Citește un fragment din „Sora Soare”, al șaselea volum din seria „Cele șapte surori” de Lucinda Riley

Sora soare de Lucinda Riley, cel de-al șaselea volum din îndrăgita serie „Cele șapte surori”, a apărut la Editura Litera în luna octombrie, în colecția „Blue Moon”.

Pentru lumea exterioară, Electra D’Aplièse pare a fi femeia care are totul: fotomodel de succes, este frumoasă, bogată și faimoasă. Contrar aparențelor însă, și alimentată de presiunea vieții pe care o duce, starea psihică deja fragilă a Electrei a fost zdruncinată de moartea tatălui ei, Pa Salt, miliardarul care și-a adoptat cele șapte fiice de mici, adunându-le din întreaga lume. Luptându-se să facă față situației care o copleșește, ea apelează la alcool și la droguri pentru a-și alina durerea și, în timp ce cei din jur se tem pentru sănătatea ei, Electra primește o scrisoare de la o persoană complet străină care pretinde că este bunica ei…

Citește și: Dosar de autor: Lucinda Riley, autoarea celebrei serii „Cele șapte surori”, apărută la Editura Litera

În 1939, Cecily Huntley-Morgan sosește din New York în Kenya pentru a-și obloji inima frântă. Locuiește la nașa ei, pe faimosul platou Happy Valley, aproape de malul frumosului lac Naivasha, iar acolo îl întâlnește pe Bill Forsythe, un burlac notoriu și crescător de vite cu legături strânse cu mândrul trib masai. Când se produce un dezastru și războiul este iminent, Cecily decide că nu are de ales decât să accepte propunerea lui Bill. Mutându-se în valea Wanjohi și cu Bill plecat, Cecily se trezește izolată și singură. Până când descoperă un bebeluș abandonat în pădurea de lângă ferma ei…

Citește și: O carte pe zi: Seria „Cele șapte surori” de Lucinda Riley

Trecând de la atmosfera frenetică din Manhattan la magnificele câmpii deschise din Africa, Sora soare este al șaselea volum din seria epică a Lucindei Riley, „Cele șapte surori“, vândută în mai multe milioane de exemplare.

Citește un fragment în avanpremieră, în traducere din limba engleză și note de Gabriela Ghircoiaș

– Nu‑mi amintesc de locul în care mă aflam și nici ce anume făceam în momentul în care mi‑a ajuns la urechi vestea morții tatei.

– Bine. Vrei să explorăm acest aspect?

M‑am uitat la Theresa, care ședea pe scaunul ei de piele, cu spătar curbat. Îmi amintea de pârșul somnoros de la ceaiul din Alice în Țara Minunilor, sau de unul dintre amicii lui rozători. Clipea des în spatele micilor ei ochelari rotunzi și își ținea tot timpul buzele strânse. Avea picioare frumoase sub fusta de tweed care îi venea până la genunchi și avea și păr ca lumea. Mi‑am spus că putea fi frumușică dacă voia, însă știam că nu‑și dorea decât să pară inteligentă.

– Electra? Iar te pierd.

– Da, scuze, eram cu mintea în altă parte.

– Te gândeai la sentimentele pe care le nutreai atunci când a murit tatăl tău?

Cum nu‑i puteam spune exact ce gândeam, am dat din cap cu toată convingerea.

– Da.

– Și?

– Chiar nu‑mi amintesc. Îmi pare rău.

– Electra, moartea lui pare să te înfurie. De ce erai furioasă?

– Nu sunt… nu eram. Adică, sincer vorbind, nu‑mi amintesc.

– Nu‑ți amintești ce ai simțit în acel moment?

– Nu.

– Bine.

Am văzut că nota ceva în carnețel, probabil din categoria refuză să se confrunte cu moartea tatălui. Asta îmi spusese ultimul psihiatru,iar eu chiar nu aveam nici o problemă legată de asta. Așa cumînvățasem de‑a lungul anilor, celorlalți le plăcea să găsească unmotiv pentru care eram varză și să țină cu dinții de el, întocmai caun șoarece de bucata de brânză, și să ciugulească din mine pânăcând cădeam de acord cu ei și aberam doar ca să fie ei fericiți.

– Și față de Mitch ce simți?

Cuvintele pe care le‑aș fi rostit ca să‑l caracterizez pe fostul meu iubit ar fi făcut‑o pe Theresa să pună mâna pe telefon și să alerteze poliția în legătură cu o nebună aflată în libertate, care voia să castreze unul dintre cele mai celebre staruri rock din lume. În schimb, am zâmbit dulce.

– Mi‑a trecut. Am depășit momentul.

– Electra, ultima oară când ne‑am văzut erai foarte nervoasă din cauza lui.

– Da, dar mi‑a trecut. Vorbesc serios.

– Ei bine, asta este o veste bună. Și cu băutura? Ai mai lăsat‑o?

– Da, am mințit eu din nou. Auzi, trebuie să fug la o întâlnire!

– Electra, dar suntem abia la jumătatea ședinței!

– Știu, păcat, dar ce să‑i faci, asta‑i viața.

M‑am ridicat și m‑am dus spre ușă.

– Ai vrea să‑ți găsesc un loc în agenda mea de programări, spre sfârșitul săptămânii? Vorbește cu Marcia la plecare.

– Bine, mersi.

Deja închideam ușa în urma mea. Am trecut pe lângă Marcia, secretara, și m‑am îndreptat spre lift, care a venit aproape imediat. În timp ce zburam spre parter, am închis ochii – detestam spațiile închise – și mi‑am lipit fruntea încinsă de marmura rece.

„Aoleu, ce naiba am?“ mi‑am spus. „Sunt atât de dusă cu capul, că nici psihologului nu‑i pot spune adevărul!“

„Îți este prea rușine să spui oricui adevărul… Și chiar dacă i l‑ai spune Theresei, cum să‑l priceapă?“ mi‑am răspuns singură. „Probabil că ea locuiește într‑o casă ca lumea, dintre cele placate cu cărămidă, împreună cu soțul avocat, probabil că au doi copii și un frigider pe care le etalează desenele, prinse cu magneți simpatici. O, și una dintre pozele alea scârboase cu mami, tati și copiii purtând cu toții cămăși de blugi identice, pe care au mărit‑o și au agățat‑o în spatele canapelei“, am continuat în sinea mea, în timp ce mă urcam în limuzină.

– Încotro, doamnă? m‑a întrebat șoferul prin intercom.

– Acasă! am răcnit eu, înainte să scot o sticlă de apă din minifrigider, pe care l‑am închis repede, ca să nu fiu tentată să explorez opțiunile legate de alcool.

Mă durea capul ca naiba, o durere pe care n‑aș fi putut să mi‑o domolesc nici dacă înghițeam un pumn de analgezice, iar, pe deasupra, era trecut de cinci după‑amiaza. Totuși, cu o seară în urmă, luasem parte la o petrecere mișto, cel puțin din ce‑mi aminteam. Maurice, creator de modă și noul meu prieten la cataramă, venise în oraș și, împreună cu câțiva dintre amicii lui newyorkezi, trecuse pe la mine ca să bem niște pahare și îi mai chemase și pe alții. Nu‑mi aminteam când mă dusesem la culcare, iar azi‑dimineață fusesem mirată să mă trezesc cu un străin lângă mine. Cel puțin, era un străin frumos. După ce am făcut încă o dată cunoștință trupește, îl întrebasem cum îl chema. Cu câteva luni în urmă, Fernando fusese șofer la Walmart, în Philly. Unul dintre achizitori îl observase și îi ceruse să‑l sune pe un prieten al lui de la o agenție de modele din New York. Fernando îmi spusese că i‑ar fi plăcut să mă conducă cât de curând pe covorul roșu – însă eu aflasem deja pe propria piele că o fotografie cu mine la braț ar fi fost o mare trambulină pentru cariera domnului Walmart – așa că scăpasem de el imediat ce putusem.

„Păi, și ce dacă i‑ai fi spus doamnei Pârș adevărul, Electra? Ce dacă ai fi recunoscut că aseară erai beată turtă, că luaseși cocaină și că nu ți‑ai fi dat seama nici dacă te‑ai fi culcat cu Moș Crăciun? Că motivul pentru care nici nu‑ți vine să te gândești la taică‑tău nu e moartea lui, ci faptul că știai cât de rușine i‑ar fi fost cu tine… cât de rușine i‑a fost cu tine?“

Pe când Pa Salt fusese în viață, cel puțin știam că nu vedea ce făceam, dar acum, că murise, parcă devenise omniprezent. Noaptea trecută ar fi putut să fie în dormitor, cu mine, sau chiar acum, aici, în limuzină.

Citește și: Interviu VIDEO cu Lucinda Riley. Cum i-a venit inspirația pentru seria „Cele șapte surori”

Despre Lucinda Riley

Lucinda Riley s-a născut în Irlanda și, după ce a debutat ca actriță de film, teatru și televiziune, la vârsta de 24 de ani a scris primul roman. Cărțile ei au fost traduse în 37 de limbi și s-au vândut în peste 20 de milioane de exemplare în toată lumea.

De aceeași autoare: