibile, erau urmărite cu degetul. Profețiile erau descifrate, la fel și sfaturile despre cum puteau fi împăcate cel mai bine cerurile mânioase.

Sfaturi se găseau întotdeauna. Romanii, un popor pe cât de practic, pe atât de pios, nu acceptau fatalismul. Erau interesați să cunoască viitorul doar pentru că-și imaginau că așa putea fi stăpânit mai bine. Băi de sânge, abisuri care scuipau foc, șoareci mâncători de aur – și alte asemenea minuni îngrozitoare erau privite ca echivalente ale insistențelor unui executor judecătoresc, avertizări adresate poporului roman că avea restanțe față de zei. Recâștigarea încrederii acestora putea impune introducerea unui cult străin în cetate, adorarea unei divinități până atunci necunoscute. De cele mai multe ori, dădeau impresia unei restrângeri a libertăților, câtă vreme căutau magistrații cu disperare să identifice tradițiile care fuseseră eventual neglijate. Să reconstituie trecutul, felul în care stătuseră lucrurile înainte, și siguranța Republicii ar fi fost garantată!

Aceasta era o prezumție adânc înrădăcinată în sufletul oricărui roman. În secolul care a urmat instaurării sale, Republica Romană a fost în mod repetat chinuită de convulsii sociale, de cereri ale maselor de cetățeni care doreau drepturi civile extinse și de continue reforme constituționale – și totuși, chiar și în această perioadă tulbure de revolte, poporul roman nu a încetat niciodată să afișeze un sever dispreț față de schimbare. Noutatea, pentru cetățenii Republicii, avea conotații sinistre. La cât de pragmatici erau, ei puteau accepta inovația, dacă era prezentată drept voința zeilor sau ca fiind o tradiție străveche, dar niciodată drept ceea ce era de fapt. În egală măsură conservatori și flexibili, romanii păstrau ce funcționa, ce nu le reușise adaptau și conservau ca lemn sacru ceea ce devenise redundant. Republica era deopotrivă un șantier și o groapă de gunoi. Viitorul Romei se construia din amestecătura lăsată în urmă de trecutul ei.

Romanii înșiși, departe de a vedea un paradox în acest lucru, îl considerau un drept câștigat. Cum ar fi putut investi în cetatea lor altfel decât păstrându-și credința în obiceiurile strămoșilor? Istorici străini, care aveau tendința de a privi pioșenia romanilor ca pe o „superstiție“ și o interpretau ca pe un subterfugiu impus maselor de o clasă dominantă cinică, îi interpretaseră greșit esența. Republica nu era precum alte state. În timp ce grecii erau constant zguduiți de războaie civile și de revoluții, Roma se dovedise impermeabilă la astfel de dezastre. Nici măcar o dată, în ciuda tuturor turbulențelor sociale din primul ei secol de existență, Republica nu vărsase pe străzi sângele propriilor cetățeni. Cât de tipic din partea grecilor să reducă idealul cetățeniei comune la nivel de sofism! Pentru un roman, nimic nu era mai sacru și mai prețuit. La urma urmei, era ceea ce-l definea. Treburile publice – res publica – tocmai asta se înțelegea prin „republică“. Doar văzându-și reflecția în privirea celor din jur putea un roman să se considere cu adevărat om.

Și doar auzindu-și numele rostit de toți. În Republica Romană, un cetățean bun era cetățeanul pe care-l recunoșteau ceilalți ca fiind bun. Romanii nu cunoșteau nici o diferență între excelența morală și reputație, folosind același cuvânt, honestas, pentru amândouă. Aprobarea venită din partea întregii cetăți era testul suprem și unic al valorii. Din acest motiv, ori de câte ori ieșeau în stradă, cetățenii nemulțumiți făceau acest lucru pentru a cere acces la încă și mai multe onoruri și glorie. Revolta civilă inspira invariabil stabilirea unei noi magistraturi: cea a edililor și a tribunilor în 494 î.Hr., a chestorilor în 447 î.Hr., a pretorilor în 367 î.Hr. Cu cât erau mai multe funcții, cu atât era mai mare gama de responsabilități; cu cât gama era mai mare, cu atât ocaziile de a te realiza și de a fi aprobat erau mai mari. Tot ce-și dorea mai mult un cetățean roman era să fie apreciat – după cum, în aceeași măsură, să fie umilit în public era teama sa cea mai mare. Nu legile, ci conștiința de a fi întotdeauna privit împiedica simțul de competiție al unui roman să degenereze în ambiție egoistă. Deși era invariabil istovitoare și implacabilă, competiția pentru excelență nu lăsa loc orgoliului nedisciplinat. A pune onoarea personală înaintea interesului comunității întregi reprezenta comportamentul unui barbar – sau, încă și mai rău, al unui rege.

În relațiile dintre ei, cetățenii Republicii Romane erau învățați să-și tempereze setea de competiție, pentru binele comun. Totuși în relațiile lor cu alte state nu mai erau stânjeniți de astfel de inhibiții: „Mai mult decât orice altă nație, romanii au căutat gloria și au fost lacomi după elogii“. Consecințele foamei de onoare erau invariabil devastatoare pentru vecinii romanilor. Foarte puțini adversari erau pregătiți să se confrunte cu eficiența legiunilor, combinată cu sălbăticia lor. Când romanii erau împinși de atitudinea de nesupunere a unei cetăți s-o cucerească, le stătea în obicei să măcelărească orice ființă vie găseau acolo. Ruinele pe care legionarii le lăsau în urma lor puteau fi întotdeauna recunoscute după felul în care capetele tăiate ale câinilor și membrele smulse ale vitelor erau împrăștiate printre cadavrele de oameni.20 Romanii ucideau pentru a inspira groază: nu dintr-o frenezie sălbatică, ci în calitate de membri disciplinați ai unei mașinării de război. Curajul depus în serviciul legiunilor, întărit de mândria față de cetatea lor și de credința în destinul ei, era o emoție pe care fiecare cetățean era educat s-o resimtă. Un element absolut letal – și glorios pentru romani – le marca felul în care-și purtau războaiele.

Chiar și așa, celorlalte state din Italia le-a luat ceva timp să înțeleagă ce prădător aveau în mijlocul lor. În primul secol al existenței Republicii, romanii s-au luptat să-și stabilească supremația asupra unor cetăți aflate la puțin peste 15 kilometri depărtare de porțile lor. Însă și cel mai feroce carnivor trece printr-o perioadă de creștere, iar romanii, pe măsură ce luau cirezi cu japca și hărțuiau triburile mărunte de pe coline, își dezvoltau instinctele necesare pentru a stăpâni și a ucide. Înainte de 360 î.Hr., ei își impuseseră cetatea ca stăpână peste centrul Italiei. În următoarele decenii, au mers înspre nord și sud, anihilând orice împotrivire unde și când o întâlneau. Până în 260 î.Hr., cu o viteză uimitoare, puseseră stăpânire pe întreaga peninsulă. Desigur, onoarea le impunea. Romanii le garantau favoruri statelor care cu umilință recunoșteau superioritatea lor, așa cum un patron proceda față de clienții săi; în schimb, cei care li se împotriveau nu aveau parte decât de o luptă neîncetată. Nici un roman nu putea tolera perspectiva ca orașul lui să piardă. Mai degrabă ar fi acceptat oricâtă suferință, oricât de prelungită, decât să îndure așa ceva.

A venit curând o vreme în care a trebuit ca Republica să demonstreze acest lucru printr-o luptă literalmente pe viață și pe moarte. Războaiele cu Cartagina s-au dovedit a fi teribile, cum nu fusese nici unul până atunci. O cetate cu întemeietori semitici, de pe coasta de nord a Africii, care domina rutele comerciale din vestul Mediteranei, Cartagina poseda resurse cel puțin la fel de mari ca și Roma. Deși o putere predominant maritimă, ea se angaja de secole în războaie mai mari sau mai mici împotriva cetăților grecești din Sicilia. Romanii, aflați acum dincolo de strâmtoarea Messina, reprezentau un factor nou, rău-prevestitor, dar straniu, în ecuația militară a Siciliei. În mod predictibil, grecii de pe insulă nu s-au putut abține să nu antreneze Republica în veșnicele lor conflicte cu Cartagina. La fel de predictibil, odată invitată acolo, Republica

Romană a refuzat să joace după reguli. În 264 î.Hr., ea a transformat ceea ce fusese o mică dispută în privința drepturilor decurgând din tratate într-un război total. În ciuda lipsei oricărei tradiții navale și a pierderii flotelor una după alta din cauza acțiunilor dușmanului sau a furtunilor, romanii suferind peste două decenii de pierderi groaznice, au înfrânt, până la urmă, Cartagina. Urmând termenii tratatului de pace impus lor, cartaginezii au întreprins o retragere completă din Sicilia. Fără să fi avut vreo intenție, Roma s-a trezit cu nucleul unui imperiu întins peste mare. În 227 î.Hr., Sicilia s-a constituit în cea dintâi provincie romană.

Teatrul de desfășurare a campaniilor militare ale Republicii avea să fie în curând chiar și mai mare. Cartagina fusese înfrântă, dar nu distrusă. După pierderea Siciliei, ea și-a întors atenția spre Hispania. Înfruntând triburile ucigașe care roiau peste tot în munți, cartaginezii au început să prospecteze după metale prețioase. Fluxul de bogății provenit din mine le-a permis curând să se gândească să reia ostilitățile. Cei mai buni generali ai Cartaginei nu mai aveau de mult iluzii în privința felului de a fi al dușmanului pe care-l reprezenta Republica Romană. Ei urmau să pornească un război total, iar victoria le-ar fi fost imposibilă, dacă puterea romană nu ar fi fost complet distrusă.

Ca să realizeze acest lucru, în 218 î.Hr., Hannibal a condus o armată cartagineză din Hispania, prin sudul Galiei și peste Alpi. Desfășurând cu măiestrie strategii și tactici cu mult superioare celor ale adversarilor săi, el a obținut trei victorii răsunătoare asupra armatelor romane. La cea de-a treia victorie a sa, la Cannae, Hannibal a distrus opt legiuni, fiind vorba despre cel mai mare dezastru militar din istoria Republicii. După toate convențiile și așteptările războiului contemporan, Roma ar fi trebuit să recunoască triumful lui Hannibal și să încerce să ceară pacea. Dar în fața catastrofei a arătat doar o continuă sfidare. În mod natural, într-un astfel de moment, romanii s-au întors la profețiile Sibilei, să-i îndrume. Acestea au cerut ca doi gali și doi greci să fie îngropați de vii în piața Cetății. Magistrații au urmat întocmai sfatul Sibilei. Cu acest act șocant de barbarie, poporul roman demonstra că nu dezaproba nimic, atât timp cât libertatea Romei era păstrată. Alternativa la libertate – așa cum fusese dintotdeauna – era moartea.

Și apoi, cu îndârjire, an după an, Republica s-a îndepărtat de marginea prăpastiei. Au fost adunate alte și alte armate; Sicilia a fost luată în posesie; legiunile au cucerit imperiul hispanic al Cartaginei. Un deceniu și jumătate după Cannae, Hannibal a înfruntat o altă armată romană, dar de data asta pe pământ african. A fost înfrânt. Cartagina nu mai avea puterea de luptă necesară pentru a se război în continuare, iar când le-au fost anunțați termenii învingătorului, Hannibal și-a sfătuit compatrioții să-i accepte. Spre deosebire de Republica Romană după Cannae, el a preferat să nu riște ca cetatea să-i fie distrusă. Totuși romanii nu au uitat niciodată că în persoana lui Hannibal, în anvergura eforturilor și a ambițiilor lui, întâlniseră dușmanul care le semăna cel mai mult. Secole mai târziu, la Roma încă se mai găseau statui ale generalului cartaginez. Chiar și după ce au redus Cartagina la o relicvă neputincioasă, confiscându-i provinciile, flota, faimoșii elefanți de război, romanii au continuat să se teamă de o redresare punică. O astfel de ură era cel mai mare compliment pe care l-ar fi putut aduce unui stat străin. Nu puteau avea încredere în Cartagina, nici chiar supusă. Romanii au privit în propriul suflet și i-au atribuit celui mai mare inamic al lor implacabilitatea pe care o găseau în ei înșiși.

Niciodată de atunci nu au mai tolerat existența unei puteri capabile să le amenințe supraviețuirea. Mai degrabă decât să riște așa ceva, au simțit că era perfect justificat să lanseze lovituri preventive împotriva oricărui adversar care părea să devină prea arogant. Astfel de inamici erau ușor – mult prea ușor – de găsit. Încă dinaintea războiului cu Hannibal, Republica își făcuse un obicei din a trimite expediții ocazionale în Balcani, unde magistrații se puteau amuza terorizând micile căpetenii locale și retrasând hotarele. După cum italicii ar fi confirmat, romanii aveau o slăbiciune înnăscută pentru astfel de „sporturi“ de aruncare a greutății, reflectând pe măsură familiara hotărâre a Republicii ca niciodată să nu tolereze lipsa de respect. Cu toate acestea, pentru orașele-stat ale Greciei, trădătoare și compulsiv-certărețe, a fost o lecție mai dificilă. Confuzia era de înțeles – în perioada timpurie a ciocnirilor dintre ele și Roma, Republica nu se purtase deloc precum o putere imperială convențională. Ca un fulger care cade din senin, legiunile loveau cu un impact devastator, apoi, la fel de brusc, plecau. În ciuda furiei lor, intervențiile acestea intermitente erau despărțite de lungi perioade când Roma părea să-și fi pierdut complet interesul pentru Grecia. Chiar și când Republica intervenea, incursiunile ei peste Marea Adriatică erau în continuare prezentate drept încercări de păstrare a păcii, care nu urmăreau anexarea de teritorii, ci stabilirea clară a prestigiului Republicii și punerea la pământ a oricărei puteri locale vanitoase.

În primii ani ai angajării romane în Balcani, scopul clar a fost Macedonia, un regat din nordul Greciei care dominase peninsula timp de 200 de ani. În calitate de moștenitor al lui Alexandru cel Mare, regele țării considerase întotdeauna de la sine înțeles dreptul de a fi oricât de îngâmfat dorea. În ciuda repetatelor confruntări punitive cu armatele Republicii, o astfel de pretenție nu s-a stins aproape niciodată, iar în 168 î.Hr. răbdarea romană în sfârșit s-a epuizat. Abolind complet monarhia, Roma a împărțit întâi Macedonia în patru republici-marionetă, apoi, în 148 î.Hr., desăvârșindu-și transformarea din paznic al păcii în putere de ocupație, a stabilit o conducere directă. Ca în Italia, unde drumurile străbăteau peisajul precum firele unei plase, dibăciile inginerești puneau pecetea finală pe ce începuse cucerirea militară. Via Egnatia, o brazdă lată de piatră și pietriș, străbătea sălbăticia Balcanilor. Desfășurându-se de la Marea Adriatică până la Marea Egee, acest drum expres a devenit legătura vitală în comerțul dintre Grecia și Roma. Oferea, totodată, acces către orizonturi încă și mai exotice, de dincolo de albastrul Mării Egee, unde cetăți care străluceau de aur și marmură, bogate în lucrări de artă și cunoscute pentru practicile lor decadente la gătitul bucatelor, păreau să atragă, pur și simplu, atenția severă a Republicii Romane. Până în 190 î.Hr., o armată romană pătrunsese deja în Asia, făcuse praf mașinăria de război a despotului local și-l umilise sub privirile întregului Orient Apropiat. Atât Siria, cât și Egiptul, cele două superputeri locale, și-au înghițit în grabă mândria, au învățat să tolereze interferențele ambasadorilor romani și au recunoscut din ce în ce mai mult hegemonia Republicii. Imperiul formal al Romei era încă limitat, fiind prins între Macedonia, Sicilia și părți ale Hispaniei, dar stăpânirea ei s-a extins, până în 140 î.Hr., înspre pământuri ciudate, despre care puțini abia dacă auziseră la Roma. Anvergura și viteza ridicării ei la putere a fost un lucru atât de surprinzător, încât nimeni – cu atât mai puțin romanii înșiși – nu putea crede că se întâmplase cu adevărat.

Dacă se entuziasmau în fața realizărilor propriei țări, mulți cetățeni resimțeau, în egală măsură, și neliniște. Moraliștii romani, făcând ceea ce făcuseră dintotdeauna, să compare defavorabil prezentul cu trecutul, nu aveau de căutat prea departe dovezile efectelor pernicioase ale imperiului. Standardele străvechi păreau corupte de influxul de aur. Odată cu prăzile de război, au apărut ritualuri și filosofii străine. Descărcarea de bogății ale Orientului în piețele publice ale Romei sau babilonia de limbi vorbite de-acum pe străzile ei au provocat deopotrivă teamă și mândrie. Niciodată robustele valori țărănești, cărora romanii le datorau imperiul, nu au părut mai admirabile decât atunci când erau în modul cel mai flagrant ignorate. „Republica s-a întemeiat pe obiceiurile ei străvechi și pe forța ei de muncă!“ – fusese declarația triumfalistă rostită în euforia de după războiul împotriva lui Hannibal. Dar dacă aceste blocuri de construcție ar fi început să cadă? Nu-i așa că Republica s-ar fi clătinat și prăbușit? Amețitoarea transformare a cetății romanilor, de la un loc înapoiat la rangul de superputere, i-a dezorientat pe locuitorii ei și i-a făcut să se teamă de invidia zeilor. Printr-un paradox incomod, încleștarea lor cu lumea a ajuns să pară măsura deopotrivă a succesului și a declinului.

Pentru că, oricât de mare devenise Roma, prevestirile despre posibilul ei sfârșit nu lipseau. Avorturi monstruoase ori stoluri funeste de păsări – minuni precum acestea continuau să neliniștească poporul roman și să impună, dacă miracolele păreau deosebit de amenințătoare, consultarea cărților profetice ale Sibilei. Ca întotdeauna, prescripțiile erau dezvăluite cum se cuvenea și remediile, aplicate. Obiceiurile consacrate în timp ale romanilor, cutumele străbunilor lor erau reînviate sau reafirmate. Catastrofa era înlăturată, Republica – salvată.

Chiar și așa însă, lumea se însuflețea și se transforma – și Republica Romană împreună cu ea. Unele semne ale crizei nu se lăsau vindecate de puterile supreme ale ritualurilor străvechi. Schimbări precum cele pe care poporul roman le pusese în mișcare nu puteau fi încetinite cu prea mare ușurință – nici măcar de recomandările Sibilei.

Nu era nevoie de nici o prevestire pentru a ilustra faptul acesta, ci doar de o plimbare prin noua capitală a lumii.

Nu mergea bine totul pe străzile colcăitoare ale Romei.

Un oraș – mai exact, un oraș liber – era locul în care omul putea fi pe de-a întregul om. Romanii considerau acest lucru de la sine înțeles. Să ai civitas – cetățenie – însemna să fii civilizat, o ipoteză încă și astăzi inclusă în cuvânt. Viața nu avea valoare fără structurile pe care doar un oraș independent le putea oferi. Un cetățean se definea prin solidaritatea cu ceilalți, în momentele împărtășite împreună, de bucurie și de necaz, de ambiție și de regret, în timpul sărbătorilor, al proceselor electorale și al instrucției în disciplinele militare. Precum un altar însuflețit de prezența zeului, urzeala unui oraș devenea sacră prin viața în comun pe care o adăpostea. Pentru cetățenii orașului, peisajul urban era ceva sfânt, prin urmare. Aducea o mărturie a moștenirii care-i transformase locuitorii în ceea ce erau. Permitea ca spiritul unui stat să fie cunoscut.

Puterile străine au găsit adesea că acest gând le dădea încredere, când au intrat prima dată în contact cu Roma. Comparată cu frumoasele orașe ale lumii grecești, Roma părea un loc înapoiat, insalubru. Curtenii din Macedonia rânjeau cu superioritate, ori de câte ori auzeau descrierea orașului. Și bine făceau. Totuși, chiar și pe măsură ce lumea învăța să se ploconească în fața Republicii, Roma încă avea un iz de provincialism. Se făceau încercări disperate de înfrumusețare, dar cu un impact minim. Unii romani chiar, pe măsură ce se obișnuiau cu armonioasele orașe bine planificate ale Greciei, se simțeau puțin rușinați uneori: „Când locuitorii orașului Capua compară Roma, care este așezată pe coline și văi adânci, unde podurile caselor stau să cadă peste străzi, unde sunt drumuri fără speranță și alei dosnice înghesuite, cu propriul oraș, situat pe o suprafață convenabil de plată, fac glume pe socoteala noastră și ne privesc de sus“. Dar, până la urmă, Roma era un oraș liber, pe când Capua, nu.

Desigur, nici un roman nu uita vreodată acest lucru. Se putea plânge de orașul său câteodată, dar nu înceta niciodată să-i ridice numele în slăvi. Părea evident că Roma, stăpână a lumii, fusese binecuvântată de zei și predestinată să conducă. Învățații subliniau cu erudiție că amplasamentul orașului făcea să fie evitate canicule extreme, care vlăguiau spiritul, și frigul, care îngheța creierul; așadar era un simplu fapt geografic că „locul cel mai bun dintre toate în care să trăiești, ocupând evident un mediu fericit și perfect plasat în centrul lumii, este acolo unde-și au romanii orașul“. Un climat temperat nu era singurul avantaj pe care zeii îl oferiseră, grijulii, poporului roman. Existau coline care puteau fi ușor apărate, un fluviu care să ofere acces la mare, izvoare și o briză proaspătă care menținea văile sănătoase. Citind cum își lăudau scriitorii romani orașul, nimeni nu ar fi ghicit că felul în care romanii construiseră de-a valma pe cele șapte coline contrazicea chiar principiile romanede planificare urbană, că Tibrul era expus inundațiilor violente și că în văile Romei prolifera malaria. Dragostea pe care o resimțeau romanii pentru orașul lor era de genul celei capabile să vadă numai virtuți în evidentele defecte ale ființei iubite.

Viziunea idealizată asupra Romei era umbra constantă a sordidei realități. A ajutat la crearea unui amestec derutant de paradoxuri și de dimensiuni, în care nimic nu era chiar cum părea. Cu tot „fumul, bogăția și vacarmul“ propriei cetăți, romanii nu au încetat niciodată să fantasmeze asupra idilismului primitiv despre care le plăcea să-și imagineze că existase odinioară pe malurile Tibrului. Pe măsură ce Roma se ridica și se comprima sub presiunea expansiunii proprii, oasele dezgolite ale unui străvechi oraș-stat, câteodată estompate, câteodată evidente, puteau fi întrezărite ieșind în afară prin înghesuita metropolă modernă. Memoria era păzită cu strășnicie la Roma. Prezentul era angajat într-un perpetuu compromis cu trecutul, mișcarea neobosită – cu o venerație față de tradiție, asprimea – cu devotamentul față de mit. Cu cât orașul lor creștea mai aglomerat și mai corupt, cu atât romanii tânjeau mai mult după asigurarea că Roma rămânea ea însăși.

Astfel, fumul de la sacrificiile dedicate zeilor continua să se înalțe deasupra celor șapte coline, la fel cum se întâmpla din timpuri imemoriale, când copaci „de toate soiurile“ acopereau în întregime una dintre coline, Aventinul.28 Pădurile dispăruseră de mult din Roma, dar toate altarele orașului încă mai trimiteau spirale de fum spre cer, la fel ca o mulțime fără număr de focuri din cămine, cuptoare și ateliere. Cu mult înainte ca însuși marele oraș să poată fi văzut, o pâclă îndepărtată, cenușie, îl avertiza pe călător că se apropia de Roma. Iar fumul nu era singurul semn. Orașe vecine, cu nume celebre, rivale ale Republicii cândva în trecut, acum rămase pustii, se reduseseră la câteva hanuri răzlețe, lipsite de atracția gravitațională a Romei.

Pe măsură ce călătorul se apropia, el găsea totuși drumul mărginit de așezări mai recente. Incapabilă să găzduiască o populație care creștea permanent, Roma începuse să dea pe dinafară. Mahalale insalubre se aliniau de-a lungul tuturor arterelor principale. Morții erau adăpostiți și ei aici, iar necropolele care se întindeau spre coastă și spre sud, de-a lungul Via Appia, erau notorii din cauza tâlharilor și a prostituatelor ieftine. Chiar și așa, nu toate mormintele fuseseră lăsate să se năruie. Pe măsură ce se apropia de porțile Romei, călătorul putea găsi că duhoarea orașului era ocazional ameliorată de mirt și de scorțișoară, parfumurile morții, pe care i le aducea briza dinspre un mormânt umbrit de chiparoși. Un astfel de moment, sentimentul unei comuniuni cu trecutul, era obișnuit în Roma. Și totuși, așa cum tăcerea unui cimitir adăpostea violență și prostituție, la fel, nici cele mai sacre și mai atemporale dintre locuri nu erau imune la deteriorare. Anunțuri mustrătoare erau întotdeauna lipite pe morminte, interzicând sloganele electorale, dar graffitiuri apăreau oricum. La Roma, capitala Republicii, politica era o molimă. Doar în orașele cucerite alegerile erau irelevante. Roma, după ce castrase viața politică în alte societăți, era deasupra tuturor acum, ca teatru al ambițiilor și al visurilor lumii.

Însă nici măcar mormintele mâzgălite cu graffiti nu-l puteau pregăti pe călător pentru balamucul de dincolo de porțile orașului. Străzile Romei nu avuseseră niciodată nici un fel de planificare. Pentru aceasta, ar fi fost nevoie de un despot cu o anume concepție, iar magistrații romani rareori aveau mai mult de un singur an de mandat la rând. Drept rezultat, orașul crescuse haotic, la cheremul unor impulsuri și nevoi imposibil de gestionat. Ieșind de pe una dintre cele două mari artere, Via Sacra și Via Nova, un vizitator se alătura repede acestei congestii fără speranță: „Un contractor trece în grabă, încălzit și transpirat, cu hamalii și catârii lui; piatra și cheresteaua se răsucesc la capătul frânghiei unei macarale uriașe; bocitoarele se întrec pentru locuri cu cărucioare bine construite; acolo se scarpină un câine turbat, aici o scroafă se tăvălește în noroi“. Prins în acest vârtej, călătorului aproape că-i era menit să se rătăcească.

Până și cetățenii găseau că orașul lor era derutant. Singura cale să se descurce era să învețe pe dinafară niște repere demne de atenție: un smochin, poate, o coloană dintr-o piață sau, cel mai bine, un templu destul de mare, pe care să-l zărească pe deasupra labirintului de străzi înguste. Din fericire, Roma era un oraș pios, iar temple avea din abundență. Respectul romanilor față de trecut însemna că vechile structuri nu erau aproape niciodată demolate, nici măcar când spațiul deschis în care stătuseră odinioară dispăruse de mult sub alte construcții. Templele se conturau peste mahalale sau târguri de carne, adăposteau statui acoperite cu voaluri, ale căror identități fuseseră uitate, și totuși nimeni nu se gândea vreodată să le demoleze. Aceste fragmente ale unui trecut arhaic păstrat în piatră, fosile din zilele timpurii ale cetății, le ofereau romanilor un sentiment de suportabilitate disperat de necesar. Eterne, ca zeii ale căror spirite le locuiau, rămăseseră ca niște ancore aruncate în toiul furtunii.

Între timp, din toate părțile, prin zarva ciocăniturilor, a huruitului roților de căruțe și a pietrișului compactat, orașul era reconstruit la nesfârșit, dărâmat și ridicat din nou. Dezvoltatorii căutau mereu modalități să umple și mai mult spațiul rămas și să stoarcă profit suplimentar. Cocioabe răsăreau ca buruienile din ruinele lăsate în urmă de incendii. În ciuda tuturor eforturilor pe care le depuneau magistrații responsabili cu întreținerea curățeniei pe străzi, ele se umpleau neîncetat cu chioșcuri cu vânzători sau de încropelile celor fără adăpost. În modul cel mai profitabil dintre toate, într-un oraș mult timp apăsat de vechile sale ziduri, dezvoltatorii începuseră să țintească spre cer. Blocuri de locuințe răsăreau în toate părțile. De-a lungul secolelor alII-lea și Iî.Hr., proprietarii se luau la întrecere ca să le construiască și mai înalte, o dezvoltare pe care legea o dezaproba, de vreme ce se știa că blocurile respective erau construite repede, prost și șubred. În general, regulamentele de securitate erau totuși prea slab impuse ca să inhibe splendidele prilejuri de profit pe care le prezenta o mahala construită pe înălțime. La șase etaje, sau și mai mult, locatarii puteau fi înghesuiți în camere mici, cu pereții subțiri, până când, inevitabil, clădirea se prăbușea, doar ca să fie ridicată din nou, și mai înaltă ca înainte.

În latină, aceste blocuri de locuințe erau denumite insulae, un cuvânt sugestiv, reflectând felul în care erau separate de viața agitată a străzilor. Acestea erau locurile în care alienarea, născută din vastitatea orașului, era în modul cel mai deprimant resimțită. Pentru aceia care locuiau în asemenea „insule“, dezrădăcinarea era mai mult decât o simplă metaforă. Chiar și la parter, „insulele“ nu aveau de obicei canalizare sau apă proaspătă. Și totuși canalizările și apeductele erau tocmai realizările inginerești cu care se lăudau romanii când voiau să-și preamărească orașul, comparând valoarea practică a lucrărilor lor publice cu inutilele extravaganțe ale grecilor. Cloaca Maxima, monstruoasa canalizare centrală a Romei, îi oferise cetății o canalizare proprie încă dinaintea întemeierii Republicii însăși. Apeductele, construite cu prăzile aduse din Orient, erau de asemenea o spectaculoasă demonstrație a angajamentului romanilor față de viața în comun. Întinzându-se pe o distanță totală de 22 de kilometri, ele aduceau apă proaspătă din munți în inima orașului. Chiar și grecii se recunoșteau impresionați – ocazional. „Apeductele transportă asemenea cantități, încât apa curge precum în râuri“, scria un geograf. „Abia dacă există o casă în Roma care să nu aibă o cisternă, o conductă de serviciu sau o fântână arteziană.“ Evident, pe itinerarul lor nu figuraseră și mahalalele.

În realitate, nimic nu ilustra mai bine ambiguitățile Romei, decât faptul că era deopotrivă cel mai curat și cel mai murdar dintre orașe. Atât murdăria, cât și apa curgeau pe străzile ei. Dacă cele mai nobile și mai trainice virtuți ale Republicii își găseau expresia în murmurul unei fântâni publice, ororile ei erau exemplificate de mizerie. Cetățenii care abandonau cursa cu obstacole pe care o reprezenta viața oricărui roman riscau să li se arunce rahat în cap – literalmente. Plebs sordida erau numiți – „marii nespălați“. Periodic, gunoiul din insulae era dus cu cărucioarele să fertilizeze grădinile de dincolo de zidurile orașului, dar întotdeauna era prea mult, urina revărsându-se peste bordul hârdaielor manevrate de vidanjori, grămezi de excremente acoperind străzile. Când mureau, chiar și săracii erau înghițiți de gunoaie. Nu li se oferea demnitatea unui mormânt lângă Via Appia. În schimb, li se aruncau hoiturile, alături de celelalte resturi, în puțurile uriașe aflate dincolo de poarta cea mai de est a orașului, zisă Poarta Esquilină. Călătorii care se apropiau de Roma pe acel drum vedeau oase împrăștiate de o parte și de cealaltă a străzii. Era un loc blestemat și cumplit, un sălaș al vrăjitoarelor care se spunea că dezgoleau de carne oasele cadavrelor și invocau spectrele despuiate ale morților din mormintele comune. La Roma, umilințele eșecului puteau continua și dincolo de viață.

Degradarea la o astfel de scară era ceva nou în lume. Suferința săracilor din orașe era cu atât mai teribilă cu cât, privându-i de alinarea comunității, li se refuza tot ce făcea ca un roman să fie roman. Singurătatea vieții de la etajul cel mai de sus al unui bloc de locuințe reprezenta antiteza a tot ceea ce prețuia mai mult un cetățean. Să fii exclus de la ritualuri și de la ritmurile societății însemna să te scufunzi până la nivelul unui barbar. Cu propriii cetățeni, Republica era la fel de inflexibilă cum se arăta față de dușmani. Îi abandona și ea pe cei care o abandonau. Și după ce-i părăsea, la sfârșit îi arunca la gunoi – la propriu.”

CE SPUN CRITICII DESPRE RUBICON

„Avem în fața noastră o culme a istoriei narate… M-a ținut realmente prins, ba chiar m-a obsedat… Intrigi și lupte politice sângeroase și complicate, oratorie strălucită, realizări uimitoare în materie de cuceriri și cruzimi. Prezentarea lucidă pe care i-o face Holland acestei civilizații străine se mișcă într-un ritm perfect. Nu se aventurează la comparații facile cu vremurile noastre, dar ai senzația de a fi martor, prin autor, la dificultatea persistentă de a reconcilia puterea și pacea.“ Ian McEwan, Books of the Year

„Holland scrie, de la început până la sfârșit, cu o minunată însuflețire… Este o lectură fantastică și o mostră de remarcabilă erudiție. Ca introducere în istoria romană, cu greu ar putea fi mai bună.“ Christopher Matthews, Daily Mail

„O realizare desăvârșită, o carte care va merita citită în continuare, și după ce moda politică va fi trecut mai departe… Pentru orice neofit care vrea să cunoască istoria Republicii Romane, dar s-a săturat să-i audă pe oameni ținând-o întruna cu ce au făcut romanii pentru noi și vrea să știe ce (și cum) au făcut romanii pentru ei înșiși, o carte mai bună probabil că nici nu poate fi.“ Peter Stothard, Times Literary Supplement

„Un model de cum trebuie scrisă o istorie populară a lumii clasice… un studiu captivant asupra perioadei… cel mai ușor de citit volum despre ultima parte a Republicii Romane, de la Revoluția romană a lui Ronald Syme… Data viitoare când voi mai fi întrebat de cineva de ce ar trebui să studieze istoria romană, Rubicon este una dintre primele cărți pe care le voi recomanda.“ Richard Miles, The Guardian

„Drama stropită cu sânge a ultimelor decenii ale Republicii Romane… este redată cu prospețime, cu un spirit fantastic, cu vervă narativă și cu intuiție… Ce personaje au mai fost în această dramă! [Holland] le readuce la viață cu o strălucire tipică romanului, care iluminează nu doar acea lume dispărută, ci și pe a noastră.“ Christopher Hart, Independent on Sunday

DESPRE TOM HOLLAND 

TOM HOLLAND este istoric premiat al lumii antice și autorul a șase volume, printre acestea numărându-se Dynasty și Persian Fire, câștigător al Anglo-Hellenic League’s Runciman Award. Are colaborări constante la Guardian, Times, Wall Street Journal și New York Times. Locuiește la Londra. La Editura Litera, de același autor, a apărut Creștinismul. Istoria unei idei și a modului în care aceasta ne-a modelat lumea.