Bedros Horasangian despre „Viața mea în librăria Morisaki” de Satoshi Yagisawa

Am citit o carte care mi-a plăcut foarte mult, pur și simplu. Autorul, un necunoscut. Japonez. Și dacă e și vorba de cărți, librărie, anticariate și cafenele, prieteni și citit, trai pe vătrai, neneacă. Nu știu de unde vine expresia. Viața trece oricum, cu și fără cărți. Dar dacă am cărți, țigări și cafea, lumea e a mea. Parol! Nu am vreo explicație, nici nu vreau să livrez bizarerii care să circule pe Facebook. Ca să ce? Ca să nimic. Un autor necunoscut. O carte. Încă una. Nu am vreo explicație anume pentru cum s-a ițit interesul meu din ultimii ani pentru lumea japoneză. Civilizație, istorie, artă, judo, budism, nu în ultimul rând literatură. Încerc să deslușesc cum a apărut.

Conturul memoriei legat de japonezi e difuz. Copilărind în plin stalinism, aveam modele în eroismul soldaților sovietici, mai ușor livrat de realitatea din preajmă, decât ținuta marțială a samurailor  niponi. Aflați undeva la mama dracului, abia azi și acum știu bine împrăștierea arhipelagului nipon. Din Kyushiu, în sud, unde e o climă subtropicală, până în Hokkaido, în nord, unde e ca în Siberia. Insulele Kurile sunt și azi ocupate de ruși, ceea ce face ca nici astăzi să nu fie semnat un acord de pace între ruși și japonezi. Ale istoriei suceli! De imagini cu cireși înfloriți, filme, cărți, informații care azi fac înconjurul lumii nu putea fi vorba, nici pomeneală. Poate doar ororile urmării bombardamentelor nucleare americane de la Hiroshima și Nagasaki să fi ajuns la mine. Trăiam într-o lume fără televizor, telefon mobil, laptop. 1 Mai și 23 august, cu defilările de rigoare. Și un Larousse, prin casă, gros, cu copertă galben-spălăcit, cu multe poze, pe care, începând să citesc devreme, îl frunzăream cu interes. Japonia? Țară imperialistă, o țăcăneală – sau cum să mă exprim mai exact – de senectute. Da, eram și am rămas un mare admirator al romanului Templul de aur,al lui Yukyo Mishima, citit mult mai târziu, ca și mica bijuterie în proză, un text al lui Thomas Mann, Moartea la Veneția; și  Străinul lui Camus, în BPT-ul pus pe picioare de Mihai Șora, înjurat vârtos în ultimii ani (păcat!), și Doamna cu cățelul, a lui Cehov. Nu știu dacă se mai citește azi. În fond, ceva banal, un nene însurat, nefericit într-o căsnicie mediocră, i-o trage (pardon!) unei cucoane măritate cu un soț pe care nu-l iubește. Mare scofală! Și totuși, nu mi-ar fi displăcut să scriu un mic roman, cumva mixând aceste patru texte ale unor autori altminteri cu totul diferiți. N-a fost să fie. Să revenim însă în realitatea imediată.

Citește și: Bedros Horasangian despre „Tânăra cerșetoare” de Alice Munro

Deci, o nouă apariție editorială, aparținând unui scriitor nipon numit Satoshi Yagisawa. Pe net găsim doar un compozitor de mare succes, cu același nume, de care nici măcar nu am auzit până la acest volum intitulat simpatic „Viața mea în librăria Morisaki“ (Editura Litera, 2023, traducere din limba japoneză și note de Iolanda Prodan). Mi-a  atras imediat atenția, mi-a trezit interesul și l-am parcurs la iuțeală, cu un interes crescând până la finalul cu totul banal – citesc repede uneori, când mă fură acțiunea (care poate să și lipsească uneori, sunt proze unde și în care nu se întâmplă mare lucru, nu tu o crimă, un furt, un viol etc.). Nimic spectaculos. Preț de câteva clipe i-am privit silueta minionă, apoi am rupt-o la fugă, ca să o prind din urmă. Și am concluzionat pe loc: o carte minunată! Dacă o astfel de formulare spune ceva. O femeie frumoasă/bărbat fain, ea poate să fie chiar frumoasă/el, chipeș, dar ea poate să fie frumoasă și dacă nu e frumoasă. Și-ți place de ea. De el, dintr-o mie de motive, care nu pot fi exprimate clar și limpede, precum doi ori doi fac patru. Ce face acest autor japonez, Satoshi Yagisawa, nici măcar foarte june? E născut în 1977 și trăiește la Tokyo (vă dați seama ce înghemuială de omenime e pe acolo?). Este absolvent de Nihon University – științe umaniste, am găsit extrem de puține date biografice despre el.  Debutează cu acest mic roman – 200 de pagini e nimica toată pentru o carte ca lumea, ce începe de la 500 de pagini în sus, cum preconiza Nicolae Breban (nu-mi dau seama ce impact mai au azi cărămidoasele romane ale lui) –, roman deja ecranizat și tradus în 22 de limbi, după cum ne informează fudul editorul român. 90.000 sunt vândute din tirajul japonez. Nu ar fi cine știe ce la tirajele de azi. Cartea apare în 2010, adaptată pentru film în 2011. In fine, să ne mulțumim cu textul romanului, cu intriga – câtă este –, cu personajele lui, care mai de care mai simpatice. De ce? Pentru că niște oameni, din generații diferite, vor să trăiască frumos, în deplină concordanță cu năzuințele lor lăuntrice, nu furați de agitația vieții sociale, de ierarhii, cariere, succesuri (sic!). (Oare ce-o mai fi făcând fata cea mică a fostului președinte marinar?) Toate-s trecătoare!

Citește și: Bedros Horasangian despre „Țara zăpezilor” de Sebastian Faulks

Ce rămâne? Despre așa ceva e vorba în poveștile aglutinate în romanul lui Yagisawa Satoshi. Ce rămâne? Bucuria de a trăi. Nu bine sau rău, ci a trăi frumos, într-o lume care le conține pe toate. Iar acțiunea – câtă este, pe un fundal plin de librării, anticariate, cărți, iubitori de lectură, cafele și emoții (timiditatea nu e o rușine, chiar dacă poate constitui un handicap în relațiile sociale) – se înfășoară în jurul unei nepoate, Tatako, 25 de ani, a unui unchi excentric, Satoru, over 40, ce provine dintr-o familie de trei generații de librari, un om dedicat cărților și lecturii, proprietarul unei mici librării de familie cu numele de Morisaki și cumva personajul principal. Suntem la Tokyo, Jimbocho, cartier de librării și anticariate, peste 700, care mai de care mai specializate, dar alimentate și cu te miri ce titluri și autori occidentali. Librăria – în fond, o mică prăvălie moștenită, ca topos, ca fervent epic, centru de coagulare a unor destine umane. Mamoko, soția lui Satoru, a plecat brusc de acasă cu cinci ani în urmă, fără explicații, dar toate se lămuresc încet, încet și capătă o noimă, o rânduială bine strunită de un abil povestitor și bun organizator al materialului narativ cu care operează. Japonezii și lumea lor, așa cum e. Fără războaie, cu multe gingășii, oricât de paradoxal ar părea pentru o națiune care a utilizat inteligența în locul forței fizice. Eroii noștri se ajută unii pe alții, mai pe vrute, mai pe nevrute. Orice depresie și necaz este un bun început de viață nouă. Ceea ce nu e puțin! Cărțile și literatura pot desluși tainițele întâmplărilor din viețile fiecăruia dintre eroii romanului, implicându-ne și pe noi, care putem contribui prin lecturi la propria viață lăuntrică. O lectură atașantă, ca să fiu și eu în rând cu toată lumea de azi. Totul e bine când se termină cu bine, cumva pe neașteptate. Asta e tot? Da, asta e tot. Peisajul și atmosfera sunt implicite. Rămâne să descoperim un autor/scriitor, pe cât de complex, pe atât de simplu în expresie. O surpriză de zile mari. Mai ales acum, în pragul marilor vacanțe și al concediilor care bat la ușa noastră. Cine ajunge și prin Japonia, cu atât mai bine.  

DESPRE SATOSHI YAGISAWA

Satoshi Yagisawa (Chiba, Japonia, 1977) locuieste in Tōkyō. Romanul său de debut, Viața mea în librăria Morisaki, a câștigat premiul literar Chiyoda și a fost ecranizat. În prezent, este în curs de publicare în peste 22 de țări.

DESPRE BEDROS HORASANGIAN

Bedros Horasangian este fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Horasangian. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Institului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Colaborează la revistele România literară, Tribuna, Viața românească, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada României în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volume de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.