Citește un fragment în avanpremieră din „Ariadna“, de Jennifer Saint

Ariadna și sora ei, Fedra, fiicele temutului rege Minos al Cretei, au crescut ascultând cum, în subteranele palatului de aur, răsună veșnic tropotul copitelor fratelui lor, Minotaurul, un monstru însetat de sânge.

Când Tezeu, prințul Atenei, sosește mânat de dorința de a înfrânge bestia, Ariadna vede în ochii săi verzi nu o amenințare, ci o cale de evadare. Sfidându-i pe zei, trădându-și familia și țara și riscând totul în numele iubirii, Ariadna îl ajută pe Tezeu să ucidă Minotaurul. Dar oare hotărârea ei îi va aduce, cu adevărat, fericirea?

Hipnotic, plin de forță și profund fascinant, romanul lui Jennifer Saint dă naștere unui nou tip de narațiune, ce le plasează în prim-plan pe femeile uitate din mitologia greacă, în lupta lor pentru o lume mai bună.

Citește un fragment în traducere din limba engleză și note de Irina-Marina Borțoi

1

Sunt Ariadna, prințesa Cretei, cu toate că povestea mea ne duce departe de țărmurile stâncoase ale ținutului meu părintesc. Tatălui meu, Minos, îi plăcea să‑mi spună acea poveste, care arăta cum purtarea sa morală, curată ca lacrima, i‑a adus Megara, supunerea Atenei și prilejul de a da un exemplu strălucit al judecății sale impecabile.

Poveștile spuneau că, în clipa în care s‑a înecat, Scila s‑a transformat într‑o pasăre de mare. Departe de a fi eliberată de soarta‑i crudă, a fost trimisă de îndată într‑o hăituire nesfârșită de către vulturul vârstat cu stacojiu, hotărât să‑și dobândească răzbunarea eternă. Mi‑era ușor să cred în adevărul celor spuse, fiindcă zeilor le plăcea, într‑adevăr, spectacolul îndelungat al durerii.

Însă când mă gândeam la Scila, mă gândeam la fata naivă și mult prea umană, chinuindu‑se să respire în spuma valurilor stârnite în siajul corabiei tatălui meu. O vedeam în apele tumultuoase, împovărată nu numai de lanțurile de fier cu care o legase tatăl meu, ci și de adevărul îngrozitor că a sacrificat tot ce cunoștea pentru o iubire efemeră, trecătoare precum curcubeiele ce scânteiau printre stropii mării.

Truda sângeroasă a tatălui meu nu s‑a limitat la Scila sau Nisus, știu asta. Atenei i‑a pretins un preț înfiorător pentru pace. Zeus, conducătorul zeilor, atotputernic și feroce, aprecia forța muritorilor, așa că i‑a oferit privilegiatului său Minos hatârul unei năpaste cumplite ce a cuprins Atena într‑o furtună a bolii, agoniei, morții și durerii. Tânguielile trebuie că au umplut aerul în vreme ce mamele își priveau copiii cum se îmbolnăvesc și le mor în fața ochilor, soldații cum se prăvălesc pe câmpurile de luptă, iar cetatea cea măreață – care a descoperit că își trăgea măreția, la fel ca toate cetățile, numai din carnea omenească plăpândă – a început să se scufunde sub trupurile neînsuflețite ce se adunau în urma năpastei aduse de tatăl meu. Nu au avut de ales și i‑au acceptat pretențiile.

Nu bogăția sau puterea Atenei și‑o dorea Minos însă. Ci un tribut – șapte fecioare ateniene și șapte tineri atenieni aduși în fiecare an, peste valuri, în Creta pentru a potoli apetitul monstruozității care amenințase să‑mi zdrobească familia sub povara rușinii, însă care ne‑a înălțat la statutul de legende. Creatura ale cărei mugete făceau podelele palatului să huruie și să se cutremure când se apropia vremea hrănirii sale anuale, cu toate că era îngropată adânc sub pământ, în centrul unui labirint crepuscular atât de amețitor, încât nimeni care intra nu și‑ar mai fi putut găsi la loc calea spre lumina zilei.

Un labirint de la care numai eu aveam cheia.

Un labirint care găzduia ceea ce era deopotrivă cea mai mare umilință și cel mai mare avantaj al lui Minos.
Fratele meu, Minotaurul.

Când eram copilă, coridoarele întortocheate ale palatului din Knossos mi se păreau nespus de fascinante. Mă strecuram prin mulțimea de încăperi uluitoare, trecându‑mi palma peste pereții netezi și roșii, în vreme ce cutreieram culoarele șerpuitoare. Degetele mele trasau conturul motivului labrys – securea cu două tăișuri săpată în piatră după piatră. Mai târziu, am aflat că, pentru Minos, labrys reprezenta puterea lui Zeus, folosită pentru a chema trăsnetele – un spectacol măreț al dominației. Mie, care alergam prin labirintul locuinței mele, mi se părea că arată ca un fluture. Și pe fluture mi‑l închipuiam când ieșeam din coconul întunecat al interiorului palatului în întinderea glorioasă a curții scăldate de soare. În centru strălucea un cerc uriaș și lustruit, iar aici mi‑am petrecut cele mai fericite ore ale tinereții. Răsucindu‑mă și țesând un dans amețitor, făurind cu tălpile o tapiserie nevăzută pe ringul de dans: un miracol sculptat din lemn, o realizare superbă a celebrului meșteșugar Dedal. Deși, firește, nu aceasta avea să fie cea mai cunoscută dintre creațiile sale.

Îl privisem cum construia ringul de dans; o fetiță înflăcărată, care îi dădea târcoale nerăbdătoare să fie gata, fără să apreciez că urmăream la lucru un inventator a cărui faimă avea să se răspândească în toată Grecia. Poate chiar și în lumea de dincolo de hotare, cu toate că nu știam mare lucru despre ea; de fapt, nu știam mai nimic despre ce se afla dincolo de zidurile palatului. Cu toate că au trecut mai bine de zece ani de atunci, când mi‑l amintesc pe Dedal, văd un tânăr plin de energie și văpaia creativității. În timp ce îl urmăream cum lucrează, mi‑a povestit cum a deprins meșteșugul călătorind dintr‑un loc în altul, până când măiestria sa extraordinară i‑a atras atenția tatălui meu, care l‑a convins să rămână într‑un singur loc. Dedal fusese peste tot, așa mi se părea, iar eu mă agățam de fiecare cuvințel al său când îmi descria deșerturile Egiptului, pline de nisip dogoritor, sau Regatul Iliriei și Regatul Nubian, meleaguri imposibil de îndepărtate. Puteam să privesc corăbiile cum părăsesc țărmurile cretane, cu catargele și pânzele construite sub supravegherea atentă a lui Dedal, însă puteam doar să‑mi închipui cum ar fi fost să traversez marea pe una dintre ele și să simt scândurile pârâind sub tălpi, în vreme ce valurile șuierau și se izbeau de laturile vasului.

Palatul nostru era plin de creațiile lui Dedal. Statuile pe care le sculpta el păreau atât de pline de viață, că erau legate de pereți cu câte un lanț, de teamă să nu se îndepărteze din proprie inițiativă. Lanțurile subțiri din aur, împletite cu măreție de maestru, străluceau la gâtul și încheieturile mamei mele. Într‑o zi, remarcându‑mi privirea plină de jind, mi‑a prezentat un pandantiv micuț din aur care să fie doar al meu: două albine încolăcite laolaltă în jurul unei bucăți minuscule de fagure. Sclipea în lumina soarelui atât de intens și de frumos lustruit, încât mă gândeam că, în arșița aceea, stropii mărunți de miere se vor topi și vor începe să curgă.

– Pentru tine, Ariadna.

Mereu îmi vorbea cu seriozitate, ceea ce mie îmi plăcea.

Nu mă simțeam ca o copilă enervantă, o fată care nu avea să comande niciodată o flotă de corăbii și nici să cucerească vreun regat, așadar, fără cine știe ce folos sau interes pentru Minos. Dacă Dedal îmi făcea doar pe plac, nu am știut niciodată, fiindcă mereu simțeam că stăm de vorbă ca de la egal la egal.

Ce spun criticii despre Ariadna

„O carte complexă și îndrăzneață… Fanii romanului Circe, de Madeline Miller, vor savura această repovestire fidelă, având în centrul său personajele feminine, adesea ignorate, din mitologia greacă.“ (Booklist)

„Romanul fascinant al lui Saint îl proiectează pe cititor direct în centrul mitologiei Greciei antice, cu această minunată repunere în scenă a legendei Ariadnei.“ (The Independent)

„O reinterpretare plină de lirism și profunzime.“ (The Daily Mail)

Despre Jennifer Saint

Fascinată dintotdeauna de mitologia Greciei antice, Jennifer Saint a urmat studii clasice la King’s College din Londra. Și-a petrecut următorii treisprezece ani lucrând ca profesoară de engleză, împărtășindu-le elevilor săi dragostea pentru literatură și scriere creativă.

Romanul Ariadna (2021) reprezintă debutul de succes al autoarei și a fost urmat de Electra (2022), o altă reinterpretare modernă a unui mit antic.

Te-ar mai putea interesa și: