Citește un fragment în avanpremieră din „Unghiul de repaus” de Wallace Stegner

Unghiul de repaus de Wallace Stegner este un roman în curs de apariție la Editura Litera, în colecția „Clasici Litera”, și spune povestea unui profesor de istorie pensionar, autor al unor cărţi despre Vestul american, care se întoarce la casa părintească din Grass Valley, California, în Sierra Nevada.

Deşi ţintuit în scaunul cu rotile de o maladie a sistemului osos, Lyman îşi asumă o misiune uriașă, străduindu-se să reconstituie viaţa bunicii sale, care a întreprins la rândul ei călătoria spre Grass Valley cu o sută de ani în urmă. Dar, pe măsură ce explorează viaţa bunicii, căutările îl conduc spre cele mai întunecate umbre ale propriei vieţi.

Citește un fragment în avanpremieră din Unghiul de repaus, în traducerea lui Petru Iamandi

Acum cred că mă vor lăsa în pace. E clar că Rodman a venit în speranța că va găsi dovada incompetenței mele – deși cum ar fi putut un incompetent să renoveze ditamai casa, să‑și mute arhiva la etaj și să urce acolo fără să tre­zească bănuiala copiilor atât de vigilenți ar fi o întrebare prea grea pentru Rodman. Chiar mă mândresc cu felul în care m‑am descurcat. Iar Rodman a plecat în după‑amiaza asta fără nici măcar un element din ceea numește el „date“.

Așa că în seara asta pot sta liniștit aici, cu magneto­fonul care nu vibrează mai tare decât timpul încărcat cu electricitate, și să spun la microfon locul și data unui fel de început și unui fel de revenire: Casa Zodiac, Grass Valley, California, 12 aprilie 1970.

„Fii atent“, i‑aș spune lui Rodman, care nu crede în timp: „am stabilit ce e prezentul, dar prezentul a luat‑o din loc.“ Ce‑am stabilit este deja îngropat sub un teanc de benzi de magnetofon. Înainte să pot spune că sunt, am fost. Eu și Heraclit, profeții mișcării, știm că mișcarea este alcătuită din părți care se imită și se repetă. Sunt sau am fost, sunt și cumulativ. Sunt tot ce am fost, orice ați crede tu și Leah. Sunt cam tot ce au fost părinții și mai ales buni­cii mei – le‑am moștenit statura, tenul, mintea, oasele (din păcate), plus prejudecățile, cultura, scrupulele, preferințele, principiile morale și erorile morale pe care le apăr de parcă ar fi personale și nu ar ține de familie.

Chiar și locurile, cu precădere casa asta, al cărei aer este îmbibat de trecut. Strămoșii mă sprijină aici așa cum bătrâna glicină din colț sprijină întreaga construcție. Privindu‑i ramurile ce se înfășoară de două‑trei ori în jurul clădirii, ai jura, și ai avea dreptate, că, dacă le‑ai tăia, pereții ar lua‑o la vale.

Ca mai toți sociologii și cei din generația lui, Rodman s‑a născut fără simțul istoriei. Pentru el istoria e doar o știință socială avortată. „Lumea s‑a schimbat, tataie“, îmi spune el. „Trecutul n‑are ce să ne învețe despre ce ne așteaptă. Poate a făcut‑o cândva sau a părut că o face. Acum nu mai are spor.“

Crede probabil că vasele de sânge ale creierului mi s‑au îngroșat la fel ca ceafa. Probabil că amândoi mă bârfesc înainte de culcare. Și‑a pierdut mințile, să plece acolo de unul singur… Cum să‑l… doar dacă… fără nimeni prin preajmă… dacă se întâmplă să‑i alunece scaunul cu rotile de pe verandă, cine‑l salvează? Dacă‑și aprinde un trabuc și ia foc, cine să‑i sară în ajutor?… Al naibii catâr, o face pe inde­pendentul… e mai rău decât un copil mic. Nici că se gândește la câtă bătaie de cap le dă celor care trebuie să‑i poarte de grijă… Casa în care am crescut, spune el. Documentele, spune el, de care am vrut să mă ocup și n‑am avut timp… Toate do­cumentele bunicii, cărțile ei, amintirile ei, desenele, sutele de scrisori trimise înapoi de fiica Augustei Hudson, după moartea Augustei… O grămadă de lucruri vechi ale bunicii, unele ale tatei, câteva de‑ale mele… Cronica de o sută de ani a fami­liei. E de înțeles, până la un punct. Dar de ce nu dă toate chestiile astea Societății de Istorie, ca să‑i mai scadă și impo­zitul? Ar putea să lucreze și așa. La ce bun să le țină pe toate acolo, la ce bun să stea acolo, în casa aia veche, lăsată pe‑o rână, în mijlocul a douăsprezece pogoane de pământ din care am putea scoate un profit bunicel dacă ar fi de acord să le vindem? De ce să rămână acolo, printre pânzele de păianjen, ca un personaj dintr‑un roman sudist, într‑un loc în care nimeni nu‑l poate supraveghea?

Se tot gândesc la binele meu, în felul lor. Nu le găsesc vină, doar le rezist. Rodman va trebui să‑i raporteze lui Leah că am amenajat casa după nevoile mele și că mă des­curc destul de bine. L‑am pus pe Ed să închidă etajul, mai puțin dormitorul, baia și biroul. La parter folosim numai bucătăria, biblioteca și veranda. Totul în perfectă ordine. Fără vreun indiciu că aș fi lipsit de discernământ.

Așa că mă pot aștepta să‑mi vină în inspecție, regulat, dar plini de solicitudine, în timp ce așteaptă să mă satur de atâta independență. Să caute semne de senilitate și du­reri insuportabile – poate chiar și speră să‑mi apară cât de curând. Pe moment, amândoi pășesc cu precauție, vorbesc încet, scutură traista cu ovăz și se apropie tot mai mult până când îmi vor trece căpăstrul în jurul gâtului înțepenit și mă vor duce la pășunea bătrânilor din Menlo Park unde îngri­jirea e bună, iar cei internați acolo o țin într‑o distracție. Dacă mă încăpățânez, s‑ar putea ca altcineva să hotărască pentru mine, poate chiar computerul. Cine ar contrazice un computer? Rodman va introduce toate datele în pro­gram și mașinăria ne va anunța că a sosit momentul.

Va trebui să‑i conving că, în lenta mea fosilizare, fac mai mult decât să‑mi omor timpul. Nu sunt nici mort, nici inert. Mintea încă îmi mai lucrează. Multe lucruri îmi sunt neclare, despre mine aș putea spune același lucru, tocmai de aia vreau să mă gândesc pe îndelete. Când am mai avut o asemenea ocazie? Ce dacă nu pot întoarce capul? Mă pot uita în orice direcție întorcând scaunul cu rotile, iar eu pre­fer să mă uit în urmă. Chiar dacă Rodman e de altă părere, asta e singura direcție din care avem de învățat.

Tot mai des, după ce mi s‑a amputat piciorul și după lunile în care mi‑am plâns de milă, am ajuns să mă simt ca o pasăre‑contur. Îmi venea să zbor pe la poalele munților Sierra, înapoi, doar ca să privesc. Și să‑mi dau seama dacă mai avea rost să mă prefac că mă interesează încotro mă îndrept. Puteam revedea unele locuri. Nu mă refer în mod special la ce s‑a întâmplat între mine și Ellen. Cred cu sin­ceritate că problema nu e atât de personală. Acel Lyman Ward care s‑a însurat cu Ellen Hammond și l‑a conceput pe Rodman Ward, care a predat istoria și a scris câteva cărți și monografii despre Vestul Sălbatic, care a avut parte de câteva catastrofe personale și poate le‑a meritat, care le‑a supraviețuit, într‑un fel, iar acum stă și vorbește la micro­fon – nu mai contează atât de mult. Aș dori să‑l plasez într‑un sistem de referință și comparație. Uitându‑mă peste documentele lăsate de bunicii mei, mai ales de bunica, văd crâmpeie din viața celor apropiați legate de viața mea în feluri pe care le recunosc, dar nu le înțeleg pe de‑a‑ntregul. Aș vrea să fiu în pielea lor o vreme, ca să nu mai fiu într‑a mea. De fapt, când mă uit în jos la locul în care piciorul stâng se îndoaie și cel drept se oprește, îmi dau seama că nu în urmă vreau să merg, ci în jos. Vreau să ating din nou pământul de care infirmitatea m‑a îndepărtat.

Ce spun criticii despre Unghiul de repaus

„Unghiul de repaus este un roman lung, complex, care-i oferă cititorului o satisfacţie profundă. […] Nu e nici povestea previzibilă despre Vestul american, cu puternice elemente istorice şi regionale, nici la fel de previzibila sagă de familie întinsă pe patru generaţii. […] Deşi de o profunzime şi o anvergură excepţionale, Unghiul de repaus creează un efect de intimitate şi, prin urmare, de imediateţe, şi, cu toate că materialul este în mare parte «istoric», apare şi un efect de descoperire, senzaţia unei experienţe noi în locul unei reconstituiri în genul filmelor de epocă. […] Wallace Stegner a scris un roman splendid, de o cuprindere şi o bogăţie a detaliului rareori întâlnite în ficţiunea contemporană.“ (The Atlantic Monthly)

„Un roman excelent, pasionant şi matur. […] La final, vieţile individuale seamănă foarte mult cu nişte fragmente de grohotiş care se rostogolesc de pe culmile stresului şi emoţiilor până când ajung în locul acela unde degringolada încetează şi-şi găsesc unghiul de repaus. Pentru a descrie acest proces atât de bine pe cât o face romanul de faţă este nevoie de o măiestrie ieşită din comun şi de o scriitură excepţională.“ (San Francisco Examiner & Chronicle)

Despre Wallace Earle Stegner

Wallace Earle Stegner, romancier, biograf, istoric, eseist, critic literar și profesor universitar american, s-a născut în Lake Mills, Iowa, pe 18 februarie 1909. A fost admis la Universitatea din Utah în 1925 și a început să scrie ficțiune pe când era student la Universitatea din Iowa, în anii 1930. Și-a început cariera de profesor universitar la Universitatea din Utah, iar mai târziu a predat la University of Wisconsin și la Harvard. Din 1946 până la retragerea sa în 1971, Stegner a condus prestigiosul program de scriere creativă de la Stanford, care a avut o puternică influență asupra prozei americane contemporane. A beneficiat de două burse Guggenheim și de una din partea National Institute for the Humanities, fiind, de asemenea, membru al National Institute, al Academy of Arts and Letters și al American Academy of Arts and Sciences.

Stegner a scris romane: Remembering Laughter (1937), The Potter’s House (1938), On a Darkling Plain (1940), Fire and Ice (1941), The Big Rock Candy Mountain (1943), Second Growth (1947), The Preacher and the Slave (1950), retipărit cu titlul Joe Hill: A Biographical Novel, A Shooting Star (1961), All the Little Live Things (1967), Unghiul de repaus (Angle of Repose, 1971), câștigător al Premiului Pulitzer, The Spectator Bird (1976), câștigător al National Book Award, Recapitulation (1979), Spre țărmul ocrotit (Crossing to Safety, 1987), finalist la National Book Critics Circle Award; volume de povestiri, pentru care a primit de trei ori Premiul O. Henry: The Women on the Wall (1948), The City of the Living (1956), Collected Stories of Wallace Stegner (1990); cărți de nonficțiune: Mormon Country (1941), Beyond the Hundredth Meridian (1954), Wolf Willow (1962), The Gathering of Zion: The Story of the Mormon Trail (1964), The Sound of Mountain Water (1969), One Way to Spell Man (1982), Where the Bluebird Sings to the Lemonade Springs: Living and Writing in the West (1992).

Wallace Stegner a murit pe 13 aprilie 1993 în Santa Fe, New Mexico.