Citește un fragment în avanpremieră din „Colecționara de povești”, de Sally Page

Colecționara de povești, de Sally Page este noua apariție editorială Litera, colecția Buzz Books. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Nu-și aduce aminte când a început să colecționeze povești.

Poate a fost o frântură de conversație auzită în timp ce curăța o chiuvetă?

Înainte să-și dea seama (în timp ce ștergea praful într-un salon sau dezgheța frigiderul), a observat că oamenii îi spuneau poveștile lor.

Poate că o făcuseră mereu, dar acum lucrurile stau diferit, acum poveștile se întind spre ea, și ea le adună…

Janice știe că ajungi să cunoști cu adevărat oamenii prin poveștile lor.

De la Fiona, recent rămasă văduvă, și fiul ei Adam, până la groaznica doamnă „DaDaDa“ și foxterierul ei, Decius, Janice are o perspectivă unică asupra comunității în care locuiește.

Când Janice începe să lucreze ca femeie de serviciu pentru doamna B., întâlnește, în sfârșit, pe cineva care dorește să audă povestea ei.

Dar Janice este categorică: ea este colecționara de povești.

Ea nu are povestea ei.

Cel puțin, nu una pe care o poate împărtăși…

Însă doamna B. nu este naivă și știe că Janice ascunde mai multe decât lasă să se vadă. La urma urmei, nu are toată lumea o poveste de spus?

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE RALUCA CONȚIU

„PROLOG

Toată lumea are o poveste de spus. Dar dacă nu ai o poveste? Ce se întâmplă atunci? Dacă ești Janice, devii colecționara poveștilor altor oameni.

Văzuse odată discursul de acceptare al premiului Oscar al unei actrițe engleze faimoase – o Comoară Națională. În acest discurs, Comoara Națională își descrisese viața ca femeie de serviciu și cum, tânără și plină de speranțe, stătuse în fața oglinzilor altor oameni, ținând peria de toaletă ca și cum ar fi fost un premiu Oscar. Janice se întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă această Comoară Națională nu ar fi reușit să devină actriță. Încă ar fi femeie de serviciu, la fel ca ea? Sunt aproape de aceeași vârstă – au spre 50 de ani –, și ea crede că și seamănă puțin. Ei bine (trebuie să zâmbească), poate nu seamănă chiar atât de mult, dar au aceeași statură micuță, care face aluzie la un viitor îndesat. Se întreabă dacă și Comoara Națională ar fi sfârșit colecționând poveștile altor oameni.

Janice nu-și aduce aminte când a început să colecționeze povești. Poate a fost o viață asupra căreia a aruncat o privire în timpul călătoriei cu autobuzul prin zona rurală de lângă Cambridge, mergând la lucru? Sau o frântură de conversație auzită în timp ce curăța o chiuvetă? Înainte să-și dea seama (în timp ce ștergea praful într-un salon sau dezgheța frigiderul), a observat că oamenii îi spuneau poveștile lor. Poate că o făcuseră mereu, dar acum lucrurile stau diferit, acum poveștile se întind spre ea, și ea le adună. Știe că este o ascultătoare receptivă. Ascultând poveștile, mica încuviințare din cap confirmă ceea ce știe că este adevărat: pentru mulți, ea este un simplu vas confortabil, în care își pot vărsa confidențele.

Adesea, poveștile sunt neașteptate; uneori, sunt amuzante și antrenante. Câteodată, sunt pline de regret și alteori sunt înălțătoare. Janice se gândește că oamenii vorbesc cu ea pentru că le crede poveștile. Se extaziază în fața neprevăzutului și înghite pe nemestecate exagerările lor. Noaptea, acasă, alături de soțul care o copleșește cu discursuri în loc de povești, se gândește la preferatele ei, savurându-le pe rând.

C A P I T O L U L 1

Începutul poveștii

Zilele de luni au o ordine foarte clară: râs la începutul zilei; tristețe spre sfârșitul ei. Asemenea suporturilor desperecheate de cărți, acestea sunt lucrurile care îi susțin lunea. Și-a aranjat lucrurile în mod special așa, deoarece promisiunea râsului o ajută să se dea jos din pat și o întărește pentru ce vine mai târziu.

Janice a descoperit că o bună femeie de serviciu își poate organiza singură zilele și orele – și, mai important, pentru echilibrul zilei ei de luni, ordinea în care face curățenie într-o anumită zi. Toată lumea știe că femeile de serviciu bune sunt greu de găsit, și, aparent, un număr surprinzător de persoane din Cambridge descoperiseră că Janice era o femeie de serviciu excepțională. Este nesigură în privința termenului „excepțională“ (auzit când una dintre angajatoarele ei își bea cafeaua cu o prietenă). Știe că nu este o femeie excepțională. Dar este ea o femeie de serviciu pricepută? Da, crede că este. Cu siguranță a exersat destul. Speră doar că nu la asta se va rezuma întreaga ei viață: „a făcut curățenie bine“. Coborând din autobuz, înclină din cap înspre șofer, încercând să își distragă atenția de la acest gând recurent, ce apare tot mai des. El o salută înapoi, și Janice are impresia că vrea să spună ceva, dar ușile autobuzului oftează ca și cum ar expira și se închid tremurând.

În timp ce autobuzul se îndepărtează, ea rămâne privind peste drum, spre o stradă lungă, plină de frunze și de case. În ferestrele unora strălucește lumina; ferestrele altora sunt acoperite și întunecate. Își imaginează că dincolo de toate aceste ferestre sunt ascunse multe povești, dar, în dimineața aceasta, o interesează doar una. Este povestea bărbatului care locuiește în casa eduardiană dezordonată de pe colț: Geordie Bowman. Nu crede că ceilalți clienți ai ei l-au întâlnit vreodată pe Geordie și știe că este puțin probabil să-l întâlnească prin intermediul ei (nu așa crede Janice că ar trebui să funcționeze lumea ei). Dar, desigur, au auzit despre Geordie Bowman. Toată lumea a auzit despre Geordie Bowman.

Geordie locuia în aceeași casă de mai mult de patruzeci de ani. Întâi, a închiriat o cameră – chiriile din Cambridge fiind considerabil mai mici decât în Londra, unde lucra. Apoi, după ce s-a căsătorit, a cumpărat în cele din urmă casa de la proprietăreasa lui. El și soția sa nu s-au îndurat să-i dea afară pe ceilalți chiriași, astfel că familia lui în creștere a locuit alături de un amestec de pictori, academicieni și studenți, până când, unul câte unul, aceștia s-au mutat de acolo de bunăvoie. Atunci, începea lupta pentru recent eliberata cameră.

– John era cel mai șiret, își amintește adesea Geordie, cu mândrie. El își muta pur și simplu lucrurile înainte ca foștii locatari să termine de împachetat.

John este fiul cel mai mare al lui Geordie, care acum locuiește în Yorkshire, cu familia lui. Restul copiilor lui Geordie sunt împrăștiați prin lume, dar vin în vizită ori de câte ori pot. Iubita lui soție, Annie, a murit cu câțiva ani în urmă, dar nimic nu s-a schimbat în casă de când a plecat ea. În fiecare săptămână, Janice îi udă plantele – unele mari cât niște tufișuri acum – și șterge praful de pe colecția ei de romane americane. Geordie o încurajează pe Janice să le împrumute, și, din când în când, Janice duce acasă câte o carte de Harper Lee sau de Mark Twain, să aibă ce citi în momentele în care are nevoie de alinare.

Geordie deschide ușa înainte ca ea să fi scos cheia.

– Se spune că totul ține de sincronizare, trâmbițează el. Geordie este bine făcut, cu o voce pe măsură. Hai înăuntru, să începem cu o cafea!

Acesta este semnalul ei să facă o cafea tare pentru amândoi – cu mult lapte fierbinte, așa cum îi place lui Geordie și exact așa cum o făcea Annie. Ea nu se supără. De cele mai multe ori, Geordie se descurcă singur (atunci când nu este în Londra, sau peste hotare, sau la crâșmă), și ea crede că Annie ar aproba câte un răsfăț din când în când.

Povestea lui Geordie este una dintre preferatele ei. Îi aduce aminte de tăria de caracter a oamenilor. Are și ceva despre folosirea talentelor, dar ei nu-i place să se gândească prea mult la asta. Este prea aproape de poveștile biblice din copilăria ei și o face să se gândească la propria lipsă de talent. Așa că dă laoparte aceste gânduri și se concentrează asupra tăriei de caracter, așa cum este demonstrată de băiatul care avea să devină Geordie Bowman.

Geordie (deloc surprinzător) a crescut în Newcastle. Ea crede că numele lui este, de fapt, John, sau poate Jimmy, nu mai este sigură; în timp, a devenit, simplu, „Geordie“. A crescut pe străzile din jurul docurilor, unde lucra tatăl său. Aveau un câine pe care tatăl lui îl adora (mai mult decât pe fiul său) și un dulăpior cu băuturi sub forma unei gondole, care era mândria familiei (până la inventarea ecranelor cu plasmă). Când Geordie avea 14 ani, a ajuns pe străzile din Newcastle într-o noapte târzie. Câinele familiei le mușcase vecinul, iar tatăl lui – al vecinului – căuta răzbunare. Pentru că logica și rațiunea zburaseră pe fereastră, Geordie zburase și el prin ușa din spate. Era o noapte rece, cu zăpadă pe Jos, iar Geordie purta doar o jachetă subțire. Cu toate astea, nu avea nici o dorință de a se întoarce acasă, așa că, în loc să o ia la dreapta, spre docuri, a luat-o la stânga, pe o alee, și s-a strecurat prin ușa laterală în clădirea Primăriei din Newcastle.

În sala de concerte, Geordie s-a cățărat sus, în galerie, unde era cald și unde ar fi fost mai greu de depistat. Acolo era, pitit în spatele unui reflector (pentru mai multă căldură), mâncând un baton de ciocolată pe care-l șutise de la chioșc, când a început spectacolul. Prima notă ridicată a trecut ca o suliță prin pieptul lui Geordie, țintuindu-l acolo. Nu auzise niciodată de operă, darămite să o asculte, dar, cu toate acestea, muzica îi vorbea. Mai târziu, în interviurile televizate, Geordie avea să spună că, la autopsia sa, aveau să găsească partitura operei La Bohème înfășurată în jurul inimii sale.

S-a întors acasă pentru câteva zile, pentru câteva săptămâni – habar n-avea cât timp. În acel interval, și-a făcut un plan. Nu auzise niciodată despre operă în nord-est, așa că presupunea că nu acolo era locul lui. Era în Londra. Sigur acolo era casa operei. Acolo se găseau toate lucrurile elegante. Trebuia să meargă la Londra. Dar, fără bani, nu putea lua trenul sau autobuzul. Așa că răspunsul era că trebuia să meargă pe jos. Și char asta a făcut. Și-a umplut un rucsac cu toată mâncarea pe care o putea căra și cu o sticlă furată din gondolă și a pornit spre sud. De-a lungul drumului, a întâlnit un vagabond care i s-a alăturat. Acesta l-a învățat multe dintre lucrurile pe care avea să le găsească folositoare în oraș și i-a arătat cum să-și păstreze hainele curate în timpul călătoriei. Asta presupunea să ia haine curate întinse la uscat și să înlocuiască hainele furate cu cele murdare pe care le purtaseră. Lucrul se repeta la următoarea oprire și tot așa.

Odată ajuns în Londra, Geordie și-a făcut drum prin vecinătatea sălilor de spectacole (vagabondul îi dăduse o listă unde putea încerca) și, în cele din urmă, și-a găsit de lucru ca recuzitor. Restul este istorie. Soțul lui Janice, Mike, nu l-a întâlnit niciodată pe Geordie. Asta nu-l împiedică să vorbească la cârciumă despre el ca și cum ar fi prieteni vechi. Janice nu-l contrazice în public – nu că Mike ar fi recunoscător pentru asta; în mintea lui, a stat de vorbă cu Geordie de multe ori. Pe măsură ce el vorbește despre faimosul tenor („A fost preferatul reginei, știai?“), ea se agață de gândul că această întâlnire nu are să aibă niciodată loc. Ocazional, după ce el se îmbată și o lasă pe ea să plătească nota (din nou), se gândește la Geordie cântând una dintre ariile ei preferate, în timp ce ea îi curăță cuptorul. Zilele astea, Geordie cântă mai tare ca niciodată, și acest lucru începe să o îngrijoreze, mai ales că uneori trebuie să strige ca să-i atragă atenția, și lui îi mai scapă din lucrurile pe care i le spune ea.

Odată cafeaua băută, Geordie nu se poate abține să o urmeze pe Janice prin casă. Zăbovește în pragul ușii în timp ce ea curăță soba și o alimentează cu cărbuni și lemne. Se pare că trebuie împins de la spate. Pentru un bărbat atât de mare, poate fi surprinzător de rușinos când trebuie să facă un pas.

– Ai fost plecat? întreabă Janice, sperând că asta are să îl conducă înspre a-i spune ceea ce este evident că vrea să-i spună.

Are noroc de la bun început, și Geordie îi zâmbește larg.

– Doar puțin, în Londra. Ce personaje sunt și pe-acolo!

– Te cred.

Speră că această încurajare este suficientă. Și este.

– Eram în metrou și era ora de vârf. Era aglomerat, dar nu chiar așa tare. Încercam cu toții să ne descurcăm. Și individul ăsta elegant intră în ultima secundă, înainte să se închidă ușile…

Aici, Geordie îl imită destul de bine pe acel personaj fistichiu, făcând-o pe Janice să zâmbească. Avusese dreptate; știa că locul potrivit în care să-și înceapă ziua și săptămâna era casa lui Geordie.

Personajul lui Geordie este în mijlocul acțiunii.

– „Haide! Mișcă-te puțin! Sunt sigur că este suficient spațiu dacă lumea s-ar strânge puțin. Uite cât loc este! Haide, mută-te mai încolo!“ Geordie se oprește, pentru a fi sigur că are toată atenția ei. Atunci, am auzit o voce din josul vagonului. Un alt flăcău, un londonez, aș zice. Oricum, el spune: „Deschide-ți pliscul, omule. Sunt sigur că încap câțiva acolo“.

Janice râde tare.

– Asta i-a închis gura.

Geordie este încântat de răspunsul ei. Ea nu se lasă prostită. Știe că Geordie este cel care a făcut comentariul în metrou. El este cel care i-a închis gura fistichiului. Este prea modest să o spună, dar ea știe. Aproape că-i poate auzi vocea bubuind în vagon, urmată de erupția de hohote de râs apreciative în jurul lui.

Încântat de răspunsul ei, el pleacă și o lasă să-și vadă de treabă. Ea se întinde după pămătuf. Poate că ar trebui să-i fie suficient să fie în preajma oamenilor ca Geordie? Mulți dintre oamenii pentru care face curățenie aduc ceva special în viața ei, și ea speră, într-un fel, că și ea contribuie la viața lor. Se oprește cu pămătuful la jumătatea bibliotecii. Adevărul este că nu este convinsă și se simte tulburată. Acestea sunt poveștile celorlalți. Dacă are și ea de jucat un rol în ele, știe că este un rol mic, de figurantă. Se gândește din nou la Comoara Națională și încearcă să se imagineze în camera de muzică a lui Geordie, cu pămătuful ridicat deasupra rafturilor sale cu partituri. Ar fi ceva suficient pentru Comoara Națională? S-ar mulțumi cu asta? Continuă să șteargă praful, stânjenită de simpla întrebare.

Janice îl vede din nou pe Geordie când pleacă să ia prânzul și apoi la următoarea ei casă. Afară este gri, și simte aerul rece de februarie strecurându-se prin crăpătura ușii. Geordie o ajută să-și ia haina pe ea.

– Mulțumesc, am nevoie de ea. Se face tot mai rece.

– Trebuie să te îngrijești dacă răcești, îi spune el.

– Nu, sunt bine, încearcă ea din nou, mai tare. Este doar o zi rece.

El îi înmânează eșarfa.

– Ne vedem săptămâna viitoare, și ai grijă cu răceala asta!

Ea renunță.

– Deja mă simt mai bine, îi spune, ceea ce este perfect adevărat.

În timp ce el închide ușa în urma ei, Janice se întreabă dacă povestea vieții este o tragedie comică sau o comedie tragică.”

CE SPUN CRITICII DESPRE COLECȚIONARA DE POVEȘTI

„Mi-a plăcut la nebunie! Atât de diferită, amuzantă și fermecătoare!“ Katie Fforde, autoare bestsellere Sunday Times

„Janice este o femeie minunată, a cărei autenticitate te atrage inexorabil… originalitatea personajelor face din acest debut o totală încântare!“ Dorset Magazine

DESPRE SALLY PAGE

După ce a studiat istoria la universitate, Sally s-a mutat la Londra pentru a lucra în publicitate. În timpul liber, a studiat florăria la școala de noapte și în cele din urmă și-a deschis propria florărie. Sally a ajuns la ideea că magazinele de flori oferă o fereastră unică spre poveștile oamenilor și a început să fotografieze și să scrie despre această viață într-o serie de cărți de non-ficțiune. Mai târziu, Sally și-a continuat interesul pentru scris când și-a fondat propria companie de stilouri, Plooms.co.uk.