Citește un fragment în avanpremieră din „Ipoteza iubirii” de Ali Hazelwood

Ipoteza iubirii de Ali Hazelwood este în curs de apariție la Editura Litera, în colecția „Blue Moon”. Poate fi comandată cu 20% reducere, transport gratuit și va ajunge la cititori începând cu 13 ianuarie 2022.

Olive Smith este în anul al treilea de doctorat la Universitatea Stanford și nu crede în relațiile romantice de durată. Dar prietena ei cea mai bună este convinsă de importanța iubirii, așa că, pentru a o convinge pe Anh că se întâlnește cu cineva și că este pe drumul cel bun pentru a fi fericită până la adânci bătrâneți, Olive trebuie să ia o hotărâre. Oamenii de știință au nevoie de dovezi. Așadar, ca orice biolog care se respectă, Olive intră în panică și se sărută cu primul bărbat pe care îl vede.

Precomanda „Ipoteza iubirii” de Ali Hazelwood cu 20% reducere și transport gratuit!

Acel bărbat este nimeni altul decât Adam Carlsen, un tânăr profesor în vogă și un mârlan bine-cunoscut. Tocmai de aceea, Olive este de-a dreptul uluită când tiranul laboratorului de la Stanford acceptă să intre în joc și să fie iubitul ei fals. Dar când o mare conferință științifică o ia razna, turnând acid peste cariera lui Olive, Adam o surprinde din nou cu sprijinul său de neclintit și cu un abdomen ca de piatră… cu pătrățele și tot tacâmul.

Dintr-odată, micul lor experiment se apropie periculos de mult de combustie. Iar Olive descoperă că singurul lucru mai complicat decât o ipoteză despre iubire este să-și pună propria inimă sub microscop.

Citește un fragment în traducere din limba engleză de Simona Săsărman

IPOTEZĂ: Confruntată cu alegerea între varianta A (o situație ușor incomodă) și varianta B (un dezastru colosal ce prezintă consecințe devastatoare), voi alege în mod inevitabil varianta B.

Doi ani și unsprezece luni mai târziu

În apărarea lui Olive, pe bărbat nu părea să‑l deranjeze prea tare sărutul.

I‑a luat un moment să se adapteze – ceea ce era perfect de înțeles, având în vedere circumstanțele. A fost un minut stânjenitor, inconfortabil și oarecum dureros, în care Olive și‑a lovit în același timp buzele de ale lui și s‑a ridicat în vârfurile picioarelor cât de mult a putut pentru a‑și menține gură la același nivel cu fața lui. Chiar trebuia să fie atât de înalt? Sărutul trebuie să fi arătat că o lovitură cu capul stângace, iar ea era tot mai ingrijorată că nu avea să fie capabilă să‑l ducă la bun sfarșit. Prietenă ei, Anh, pe care Olive o observase apropiindu‑se cu câteva secunde înainte, avea să arunce o singură privire la ei și să știe instantaneu că Olive și acest tip cu care se săruta nu aveau cum să fie doi oameni aflăți la întâlnire.

Apoi, acel moment chinuitor desfășurat cu încetinitorul s‑a terminat și sărutul a devenit… diferit. Bărbatul a inspirat brusc și a înclinat puțin capul, făcând‑o pe Olive să se simtă mai puțin că o maimuță ce se cățără într‑un baobab, iar mâinile lui – care erau mari și se simțeau în mod plăcut călduțe în aerul condiționat de pe hol – au cuprins‑o de talie. Au alunecat în sus cățiva centimetri, infășurandu‑se în jurul cutiei toracice, ținand‑o langă el. Nu prea aproape și nici prea departe.

La distanța potrivită.

Era mai degrabă un sărut pe fugă decât altceva, dar era destul de plăcut și, pentru câteva secunde, Olive a uitat un număr apreciabil de lucruri, inclusiv faptul că era lipită de un tip oarecare, de un necunoscut. Că abia dacă avusese timp să șoptească „Pot să te sărut, te rog?“, înainte de a‑și lipi buzele de ale lui. Că ceea ce o determinase la început să joace toată scenă era speranța de a o păcăli pe Anh, prietenă ei cea mai bună.

Dar asta reușește un sărut bun: o face pe o fată să uite de sine pentru o vreme. Olive s‑a trezit topindu‑se lipită de piept lat, solid, care nu dădea nici un semn să cedeze. Mâinile i s‑au plimbat de la un maxilar bine conturat spre un păr surprinzător de des și moale, iar apoi… apoi s‑a auzit suspinând, că și cum ar fi rămas deja fără suflare, iar acela a fost momentul în care revelația a lovit‑o că o cărămidă în cap… Nu. Nu.

Nu. Nu. Nu.

Nu ar fi trebuit să se simtă bine. Cu un tip oarecare, și așa mai departe.

Olive a icnit și s‑a împins de langă el, căutând‑o frenetic cu privirea pe Anh. Prietena ei nu se întrezărea nicăieri în sclipirea albăstruie a holului laboratoarelor de biologie la ora unsprezece seară. Ciudat. Olive era sigură că o observase cu numai câteva secunde mai devreme.

Tipul cu sărutul, pe de altă parte, stătea chiar în fața ei, cu buzele desfăcute, cu pieptul ridicat și cu o luminiță ciudată sclipindu‑i în ochi, moment în care a trăsnit‑o enormitatea a ceea ce tocmai făcuse. Pe cine tocmai…

Să mă ia naiba.

Să. Mă. Ia. Naiba.

Pentru că doctorul Adam Carlsen era un dobitoc notoriu.

Acest lucru nu era remarcabil în sine, având în vedere că, în mediul academic, orice poziție care se află deasupra nivelului studentului absolvent (din păcate, nivelul lui Olive) necesită un anumit grad de nesimțire pentru a fi menținută pentru o perioadă de timp, cu profesorii titulari situați în vârful piramidei nesimțirii. Doctorul Carlsen, totuși – era excepțional. Cel puțin dacă puteai să te iei după zvonuri.

El era motivul pentru care colegul de cameră al lui Olive, Malcolm, fusese nevoit să renunțe complet la două proiecte de cercetare și era foarte probabil să sfarșească absolvind cu întârziere de un an; era cel din cauza căruia Jeremy vomitase, că urmare a emoțiilor de dinainte de examenele de admitere; singurul vinovat pentru faptul că jumătate din studenții din departament fuseseră forțați să‑și amâne susținerea tezei. Joe, care obișnuise să facă parte din gașcă lui Olive și care o ducea în fiecare joi seară la niște filme europene cu imagini neclare și subtitrări minuscule, fusese asistent cercetător în laboratorul lui Carlsen, dar se hotărase să renunțe după șase luni, „din anumite motive“. Fusese, probabil, mai bine așa, având în vedere că asistenților care rămăseseră le tremurau în mod constant mâinile și deseori arătau de parcă n‑ar mai fi dormit de un an întreg.

Poate că doctorul Carlsen era un rock star al vieții academice și un copil minune al biologiei, dar era, în același timp, rău și hipercritic, și era evident din felul în care vorbea, din atitudine, că se credea singurul om de știință de o calitate acceptabilă din departamentul de biologie de la Stanford. Din întreaga lume, probabil. Era, în mod sigur, un cretin capricios, antipatic și terifiant.

Și Olive tocmai îl sărutase.

Despre Ali Hazelwood

Ali Hazelwood este o autoare multiplu publicată – dar vai, doar de articole despre știința creierului, revizuite de colegii de breaslă, în care nimeni nu flirtează cu nimeni și faza cu „au trăit împreună până la adânci bătrâneți“ nu se aplică întotdeauna. Este originară din Italia și a locuit în Germania și Japonia înainte de a se muta în Statele Unite pentru a urma un doctorat în științe neurologice. A devenit de curând profesor universitar, fapt care îi dă fiori reci pe spate. Când nu e la serviciu, Ali poate fi văzută alergând, mâncând prăjituri sau urmărind filme științifico-fantastice împreună cu înălțimile lor pisicile (și cu soțul ei doar-mai-puțin-felin).