Citește un fragment în avanpremieră din „Ultimul an cu Ceaușescu“, de Daniela Rațiu

În ultimul an al erei ceaușiste, românii așteptau „să se întâmple ceva“, în vreme ce Europa de Est era cutremurată de căderea Zidului Berlinului. Pe acest fundal, romanul urmărește viața unei familii care trăiește experiențele traumatizante ale totalitarismului, aflat la final.

Citește un fragment din Ultimul an cu Ceaușescu, de Daniela Rațiu

Deschid ochii, duna mă acoperă aproape-n întregime. Simt aerul rece pe frunte. Îmi acopăr urechile, sunt reci, la fel și nasul. Mama intră în cameră. Lumina răzbate din hol prelungindu-se pe covor, traversându-l. O secțiune de lumină pe covorul de iută de culoarea muștarului. Mama dă draperiile la o parte. Văd blocul din fața noastră, câteva ferestre sunt luminate, iar chipul mamei e astfel brăzdat de lumină. Și alții se pregătesc să stea la coadă ca noi. Unele dimineți au ritualuri de trezire pentru astfel de îndeletniciri. Primii se trezesc părinții. Pregătesc plasele, sticlele de lapte, dacă se dă lapte, borcanele de iaurt, dacă se dă iaurt. Dar noi vrem carne. Azi se aduce carne la complex. Nu va fi doar pentru noi. Vine mătușa de la București. În Capitală, nu e urmă de carne. Mătușa spune că bate vântul prin toate alimentarele. Și la noi bate vântul, uneori, apare câte ceva și atunci mergem la vânat. De fiecare dată când vine la noi, facem o masă în bucătărie, cu friptură. Ne adunăm tot familionul. Gândul ăsta ne ajută să ne dăm jos din pat la cinci dimineața. N-am mai mâncat carne de săptămâni bune. Oricum, nici nu găsești tot timpul ce să cumperi. Când iau părinții salariul, mâncăm bine câteva zile. Așa e întotdeauna. O simt pe mama, se apropie de patul în care dormim eu și sora mea. Suntem acoperite de dună. Soră-mea încă doarme. Se trezește întotdeauna foarte greu. Eu sunt deja trează. Mama se apleacă și ne șoptește, de parcă ar vrea astfel să ne îmbuneze: „Hai, mergem la coadă!“ Îmi scot mâinile de sub dună. E frig.

Aerul rece se încolăcește pe mâini, pe față, am nasul rece. Părul a căzut de pe urechi, simt aerul cum se unduiește rece, urechile îmi sunt reci. Mi-am pregătit de aseară hainele și le-am pus la capul patului, sub plapumă. Să fie calde. Îmi fac curaj să ies de sub dună. O aud pe mama din bucătărie: „Haideți, am făcut ceai!“ Nu am nicio strategie pentru a scăpa de statul la coadă. Nu pot fi evitate. E imposibil. Doar în mintea mea îmi imaginez cum aș putea să scap sau ce să le spun părinților. Că sunt răcită. Nu sunt. Că mă doare capul. Nu mă doare. Că aș vrea să dorm. Și ei vor. Mi-am tras trei perechi de șosete. Știu care șosete sunt bune pentru treaba asta. Șosetele pentru stat la coadă în toiul iernii. Și știu și că, după o jumătate de oră de stat la coadă, încep să simt răcoarea, apoi frigul. Îți poți îndoi degetele picioarelor, se încălzesc de la mișcarea sus-jos, sus-jos. Căldura ține puțin, dar tot e ceva. Apoi, după o oră, frigul va pătrunde prin toate șosetele. Trei pulovere. Ultimul e cel mai gros. L-am tricotat din lână cumpărată din piață, de la țărani. Fir gros. Am învățat să fac asta de la mama. Am timp când se ia curentul, seara, două ore la dispoziție să tricotez sau să citesc. Ne așteaptă coada.

Afară e întuneric. Zăpada s-a așezat peste noapte. Tata a plecat deja de două ore să ne țină rândul. Ceaiul nu are gust la ora asta. Nu îl bem pe tot, doar o gură-două cât să ne facem curaj să ieșim în frig. E de stat la coadă până la ora șapte, dacă binevoiesc vânzătoarele să deschidă, dacă ajunge marfa. Cel târziu la ora opt ne vom buluci pe ușa magazinului alimentar „Carne și Lapte“ la complexul de pe Brâncoveanu. Ieșim pe ușă, ne lipim în mers de mama, eu, soră-mea și frate-miu. Aerul rece ne izbește în plin de îndată ce deschidem ușa blocului. „Bine că nu mai viscolește!“, spune mama. De pe scară se aud alți vecini ieșind din apartamentele lor. Vom ajunge înaintea lor. O simțim ca pe o victorie. Străzile nu sunt luminate. E beznă. Zăpada e sticloasă, o aud crăpând când pășim. Îmi imaginez că sub ea s-ar afla o mare caldă ca un pat uriaș pe care am putea cădea și dormi la căldură. Să fie cald și bine. Zăpada nu crapă, sub ea nu e o mare caldă, iar noi ne continuăm mersul spre coadă îndepărtându-ne de bloc, îndepărtându-ne de paturile acoperite cu dună. Mama ține în mână suportul metalic cu patru sticle de lapte. Sticlele goale se leagănă și ele în ritmul mersului, „clinc-clinc-clinc“. Ne uităm în spate, ușa de la scara blocului încă se mai zărește, s-a deschis, iar în cadrul luminat apar vecini de-ai noștri. Grăbim pasul, trebuie să ajungem înaintea lor. Zăpada e bătucită, s-a așezat în strat gros peste noapte. Câte un felinar ne luminează calea. Ne lipim de mama de parcă am mai putea dormi. Închid ochii cucăind în timp ce merg prinsă de mama. Îmi imaginez că mă târăște după ea și eu nu mai trebuie să fac niciun efort. O fac așa de bine încât mersul devine un soi de legănat. O bordură pe care o urcăm din mers, pe care nu am văzut-o în somnul meu furat. Mergem legănându-ne toți ca niște pinguini. Din strada laterală, un grup de oameni, sigur se îndreaptă spre coadă. Mama grăbește pasul. Instinctiv, știm că trebuie să ne grăbim. Nu poți ști niciodată când se termină marfa chiar în fața ta și auzi: „Gata! S-a terminat!“ Apoi te cuprinde disperarea că o să mori de foame. Când marfa se termină în fața ta e ca și cum ești sigur că o să mori de foame.

Te-ar mai putea interesa și:

Ce spun criticii despre Ultimul an cu Ceaușescu

„Daniela Rațiu ne invită într-o călătorie de vindecare, de asumare, fără ranchiună. Începe iarna și se termină iarna. Totul durează un an, dar la fel arătau aproape toți anii, toate viețile. Totul era o uniformă. Și-n uniforma asta are loc un spectacol al detaliilor. Peste ani, aș vrea să recitesc romanul și să mi se pară totul o distopie bine scrisă și atât.“ (Carmen Lidia Vidu)

Despre Daniela Rațiu

Daniela Rațiu, jurnalistă cu studii de Drept, a intrat în peisajul literar cu poezie și proză. A publicat volumele de versuri Ciorap cu firul dus (2000), Staniol (2018) și Anestezia. Un singur poem (2022), romanele Ochelari de damă (2005) și In Vitro (2007) și volumul de teatru Măcelarul îi citea pe ruși (2016). Este coautoare a scenariului Pauker, aflat, în 2015, printre textele finaliste la concursul HBO de scenarii.