Citește un fragment în avanpremieră din „Suferință și extaz“, de Meg Mason

Suferință și extaz, de Meg Mason, a apărut la Editura Litera, în colecția „Clasici contemporani“.

Martha Friel împlinește patruzeci de ani. Cândva, lucra la Vogue și plănuia să scrie un roman. Acum, scrie pe internet. A locuit o vreme la Paris. Acum, locuiește în Oxford, într-o comunitate restrânsă. Este singura persoană care nu are un doctorat, un copil sau pe amândouă. Stă într-o casă pe care o urăște, dar din care nu se îndură să plece. Și totuși, trebuie să plece acum, când soțul ei, Patrick, genul care gătește, o iubește necondiționat și nu și-a dorit niciodată altceva decât să o facă pe ea fericită, a plecat.

Pentru că ceva este în neregulă cu Martha, și asta, de multă vreme. La șaptesprezece ani, o mică bombă s-a declanșat în creierul ei și, de atunci, n-a mai fost niciodată aceeași. Și cu toți doctorii și nesfârșitele terapii, cu toate medicamentele pe care le-a luat, tot nu știe care e problema, de ce petrece zile întregi incapabilă să se ridice din pat și de ce îi rănește pe ceilalți cu remarcile ei crude.

Martha se refugiază în casa copilăriei, o locuință londoneză boemă (și decrepită), alături de mama ei, o sculptoriță minoră (și o băutoare de calibru), și de tatăl său, un poet celebru (deși nepublicat), încercând să supraviețuiască fără sora ei cea devotată, care, cândva, făcea suportabil tot haosul din casă.

Dar poate că, luând viața de la capăt, Martha va reuși să scrie un final fericit și să descopere că, de fapt, povestea ei nu se termină aici.

Citește un fragment în traducere din limba engleză și note de Nadina Vișan

Aflați la o nuntă, la scurtă vreme după propria noastră nuntă, l‑am urmat pe Patrick, traversând marea de invitați adunați la recepție, până la o femeie care stătea singură deoparte.

Patrick mi‑a spus că, în loc să îi tot arunc priviri din cinci în cinci minute și să‑mi plâng de milă, mai bine m‑aș duce la ea și i‑aș spune că‑mi place pălăria pe care o poartă.

– Chiar dacă de fapt nu‑mi place?

„Păi sigur că da, Martha“, mi‑a spus el.

– Oricum ție nu‑ți place nimic. Haide.

Femeia tocmai luase un antreu de pe tava unui chelner și îl băga în gură când ne‑a văzut venind spre ea. În momentul ăla și‑a dat seama că antreul era prea mare ca să poată fi băgat complet în gură. În timp ce ne apropiam, și‑a coborât bărbia și a încercat să‑și mascheze cu paharul și șervețelul mai întâi încercarea de a înghiți repede și apoi de a scuipa antreul din gură. Deși Patrick s‑a prezentat într‑un mod foarte clar, ea a răspuns cu niște mormăieli pe care niciunul dintre noi nu le‑a putut desluși. Pentru că părea jenată rău, m‑am apucat să vorbesc de parcă aveam la dispoziție un singur minut în care să‑mi expun părerea despre pălăriile de damă.

Femeia mi‑a punctat vorbele cu o serie de înclinări ale capului și, de îndată ce a fost capabilă, ne‑a întrebat unde locuim și cu ce ne ocupăm și dacă greșea când spunea că părem căsătoriți și de când suntem căsătoriți și cum ne‑am cunoscut, iar cantitatea și rapiditatea întrebărilor ei aveau menirea de a ne distrage atenția de la bucățica pe jumătate mâncată care acum zăcea pe un șervețel unsuros în palma ei. În timp ce îi răspundeam, se tot uita peste capul meu, căutând un loc în care s‑o depoziteze; după ce am terminat, mi‑a spus că e posibil să nu fi înțeles prea bine ce voiam să spun când am zis că Patrick și cu mine nu ne‑am cunoscut, pentru că el „fusese întotdeauna prin preajmă“.

M‑am întors să mă uit și eu la soțul meu, care în acea clipă tocmai încerca să scoată cu degetul o invizibilă scamă din pahar, după care m‑am întors către tipă și i‑am spus că Patrick seamănă foarte bine cu canapeaua pe care o aveam acasă când eram mică.

– Era pur și simplu acolo. Nu te întrebai de unde o fi venit pentru că nu‑ți puteai aduce aminte vreun moment în care să nu fi fost acolo. Chiar și‑acum tot acolo este, nu se gândește nimeni prea mult la ea. Deși, presupun, am continuat eu, pentru că femeia nu părea dornică să zică nimic, dacă mi‑aș pune capul la contribuție, probabil că aș putea face o listă cu toate imperfecțiunile ei. Și motivul pentru care există ele.

Patrick a spus că din păcate așa este.

– Martha e în stare să‑ți facă imediat un inventar al defectelor mele.

Femeia a râs, după care a aruncat o scurtă privire la poșeta care‑i atârna pe braț de o baretă scurtă, de parcă ar fi vrut să‑i cântărească meritele de posibil loc de depozitare. – Bine, cine mai vrea ceva de băut?

Patrick și‑a îndreptat ambele degete arătătoare spre mine și a mimat apăsarea unor trăgace invizibile cu degetele mari.

– Martha, știu că n‑ai să spui nu, a zis el, făcând apoi un semn întrebător către paharul femeii. Aceasta l‑a lăsat să i‑l ia din mână, iar el a spus: Vrei să te scap și de aia?

Femeia a zâmbit, iar pe fața ei se vedea că îi vine să plângă de ușurare că o scapă de antreu.

După ce a plecat Patrick, mi‑a zis:

– Cred că îți dai seama ce norocoasă ești că ai pus mâna pe un asemenea bărbat.

Am încuviințat, bineînțeles, și m‑am gândit că i‑aș putea explica și neajunsurile situației de a fi căsătorit cu cineva pe care toată lumea îl crede cumsecade, dar m‑am mulțumit să o întreb de unde are pălăria aia grozavă și să‑l aștept pe Patrick să vină înapoi.

După acest episod, canapeaua a rămas răspunsul nostru stas ori de câte ori ne punea cineva întrebarea cum ne‑am cunoscut. Am repetat răspunsul ăsta opt ani de zile, cu foarte puține variații.

Și toată lumea râdea de mama focului.

*

Există un GIF intitulat „Prințul William o întreabă pe Kate dacă vrea ceva de băut“. Mi l‑a trimis soră‑mea odată în telefon. Comentariul ei a fost: „Îmi vine să plâng de încântare!“

Cei doi sunt la o recepție. William e îmbrăcat în frac. Îi face semn lui Kate din celălalt capăt al camerei, mimând un pahar întors cu susul în jos, apoi arătând spre ea cu degetul.

„Gestul ăla“, a scris soră‑mea. „Seamănă leit cu ce face Patrick. La propriu.“

I‑am răspuns: „Leit‑poleit. La figurat“.

Apoi ea mi‑a trimis un emoticon în care se dau ochii peste cap, unul cu un pahar de șampanie și unul cu degetul arătător.

În ziua în care m‑am mutat înapoi acasă la ai mei, am descoperit GIF‑ul ăla din nou.

Și l‑am revăzut de 5000 de ori.

*

Pe soră‑mea o cheamă Ingrid. E cu cinșpe luni mai mică decât mine și e căsătorită cu un tip pe care l‑a cunoscut pentru că s‑a nimerit să cadă exact în fața casei lui când scotea el gunoiul afară. E însărcinată cu al patrulea copil; când mi‑a dat mesaj să‑mi spună că tot băiat este, mi‑a trimis un emoticon cu vânătă, unul cu cireșe și unul cu foarfeca deschisă. Și‑a scris: „Îl duc pe Hamish la doctor să‑i taie ce‑i de tăiat, la modul cât se poate de ne‑figurat“. Când eram mici, lumea credea că suntem gemene.

O băteam mereu la cap pe mama să ne lase să ne îmbrăcăm la fel, dar mama zicea nu. Și Ingrid a întrebat‑o:

„Da’ de ce nu ne lași?“

„Pentru că o să zică lumea că a fost ideea mea…“, a răspuns ea, măsurând cu privirea camera în care eram la momentul acela. „Și nimic de‑aici n‑a fost ideea mea.“ Mai târziu, când eram deja la pubertate, mama a spus că, din moment ce era evident că Ingrid era aia care avea piept, măcar creier să moștenesc. Am întrebat‑o ce era de preferat. A spus că cel mai bine e să le ai ori pe amândouă, ori nici una; că una fără cealaltă este invariabil o nenorocire.

Arătăm la fel și acum, eu și soră‑mea. Avem maxilarul la fel de pătrat, cam prea pătrat, dar dacă e s‑o credem pe mama, ne stă bine și așa. Avem un păr cu tendințe spre lățoșenie, purtat lung, cu aceeași culoare blonzie până am împlinit eu treizeci și nouă de ani și mi‑am dat seama într‑o bună dimineață că n‑am cum să opresc venirea celui de‑al patruzecilea. În după‑amiaza aia m‑am dus și l‑am tăiat până la marginea fălcii mele pătrățoase, după care m‑am dus acasă și l‑am deschis la culoare cu vopsea de la supermarket. Exact atunci a apărut și Ingrid care a folosit restul de vopsea. Amândouă ne chinuim de‑atunci să‑l decolorăm. Ingrid spune că era mai simplu să mai turnăm un plod.

De mică mi‑am dat seama că, deși semănăm mult, lumea crede că Ingrid e mai frumoasă decât mine. I‑am spus asta tatei odată. El mi‑a răspuns: „Poate că o să le ia ochii la început. Dar după aia la tine o să le rămână privirea“.

Te-ar mai putea interesa și:

Ce spun criticii despre Suferință și extaz

„Un roman incredibil de amuzant și de tulburător… însuflețit adesea de o energie debordantă. Și totuși, reușește să fie sensibil și înduioșător și să ofere imagini nuanțate asupra a ceea ce înseamnă să faci schimbări și concesii, chiar dacă pentru aceasta trebuie să începi din nou, de la zero.“ (The Guardian)

„Meg Mason excelează în acest roman impresionant, o poveste despre descoperirea de sine a unei femei, în lupta cu boala mintală… Spirituală și puternică, povestea emoționantă a Marthei îi va încânta pe fanii lui Sally Rooney.“ (Publishers Weekly)

Despre Meg Mason

Meg Mason și‑a început cariera în Londra, la Financial Times și The Times. Articolele ei au apărut în The Sunday Times, The Sydney Morning Herald și The Sunday Telegraph. A scris proză umoristică pentru revistele The New Yorker și Sunday Style, articole pentru GQ și Inside Out și a colaborat la revistele Vogue, ELLE și Marie Claire.

Primul său roman, You Be Mother, a apărut în 2017, fiind urmat, în 2020, de Suferință și extaz (Sorrow and Bliss). Trăiește în Sydney, împreună cu soțul și cele două fiice.