Bedros Horasangian despre „Scurtă istorie a Angliei. De la Wilhelm Cuceritorul la Elisabeta II“ de Simon Jenkins

Tot răsfoind o carte înainte de a o citi, am dat peste un Epilog care ar putea servi și ca un bun și util prolog: „Ca țară, Anglia este un proiect de succes. A devenit o națiune încă din zorii istoriei sale, nefiind marcată de prea multă vărsare de sânge și înregistrând doar două războaie civile în întreaga sa istorie, în secolul al XV-lea și al XVII-lea. La finele epocii georgiene, majoritatea cetățenilor săi se bucurau de prosperitate, siguranță și libertate civilă cu care puține națiuni de pe fața pământului se puteau lăuda. Chiar și astăzi, când alte națiuni au prins-o din urmă și chiar au depășit-o, Anglia continuă să se considere o putere globală, deținând arme nucleare și împărțind cu Statele Unite statutul de polițist mondial. Se laudă cu realizări strălucite în domeniul educației, al medicinei, al științei și literaturii. Londra, capitala sa, natura ei, precum și moștenirea ei culturală și activitățile ei artistice atrag vizitatori din lumea întreagă.“ Evident, este o carte despre Anglia și istoria ei, mult mai tumultoasă decât ar părea la o iute ochire, aproximare. Nu știu dacă dintotdeauna, dar mai repede aș spune că nu am făcut diferența dintre Anglia/England și Marea Britanie/Great Britain. Noi, europenii, ne repezim să spunem Anglia la tot ce vine de peste Canalul Mânecii. Când, ce să vedem, descoperim și ne lămurim cum stau treburile cu acele insule ce alcătuiesc arhipelagul britanic, abia atunci – acum, mai spre zilele noastre – urmărim înfrigurați, la televizor, meciurile de rugby, formidabile toate, cap-coadă, din Turneul celor Șase Națiuni, adică Anglia, Scoția, Țara Galilor, Irlanda, bașca alte două națiuni, care nu sunt anglofone, ci de pe continent, adică Franța și Italia. Așa cum e o mare diferență între micul dejun insular, breakfast, unde te poți ghiftui pe vrute, și cel continental, petit déjeuner, unde te păcălesc hotelierii cu un ceai, o cafeluță și un croissant pricăjit, tot așa suntem puși și în fața diferențelor dintre cele care alcătuiesc The Kingdom of Great Britain, unde atât England – Anglia, cât și Scoția sau Wales – Țara Galilor, Ireland – Irlanda, care este republică separată de North Ireland, componentă a UK, au fiecare câte un imn al lor. Și jucătorii nu se scarpină pe burtă în momentele solemne, ci cântă, mai mult zbiară, din toți rărunchii, ținându-se bine unii de alții, ca marinarii din Marea Nordului când jefuiau câte o caravelă spaniolă în drum spre Lumea Nouă (acea Americă la care au sperat, ca la un loc al izbăvirii, milioane și milioane de amărâți de pe toate continentele). La începutul secolului XX au fost destui români, mai ales din Ardeal, pentru care merem la America era un vis frumos. Visul a rămas și azi. S-au înmulțit direcțiile de deplasare.

Despre ce este vorba?

La concret, despre o frumoasă poveste numită „Scurtă istorie a Angliei. De la Wilhelm Cuceritorul la Elisabeta a II-a“ (Editura Litera, 2024, traducere din limba engleză de Irina Dubsky), scrisă și semnată de un cunoscut jurnalist britanic, Simon Jenkins, care nu e doar mare amator de istorie, ci s-a dovedit, de-a lungul unei prestigioase cariere de editor, autor și jurnalist și un mucalit, mereu în răspăr cu locurile comune, un subtil comentator și analist politic. Pe lângă toate aceste însușiri, una se dovedește de bază – este un excelent storyteller, povestitor, cum ar veni, orice subiect cules din canavaua timpului este presărat cu picanterii, mici detalii care pun în valoare esențialul. Ironia și umorul sunt la ele acasă, că este vorba de domnia lui Henry VIII și multele lui aventuri conjugale, de lunga monarhie a Elisabetei I (1558-1603), contemporană cu Mihai Viteazul (am putea asocia cele două nume), sau de interminabila aventură a Reginei Victoria (1837-1901), care a marcat extinderea unei puteri europene la scară mondială. Istoria unei țări, a mai multor popoare, dacă ținem seama de orgoliile scoțiene, mândria irlandeză și încăpățânarea galezilor – de această dată avem o mie de ani luați la puricat, din zorii perioadei saxone (410-600) și nașterea Angliei (600-800) până deunăzi, la guvernarea lui Margaret Thatcher (1979-1990), așa-numita „doamnă de oțel“, și urmașii ei (1990-2011). Între timp, au mai avut loc schimbări, Prințul de Wales, Charles, moștenitorul tronului cu casă la Viscri, în Transilvania, a devenit regele Charles al III-lea după moartea unei Regine, Elisabeta II, care l-a plimbat cu caleașca pe Nea Nicu al nostru. Preluăm tonul jucăuș al expunerii autorului, născut în 1943 și cu o enormă experiență gazetărească, și apelăm la acest mod colocvial de a prezenta o uriașă masă de informații – întâmplări, evenimente, portrete de mari figuri istorice –, livrată cu umor și ironie, relaxat, ceea ce ușurează înțelegerea unor complicate altminteri procese politico-istorice. Anglia nu e Rusia, așa cum iarna nu-i ca vara.

Secolul XX, din care am trăit și noi mai mult de jumătate, este cel mai bine luat la puricat. Două războaie mondiale din care Marea Britanie iese mereu victorioasă, dar și păguboasă, pentru că Imperiul ei colonial, în cap cu India, bijuteria coroanei, se destramă. Chiar și așa, abilitatea britanicilor de a cădea mereu în picioare rămâne relevantă. 100 de date cheie din coada cărții ne ajută să sistematizăm punctele de reper ale istoriei britanice, așa cum Listele de regi și regine ai Angliei începând cu 1066 – Bătălia de la Hastings, la fel de importantă ca Ziua Z, când uriașa armată aliată a debarcat pe țărmurile Franței în 1944 –, ca și Listele cu premierii Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord ne ajută să navigăm pe mările înspumate de evenimente majore ale unui popor căruia nu i-a displăcut să fie mereu cu coada sus. Simon Jenkins știe să pună accentele cuvenite acolo unde trebuie sau unde nu te aștepți. Așa dai peste o caracterizare a simandicoasei PM Margaret Thatcher – anonimă, zice Jenkins, mult prea convențională și plictisitoare, ca apoi, referindu-se, prin contrast, la un soț mult mai simpatic, cu aer de jucător de golf, ținut sub papuc și plin de jovialitate, să contureze portretul unei perechi care a condus cu mână de fier Marea Britanie, trecând peste războiul din Insulele Falkland, nenumăratele crize economice și politice, dar și multele convulsii sociale care au marcat cei 11 ani de domnie.

O fascinantă călătorie prin spațiu și timp ne oferă această istorie a lui Simon Jenkins. Mai există în românește și una a lui Andrei Maurois, și o alta mult mai masivă și, aparent, mai serioasă, o mult mai la rece scrisă Istorie a Angliei, a lui G.M. Trevelyan – precizăm că nu este armean! :))) –, cumpărată de mine dintr-o mică librărie din Sinaia, cărată în spate preț de 24 de ore pe traseul Piatra Arsă – Babele – Omul – Mălăiești – Bușteni, poposind într-o bibliotecă personală de unde a dispărut, pardon, ciordită, pe lângă alte suveniruri de la tata, pe când eram plecat în Statele Unite să servesc România. Am recuperat volumul plimbăcios prin intermediul unui anticariat și serviciul de curierat care livrează, mură-n gură, orice și oricând. Au și cărțile destinul lor, ca și oamenii. Tenacitatea de a nu ceda a acestor insulari din Nordul Europei este o bună lecție pentru noi, cei crescuți și trăiți mai la sudul și estul continentului. O bună lecție, și de istorie, și de viață! Nu degeaba ei, englezii, au inventat jocul de rugby – unde încleștarea și efortul pachetului de jucători a ceea ce se numește grămadă este elocvent.