Citește un fragment în avanpremieră din „Confesiuni”, de Kanae Minato

Confesiuni, de Kanae Minato este noua apariție editorială Litera, colecția Folio. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

ELEVII EI I-AU UCIS FIICA. ACUM, MAMA SE RĂZBUNĂ.

După ce rupe logodna în urma unei revelații tragice, Yūko Moriguchi nu mai trăiește decât pentru unica ei fiică, Manami, în vârstă de patru ani. Acum, în urma unui accident petrecut la școala gimnazială la care predă, Yūko renunță la profesorat și își înaintează demisia.

Dar mai întâi de toate, ea are o ultimă lecție de predat. Povestea pe care le-o spune elevilor e una menită să anuleze tot ceea ce au știut ei vreodată despre doi dintre colegii lor, potențând scenariul unei răzbunări diabolice.

Construit cu ajutorul mai multor voci narative și abundând în răsturnări de situație cu totul imprevizibile, romanul Confesiuni sondează limitele pedepsei, disperării și iubirii tragice, culminând într-o confruntare pe viață și pe moarte între profesor și elev, care pune în pericol întreaga școală. Percepția cititorilor asupra unei săli de clasă nu va mai fi niciodată aceeași.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE OANA-CELIA GHEORGHIU

„1
SFÂNTUL

După ce terminați de băut laptele, vă rog să așezați cutia la loc în lădiță. Aveți grijă s‐o lăsați în spațiul pe care e scris numărul vostru și apoi să vă întoarceți în bancă. Toată lumea pare aproape gata. Din moment ce azi e ultima zi a anului școlar, o să marcăm și finalul „Orei Laptelui“. Vă mulțumesc pentru participare. I‐am auzit pe unii dintre voi întrebându‐se dacă programul o să continue și anul viitor, dar pot să vă spun de pe acum că nu. Anul ăsta am fost desemnați școală gimnazială model pentru campania Ministerului Sănătății de promovare a produselor lactate. Ni s‐a cerut să vă dăm să beți o cutie cu lapte pe zi și acum așteptăm cu nerăbdare evaluarea medicală școlară din aprilie, ca să vedem dacă înălțimea și densitatea voastră osoasă sunt peste media națională.

Mda, cred că puteți spune că v‐am folosit drept cobai și sunt sigură că anul ăsta n‐a fost plăcut pentru cei cu intoleranță la lactoză sau pentru cei cărora pur și simplu nu le place laptele. Dar școala a fost selectată aleatoriu pentru program și fiecare clasă a primit zilnic cutii cu lapte și lădița pentru depozitare cu mici compartimente pentru fiecare cutie, ca să puteți fi identificați după numărul băncii; și e adevărat că am ținut o evidență a elevilor care au băut lapte și a celor care n‐au băut. Dar de ce trebuie să vă strâmbați acum, când cu doar câteva minute în urmă beați laptele destul de bucuroși? Ce e rău în a vi se cere să beți puțin lapte în fiecare zi? Vă apropiați de pubertate. Corpurile voastre cresc și se modifică și știți că băutul laptelui ajută la întărirea oaselor. Dar câți dintre voi chiar beți acasă? Iar calciul e bun nu doar pentru oase; aveți nevoie de el pentru dezvoltarea normală a sistemului vostru nervos. Nivelurile scăzute de calciu vă pot face stresați și iritabili.

Nu doar corpurile voastre cresc și se modifică. Știu cu ce vă ocupați. Aud povești. Tu, domnule Watanabe, ai crescut într‐o familie care deține un atelier de reparații ale produselor electronice și știu că ți‐ai dat seama cum se elimină cea mai mare parte a pixelilor de pe clipurile video pentru adulți. Le‐ai arătat acele clipuri și celorlalți băieți. Creșteți. Mințile vi se schimbă la fel de rapid precum vi se schimbă corpurile. Știu că n‐a fost cel mai bun exemplu, dar ceea ce vreau să spun e că intrați într‐o etapă pe care o numim uneori „o perioadă de rebeliune“. E un răstimp în care băieții și fetele au tendința de a fi sensibili, afectați sau jigniți de cel mai mic fleac și în care sunt ușor de influențat de mediul înconjurător. O să începeți să imitați pe oricine și orice din jurul vostru, încercând să vă dați seama cine sunteți. Dacă e să fiți cinstiți, bănuiesc că mulți dintre voi deja recunoașteți schimbările astea în voi înșivă. Tocmai ați avut parte de un exemplu foarte bun: până în urmă cu câteva momente, considerați că laptele gratuit e un avantaj. Dar acum, după ce v‐am spus că a fost un experiment, sentimentele voastre față de lapte s‐au schimbat brusc. Am dreptate?

Bine, nu‐i nimic foarte ciudat aici – e în firea omului să se răzgândească, iar asta nu se întâmplă doar în perioada pubertății. De fapt, profesorii au spus că elevii din clasa voastră sunt un pic mai calmi și mai bine‐crescuți decât media. Poate că trebuie să mulțumim laptelui pentru asta.

Dar există un subiect mai important despre care vreau să vă vorbesc astăzi. Vă anunț că mă retrag la finalul lunii. Nu, nu mă transfer la altă școală, mă retrag din activitate. Ceea ce înseamnă că sunteți ultimii elevi cărora le mai predau vreodată și că o să vă țin minte tot restul vieții mele.

Iar acum, liniștiți‐vă! Apreciez reacția – în special pe a celor care par să regrete cu adevărat că plec – poftim? Dacă îmi dau demisia din cauza a ceea ce s‐a întâmplat? Da, presupun că da și aș vrea să‐mi petrec o parte din timp ca să discut cu voi despre asta.

Având în vedere faptul că mă retrag, m‐am gândit din nou la ce a însemnat pentru mine să fiu profesoară.

N‐am ales meseria asta din motivele obișnuite – pentru că aș fi avut un profesor minunat, care să‐mi fi schimbat viața, nimic de genul ăsta. Cred că se poate spune că am ajuns profesoară pur și simplu fiindcă am crescut într‐o familie foarte săracă. Încă de pe vremea când eram mică, părinții mi‐au spus că n‐aveau să‐și permită niciodată să mă trimită la facultate – și că, oricum, ar fi fost o risipă să trimită o fată –, dar bănuiesc că asta m‐a făcut să‐mi doresc și mai mult să fac studii universitare. Îmi plăcea școala și eram o elevă bună. Atunci când a venit vremea, am primit o bursă – probabil fiindcă eram atât de săracă – și m‐am înscris la universitatea națională din orașul meu natal. Am studiat științe, materia mea preferată, și încă dinainte de a absolvi, am început să predau la o școală cu predare intensivă. Știu că vă plângeți cu toții de școala cu predare intensivă pentru că trebuie să vă duceți direct acasă după școala normală, să mâncați pe fugă și apoi să vă grăbiți să ajungeți la alte cursuri, care țin până seara târziu. Dar am considerat mereu că sunteți incredibil de norocoși că aveți părinți pe care îi interesează viitorul vostru suficient de mult încât să vă ofere oportunitatea asta suplimentară.

În orice caz, după ce am ajuns în ultimul an de facultate, am hotărât să renunț la studiile aprofundate – care ar fi fost prima mea opțiune – și să mă angajez ca profesoară. Îmi plăcea ideea că profesoratul e o carieră sigură, cu un venit stabil, dar a existat un factor și mai important: condițiile de acordare ale bursei mele stipulau că, dacă nu deveneam profesoară, trebuia să returnez banii de studii. Așa că, fără să mai stau pe gânduri, mi‐am dat examenul de licență. Știu că asta i‐ar putea face pe unii dintre voi să pună la îndoială motivele pentru care am devenit profesoară, dar vă asigur că întotdeauna am încercat să‐mi fac meseria cât de bine am putut. O mulțime de oameni își irosesc viețile plângându‐se că n‐au reușit niciodată să‐și găsească adevărata vocație.

Dar adevărul e că cei mai mulți dintre noi probabil că nici măcar n‐au o vocație anume. Așadar, ce e greșit în a alege exact lucrul care îți stă în fața ochilor și în a‐l face din toată inima? Eu așa am procedat și nu‐mi pare rău.

Probabil că unii dintre voi se întreabă acum de ce am ales să predau la gimnaziu în loc de liceu. Cred că se poate spune că am vrut să fiu „în linia întâi“, ca să zic așa. Am vrut să le predau unor elevi care fac studii obligatorii. Elevii de liceu au opțiunea abandonului, așa că atenția lor poate fi împărțită. Am vrut să lucrez cu elevi ce încă sunt dedicați complet studiilor pe care le fac, neavând altă variantă – iată lucrul cel mai apropiat de o vocație pe care l‐am putut găsi. Poate că e greu de crezut, dar a existat o perioadă în care chiar m‐a pasionat munca mea.

Domnule Tanaka și domnule Ogawa – nu e nimic deosebit de amuzant în partea asta a povestirii mele.

Am devenit profesoară în 1998 și primul meu post – în care, practic, am învățat din mers – a fost la Școala Gimnazială M. Am stat trei ani acolo, iar apoi mi‐am luat concediu fără plată cu un an înainte să vin aici, la Școala Gimnazială S. Am descoperit că îmi plăcea să stau departe de orașele mai mari din regiune, iar Școala Gimnazială S s‐a dovedit a fi un loc de muncă plăcut, relaxant. E cel de‐al patrulea an al meu aici, așa că am lucrat ca profesoară numai șapte ani în total.

Știu că aveți curiozități legate de Școala Gimnazială M. Masayoshi Sakuranomi predă acolo și probabil că l‐ați văzut de curând la televizor… Vă rog să vă potoliți! E chiar atât de celebru? Dacă‐l cunosc? Păi, am lucrat împreună vreme de trei ani, așa că bănuiesc că pot spune că da, dar pe atunci nu era o vedetă atât de mare. Presa l‐a făcut super‐profesor, iar acum apare la știri atât de des, încât bănuiesc că știți mai multe despre el decât mine.

Poftim? Nu știți povestea, domnule Maekava? Nu vă uitați la televizor? Bine, vă spun eu. Pe vremea când era în școala generală, Sakuranomi era lider de bandă, iar în cel de‐al doilea an de liceu, a atacat un profesor. A fost exmatriculat, a plecat din țară și, în următorii câțiva ani, se pare că s‐a învârtit prin toată lumea, făcând tot felul de lucruri periculoase și dând de tot felul de belele. A trecut prin războaie și alte conflicte violente și a trăit printre oameni puternic afectați de sărăcie. Toate acele experiențe l‐au făcut să‐și înțeleagă greșelile și să‐și regrete trecutul violent. S‐a întors în Japonia, a dat bacalaureatul și a intrat la o universitate de prestigiu. După ce a absolvit, a devenit profesor de engleză la o școală gimnazială. Se spune că a ales să predea la gimnaziu pentru că voia să‐i ajute pe elevi să evite genul de greșeli pe care le‐a făcut el la vârsta lor. În urmă cu câțiva ani, a început să‐și petreacă serile în centrele de jocuri video și în librăriile în care elevii dau de belele după ore. Îi căuta unul câte unul, vorbindu‐le despre respectul de sine și dându‐le șansa de a o lua de la început. Era atât de insistent, încât și‐a câștigat porecla de Domnul a Doua Șansă și s‐a făcut chiar și un documentar de televiziune despre el. A publicat cărți și și‐a lărgit cadrul activității, încercând să ajungă la și mai mulți elevi – poftim? Ați auzit toate astea la televizor săptămâna trecută? Ei, bine, scuzele mele celor care cunosc deja povestea… Ce? Aveți dreptate, am omis un detaliu important. La finalul anului trecut, pe când Sakuranomi n‐avea decât treizeci și trei de ani, doctorul i‐a spus că nu mai avea de trăit decât câteva luni. Dar în loc să‐și plângă de milă, s‐a hotărât să le dedice elevilor timpul care i‐a mai rămas. Așa că acum i s‐a dat o nouă poreclă: Sfântul. Se pare că știi totul despre asta, domnule Abe. Poftim? Dacă îl admir pe Sakuranomi? Dacă vreau să fiu ca el? Sunt întrebări dificile. Cred că se poate spune că vreau să trag învățăminte din viața lui – dar numai din cea de‐a doua parte.

Însă văd ce impresie v‐a făcut unora dintre voi și asta mă face să‐mi dau seama că s‐ar putea să fi fost o profesoară nepotrivită în anumite privințe, în special prin comparație cu cineva cu o dedicare atât de totală ca a lui. După cum am spus deja, atunci când am devenit profesoară, am vrut să‐mi fac meseria cum puteam mai bine. Dacă unul dintre elevii mei avea o problemă, lăsam deoparte planul lecției și încercam să conving clasa s‐o rezolvăm împreună. Dacă un elev ieșea în fugă din clasă, chiar în mijlocul orei, mă du‐
ceam după el. Dar la un moment dat am început să‐mi dau seama că nimeni nu e perfect – iar eu, mai puțin decât oricine. Mai mult de‐atât, în momentul în care îi spui ceva unui tânăr folosindu‐te de autoritatea ta de profesor, riști ca, de fapt, să amplifici problema. Am început să simt că nu era nimic mai arogant și mai prostesc decât să‐mi impun ideile elevilor mei. În final, m‐am temut că eram efectiv condescendentă față de oamenii pe care ar fi trebuit să‐i respect și să încerc să‐i ajut. Așa că, după concediul fără plată, atunci când am început să lucrez aici, la Școala Gimnazială S, mi‐am stabilit câteva reguli noi. În primul rând, am decis că aveam să mă adresez întotdeauna politicos elevilor și să folosesc apelativele de „domnule“ și „domnișoară“ în fața numelor lor. În al doilea rând, că aveam să‐i tratez ca pe niște egali. Poate că vi se par mărunțișuri, dar ați fi surprinși să aflați că mulți dintre elevii mei au observat imediat.

Ce au observat, mă întrebați? Presupun că au observat cum îi făcea să se simtă faptul că erau tratați cu respect. Auzi atâtea despre familii abuzive, încât poți să ajungi să crezi că toți copiii sunt persecutați acasă. Dar adevărul e că majoritatea copiilor din zilele noastre sunt răzgâiați peste măsură. Părinții se închină la ei și‐i imploră să învețe, să‐și termine mâncarea din farfurie la cină și multe altele de felul ăsta. Poate că de aceea copiii arată atâta lipsă de respect, de aceea le vorbesc adulților pe același ton cu care vorbesc cu prietenii lor. Și o grămadă de profesori chiar susțin astfel de comportamente – li se pare o onoare să aibă o poreclă sau ca elevii să li se adreseze cu familiaritate în clasă.

Până la urmă, asta văd la televizor, cu toate serialele acelea despre profi apreciați care sunt „amici“ cu elevii lor. Sunt sigură că știți cam care e scenariul – un profesor apreciat are probleme cu o anumită clasă, dar, în urma conflictului, între el și elevii din acea clasă se clădește o încredere profundă. Iar în timp ce se derulează genericul de final, restul școlii și celelalte clase ale profesorului au dispărut, iar acesta pare să fi fost acolo doar pentru grupul acela de zurbagii. Chiar și în clasă, proful de la televizor vorbește despre viața lui personală și se afundă în sentimentele cele mai intime ale elevului‐problemă. Vreți și voi, ceilalți, să auziți toate astea? Da, bineînțeles că vrem. Apoi vreun elev serios își adună curajul să întrebe despre sensul vieții… și aiureala continuă. În ultima scenă, elevul cel serios ajunge de obicei să‐i ceară scuze zurbagiului pentru lipsa lui de sensibilitate… ceea ce poate că funcționează la televizor, dar în viața reală? A avut vreunul dintre voi o problemă personală care să i se pară atât de presantă încât să vrea să întrerupă ora ca să vorbească despre ea? Se pune prea mare accent pe oaia neagră. Eu, personal, am mai mult respect față de elevul serios, cel care nu dă niciodată de belele. Dar acești copii nu primesc niciodată rolurile principale, nici la televizor, nici în viața de zi cu zi. Iar asta e de ajuns ca să‐l facă pe elevul cel cuviincios să se îndoiască de valoarea eforturilor lui.

Oamenii vorbesc adesea despre sentimentul de încredere care se formează între profesor și elevii lui. După ce elevii mei au început să aibă telefoane mobile, primeam mesaje‐text care spuneau lucruri precum: Vreau să mor! sau N‐am nici un motiv să trăiesc! – strigăte de ajutor. Mesajele de felul ăsta veneau de multe ori în toiul nopții – la două sau la trei dimineața – și trebuie să recunosc că eram tentată să le ignor. Dar bineînțeles că niciodată n‐am putut s‐o fac, fiindcă aș fi trădat „sentimentul nostru de încredere“.

Bineînțeles că profesorii au început să primească și mesaje mult mai răutăcioase. Un tânăr profesor a primit un mesaj în care i se cerea ajutorul. Expeditoarea spusese că prietena ei avea probleme și i‐a cerut profesorului să vină la intrarea unui hotel dărăpănat din centrul orașului. Mă rog, poate că vă gândiți că trebuia să fie un pic mai atent, dar era tânăr și plin de zel și s‐a grăbit să ajute – ca să ajungă să fie fotografiat împreună cu fata în locul acela compromițător. Părinții ei au venit la școală a doua zi, s‐a implicat și poliția și totul s‐a transformat într‐un incident major. Ceilalți profesori știau, desigur, că bietul băiat fusese pur și simplu păcălit. Știam asta fiindcă el ne spusese că era transsexual – se născuse cu corp de bărbat, dar era, de fapt, femeie. Totuși, chiar și în astfel de condiții, n‐am văzut nici un motiv pentru care să dezvăluim acel adevăr. Însă tânărul era hotărât să‐și apere onoarea de profesor, drept pentru care a ajuns să le spună el însuși adevărul elevilor și părinților acestora. Dar toată tragedia – și efectul dezastruos pe care l‐a avut asupra profesorului – a început, practic, din nimic. Din sentimentele rănite ale unei eleve căreia i se ceruse să nu mai vorbească în timpul orei.

Poftim? Întrebați dacă acea elevă a fost pedepsită? Evident că nu. Dimpotrivă, profesorul și școala au fost învinovățiți – cum pot expune persoane tinere și impresionabile la devianți sexuali… sau homosexuali… sau chiar la mame singure, ca mine? Părinții au ignorat ceea ce făcuse fiica lor și au dat vina pe școală. În final, au câștigat – cu toate că nu știu dacă e corect să vorbim despre învingători și învinși într‐o asemenea situație. Profesorul? S‐a transferat anul trecut și acum predă la altă școală, ca femeie.

Știu că e un exemplu extrem, dar se fac tot timpul astfel de acuzații, care sunt foarte greu de demontat în cazul profesorilor de sex masculin. După acel incident, am instituit o regulă ca o profesoară să meargă în locul unui profesor dacă acesta trebuie să se întâlnească cu o elevă și viceversa. Ăsta‐i și motivul pentru care avem doi profesori și două profesoare pentru fiecare an. Dacă unul dintre voi, băieții, mi‐ar cere să ne întâlnim undeva, aș lua imediat legătura cu profesorul Tokura de la A și l‐aș ruga să meargă în locul
meu; iar dacă s‐ar întâmpla ceva cu o fată de la A, profesorul Tokura m‐ar contacta pe mine. N‐ați observat? Nu s‐a făcut niciodată un anunț oficial, dar ne‐am gândit că o să vă dați seama singuri.

Deci, băieți, acum probabil că vă întrebați dacă are măcar rost să mă contactați atunci când aveți cu adevărat probleme, fiindcă oricum la întâlnire o să apară domnul Tokura. Ce‐ai spus, domnule Hasegawa? Da, îmi amintesc că ai avut acea problemă la ora de sport. Mi‐ai spus că era grav, dar dacă ne raportam la categoria problemelor cu adevărat importante, era ceva minor. De fapt, mă îndoiesc că vreunul dintre voi are cu adevărat nevoie de mine mai mult de câteva ori pe an. Sunt sigură că atunci când îmi dați mesaje în care îmi spuneți că vreți să muriți, chiar credeți, la un anumit nivel, că viața n‐are nici un sens, după cum mi se pare că vă place tuturor să spuneți. Și sunt sigură că, din punctul vostru egocentric de vedere, vă simțiți complet singuri în lumea asta largă și că necazurile vă copleșesc cu totul.

Dar trebuie să vă spun că mă interesează mai puțin să vă satisfac mofturile adolescentine și mai mult să ajungeți oameni care să fie în stare să se gândească la sentimentele altora – de exemplu, la sentimentele persoanei care primește un asemenea mesaj în toiul nopții. Sinceră să fiu, mă îndoiesc că vreo persoană cu adevărat deznădăjduită, care chiar se gândește cu adevărat să facă ceva radical, ar trimite un e‐mail ca să‐și anunțe profesoara.”

CE SPUN CRITICII DESPRE CONFESIUNI

„Echivalentul japonez al celor mai reușite povești de suspans americane… Confesiuni vă va lăsa cu gura căscată. Este cea mai încântătoare carte cu personaje malefice pe care o veți citi în acest an. Un roman cutremurător, palpitant, scris într-un limbaj impecabil și deosebit de expresiv.“ LOS ANGELES TIMES

„Un thriller psihologic realist și cutremurător… care își va bulversa cititorii în repetate rânduri… Implacabil, necruțător și copleșitor.“ THE WALL STREET JOURNAL

„Kanae Minato e o povestitoare genială, iar Confesiuni e o carte superbă și deosebit de emoționantă. Pe măsură ce autoarea operează cu măiestrie modificări de perspectivă de la un personaj la altul, fiecare dintre aceste schimbări creează câte o nouă și surprinzătoare dimensiune a unei povești ce se dovedește a fi în egală măsură palpitantă și profund tulburătoare. Confesiuni e un roman la care voi medita multă vreme de acum înainte.“ EMILY ST. JOHN MANDEL

„Acest roman care, practic, te forțează să nu-l mai lași din mână e sumbru, răscolitor și derutant… Scris într-un stil incisiv, Confesiuni are o acțiune deosebit de alertă, a cărei tensiune sporește capitol după capitol.“ TORONTO STAR

„Captivant… Pe măsură ce crimele devin din ce în ce mai brutale, iar personajele, din ce în ce mai tulburate psihic, noi, cititorii, suntem din ce în ce mai fascinați și mai dezgustați, dar incapabili să lăsăm cartea din mână… Confesiuni este un roman care subminează prejudecățile cu o forță care frizează ferocitatea.“ NEW REPUBLIC

„Nu vă lăsați păcăliți de frumusețea hipnotică a scriiturii lui Kanae Minato. Pe măsură ce secretele personajelor din Confesiuni sunt date în vileag, romanul își dezvăluie miezul șocant de sumbru. O lectură captivantă, a cărei intensitate e perfect calibrată.“ HILARY DAVIDSON

DESPRE KANAE MINATO

KANAE MINATO e o fostă profesoară de lucru manual și actuală casnică. A scris Confesiuni, romanul ei de debut, în timp ce-și îndeplinea diferitele sarcini domestice. Cartea s-a vândut în peste trei milioane de exemplare în Japonia, unde a obținut și câteva premii literare, printre care se numără Premiul Teatrul Radiofonic, Premiul Romanul Polițist pentru Scriitori Debutanți și Premiul Național al Librarilor. De asemenea, a fost adaptată într-un film nominalizat la Oscar, în regia lui Tetsuya Nakashima. Kanae Minato trăiește în Japonia.