Citește un fragment în avanpremieră din „Fecioarele”, noul roman al lui Alex Michaelides

Fecioarele, noul roman al scriitorului Alex Michaelides, a apărut la Editura Litera în colecția Buzz Books. Cu acest volum, autorul bestsellerului internațional Pacienta tăcută le oferă cititorilor un thriller literar captivant care împletește mitologia greacă, psihologia, obsesia și crima.

Edward Fosca e un ucigaș. În privința asta, Mariana n-are nici o îndoială. Dar Fosca e intangibil. Profesor de tragedie greacă la Cambridge, chipeș și charismatic, este adorat de colaboratori și de studenți deopotrivă – mai cu seamă de membrele unei societăți secrete cunoscute drept Fecioarele.

Mariana Andros este o psihoterapeută strălucită, dar aflată la limita echilibrului interior, care devine obsedată de grupul Fecioarelor atunci când o membră a acestuia, prietenă de-a lui Zoe, nepoata ei, este găsită moartă la Cambridge.

Citește și: INTERVIU VIDEO cu Alex Michaelides, autorul bestsellerului „Pacienta tăcută”

Ea însăși absolventă a acelei universități, Mariana bănuiește că dincolo de frumusețea idilică a clopotnițelor și turnurilor, dincolo de tradițiile străvechi se ascunde ceva sinistru. Și ajunge la convingerea că, în pofida alibiului său, Edward este vinovat de crimă. Dar de ce și-ar ucide profesorul una dintre studente? Și de ce revine el mereu la riturile asociate Persefonei, fecioara arhetipală, și la călătoria ei în lumea subterană? Când e găsit un alt cadavru, obsesia psihoterapeutei de a dovedi vinovăția lui Fosca scapă de sub control, amenințând să-i distrugă credibilitatea și cele mai apropiate relații. Însă Mariana este hotărâtă să-l oprească pe ucigaș cu orice preț, chiar și acela al vieții sale.

Citește un fragment în avanpremieră în traducere din limba engleză de Dana-Ligia Ilin

Cu câteva zile înainte, Mariana era acasă, în Londra.

Era în genunchi pe podea, înconjurată de cutii. Făcea încă o încercare, fără tragere de inimă, să trieze lucrurile lui Sebastian.

Nu prea reușea. La un an de la moartea lui, cele mai multe dintre lucrurile sale tot mai erau împrăștiate prin casă, în mormane și în cutii pe jumătate goale. Părea pur și simplu incapabilă să ducă treaba asta la bun sfârșit.

Mariana încă îl iubea – asta era problema. Chiar dacă știa că n‑o să‑l mai vadă niciodată pe Sebastian – chiar dacă dispăruse pe vecie –, încă îl iubea, și nu știa ce să facă cu toată iubirea asta. Era atât de multă și atât de haotică! Se prelingea, se scurgea, se rostogolea din ea, ca umplutura dintr‑o păpușă de cârpă ale cărei cusături se destramă.

Ar fi dat orice să‑și poată așeza iubirea într‑o cutie, așa cum încerca să facă cu lucrurile lui. Ce priveliște jalnică: viața unui om redusă la o adunătură de obiecte nedorite ce urmează să fie vândute la talcioc.

Mariana vârî mâna în cea mai apropiată cutie. Scoase o pereche de pantofi.

Se uită la ei – vechii pantofi de sport verzi cu care alerga pe plajă. Încă păreau un pic îmbibați de apă, cu firișoare de nisip încrustate în tălpi.

„Descotorosește‑te de ei“, își zise. „Aruncă‑i în coșul de gunoi. Fă‑o.“

Chiar în vreme ce se gândea la asta își dădu seama că era imposibil. Pantofii nu erau el; nu erau Sebastian, nu erau bărbatul pe care‑l iubise și avea să‑l iubească pe vecie. Erau doar niște pantofi vechi. Și totuși, despărțirea de ei ar fi fost un rău pe care și‑l făcea singură, ca și cum și‑ar fi apăsat un cuțit pe braț și ar fi tăiat o fâșie de piele.

În loc de asta, Mariana strânse pantofii la piept. Îi ținu în brațe ca pe un prunc. Și plânse.

Cum ajunsese într‑un asemenea hal?

În răstimp de numai un an, care cândva s‑ar fi scurs aproape pe nesimțite – iar acum se întindea în spatele ei ca un peisaj pustiit, strivit de un uragan –, viața pe care o cunoscuse fusese ștearsă de pe fața pământu­lui, lăsând‑o în situația actuală: treizeci și șase de ani, singură și beată într‑o seară de duminică; cu mâinile încleștate pe pantofii unui mort, de parcă ar fi fost moaște – ceea ce, într‑un fel, erau.

Ceva frumos, ceva sfânt, murise. Nu rămâneau decât cărțile pe care le citea el, hainele pe care le purta, lucrurile pe care le atingea. Încă simțea pe ele mirosul lui, încă simțea pe vârful limbii gustul lui.

Iată de ce nu putea să‑i arunce lucrurile: dacă le păstra, putea cumva să‑l păstreze pe Sebastian viu încă un piculeț; dacă renunța la ele, îl pierdea cu totul.

De curând, dintr‑o curiozitate morbidă și într‑o în­cercare de a înțelege cu ce se lupta, Mariana recitise toate scrierile lui Freud despre jale și pierderea unei persoane apropiate. În opinia lui, după moartea cuiva drag trebuie să accepți pierderea la nivel psihologic și să te desprinzi de persoana respectivă, pentru că altfel riști să cazi în jelirea patologică, pe care el o numea melancolie – iar noi îi zicem depresie.

Mariana înțelegea asta. Știa că ar trebui să se des­prindă de Sebastian, însă nu putea – pentru că încă îl iubea. Îl iubea, cu toate că dispăruse pentru totdeauna, dispăruse sub giulgiu – „sub giulgiu, sub giulgiu“ – de unde era asta? Tennyson, probabil.

Sub giulgiu.

Așa părea. De la moartea lui Sebastian, Mariana nu mai vedea lumea colorată. Viața era ștearsă și cenușie și îndepărtată, sub un giulgiu – sub o negură de tristețe.

Voia să se ascundă de lume, cu toată larma și dure­rea ei, și să‑și găsească refugiu în munca sa și în căsuța sa galbenă.

Acolo ar fi rămas, dacă Zoe n‑ar fi sunat‑o de la Cambridge în acea seară de octombrie.

Telefonul de la Zoe, după reuniunea grupului de luni seara – așa începuse.

Așa începuse coșmarul.

Grupul de luni seara se întrunea în camera din față a Marianei.

Era o cameră încăpătoare. Fusese destinată terapiei curând după ce Mariana și Sebastian se mutaseră în casa cea galbenă.

Le era tare dragă acea casă. Se afla la poalele Primrose Hill, în nord‑vestul Londrei, și era zugrăvită în același galben viu ca primulele care creșteau pe deal vara. Caprifoiul care se cățăra pe un zid îl acoperea cu totul, iar în lunile de vară parfumul dulce al florilor albe se strecura în casă prin ferestrele deschise, urca scările și zăbovea prin coridoare și încăperi, umplân­du‑le de farmec.

Era neobișnuit de cald în acea seară de luni. Cu toate că era începutul lui octombrie, vara indiană per­sista, ca un oaspete încăpățânat care refuză să aplece urechea la aluziile frunzelor muribunde din copaci că ar fi vremea să plece. Soarele de la sfârșitul după‑amie­zii inunda camera din față, înecând‑o într‑o lumină aurie cu nuanțe roșietice. Înainte de a începe, Mariana coborî storurile, însă lăsă ferestrele ghilotină deschise câțiva centimetri, ca să intre aerul.

Apoi așeză scaunele în cerc.

Nouă scaune. Câte unul pentru fiecare membru al grupului și unul pentru Mariana. Teoretic, trebuia ca scaunele să fie identice – însă viața reală nu e așa. În ciuda celor mai bune intenții, adunase de‑a lungul anilor scaune cu spătar din diferite materiale, cu dife­rite forme și mărimi. Atitudinea sa relaxată față de sca­une era poate tipică pentru felul în care își desfășura activitatea. Abordarea Marianei era neprotocolară, ba chiar neconvențională.

Era ironic faptul că își alesese ca profesie terapia, în special terapia de grup. Întotdeauna fusese nesigură în privința grupurilor – ba chiar neîncrezătoare –, încă din copilărie.

Crescuse în Grecia, la periferia Atenei. Locuiau într‑un căsoi vechi și dărăpănat, în vârful unui deal acoperit cu un văl negru și verde de măslini. Când era mică, Mariana ședea pe leagănul ruginit din gră­dină și cugeta la orașul vechi de dedesubt, care se în­tindea până la coloanele Partenonului de pe vârful altui deal, în depărtare. Părea imens, nesfârșit; mi­nusculă în comparație cu el, îl privea cu o presimțire superstițioasă.

Când o însoțea pe menajeră la cumpărături în piața ticsită de lume din centrul Atenei, Mariana era întot­deauna speriată. Se simțea ușurată și un pic surprinsă când se întorcea acasă teafără. Grupurile mari au con­tinuat s‑o intimideze când a mai crescut. La școală stă­tea pe margine, simțind că nu se potrivea cu colegii săi. Și această impresie de nepotrivire era greu de alungat. După ani, la terapie, ajunsese să înțeleagă că școala nu era altceva decât un macrocosmos al unității familiale: ceea ce însemna că neliniștea ei ținea mai puțin de momentul prezent – mai puțin de curtea școlii, de piața din Atena sau de orice alt grup în care se găsea – și mai mult de familia și de casa izolată în care crescuse.

Ce spun criticii despre Fecioarele

„Cel mai important roman despre mediul universitar de la Istoria secretă a Donnei Tartt, plin până la vârful turlelor visătoare cu mister, crimă, emoție și o nostalgie dureroasă pentru tot ceea ce lăsăm în trecut – locuri, iubiți și sinele nostru din tinerețe. Milioanele de cititori care au apreciat Pacienta tăcută vor fi încântați să afle că Alex Michaelides ne surprinde iarăși cu o întorsătură de situație imposibil de anticipat.” (Tony Parsons)

„Al doilea roman al lui Alex Michaelides, îndelung așteptat, iese în fine de sub tipar… Premisa Fecioarelor este seducătoare, iar firul narativ, irezistibil.” (The New York Times)

„Un thriller psihologic uluitor… Michaelides e de neoprit.” (Publishers Weekly)

„Alex Michaelides dă o lovitură decisivă cu acest al doilea roman. Fecioarele este un exemplu perfect de carte pe care n-o poți lăsa din mână.” (David Baldacci)

„Alex a reușit aproape imposibilul întrecând Pacienta tăcută cu acest thriller literar irezistibil, care-și captivează cititorul de la începutul pasionant până la finalul sinistru…. O realizare de excepție.” (Harriet Tyce)

„O lectură delicios de sumbră, absolut fascinantă, cu un deznodământ care m-a lăsat cu gura căscată. Mi-a plăcut chiar mai mult decât Pacienta tăcută, iar ăsta nu-i puțin lucru!” (Lucy Foley)

„O cursă palpitantă, care-ți face inima să-ți sară din piept. Un triumf extraordinar.” (Stephen Fry)

Citește și: O carte pe zi: „Pacienta tăcută” de Alex Michaelides

Despre Alex Michaelides

Alex Michaelides s-a născut în Cipru, tatăl său fiind grec-cipriot, iar mama englezoaică. A studiat literatura engleză la Universitatea Cambridge și a făcut un masterat pentru a deveni scenarist la Institutul American de Film din Los Angeles. A scris scenariul filmului The Devil You Know (2013), cu Rosamund Pike, și a fost coscenarist la The Con is On (2018), cu Uma Thurman, Tim Roth, Parker Posey și Sofia Vergara. Pacienta tăcută (2019) este primul său roman.