Citește un fragment în avanpremieră din „Insula armelor”, de Amitav Ghosh

Insula armelor, de Amitav Ghosh este noua apariție editorială Litera, colecția Clasici Litera. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Bundook. Armă. Un cuvânt obișnuit, dar care dă peste cap lumea lui Deen Datta.

Deen, un comerciant de cărți rare, s-a obișnuit cu viața liniștită din spatele ușilor închise, dar, pe măsură ce credințele lui cândva solide încep să se clatine, este forțat să pornească într-o călătorie extraordinară; o călătorie care îl poartă din India la Los Angeles și de aici la Veneția, străbătând amintirile încâlcite și experiențele celor pe care-i întâlnește în drumul său. Printre aceștia, Piya, americancă de origine bengaleză, care pune în mișcare călătoria lui; Tipu, un tânăr întreprinzător care-i deschide ochii asupra realității dure de a crește în lumea de astăzi; Rafi, cu încercările lui disperate de a ajuta pe cineva aflat la nevoie; Cinta, o veche prietenă care îi furnizează verigile lipsă ale poveștii din care fac parte cu toții. Este o călătorie care răstoarnă tot ce credea Deen că știe despre sine, despre legendele bengaleze ale copilăriei sale și despre lumea care îl înconjoară.

Citește și: O aventură intelectuală. Imaginație și imaginar în literatura lui Amitav Ghosh

Insula Armelor este un roman minunat scris, care străbate fără efort spațiul și timpul. Este povestea unei lumi aflate la limită, a migrației în creștere și a tranziției implacabile. Este însă și o poveste a speranței, povestea unui bărbat a cărui încredere în această lume și al cărui viitor sunt reclădite de două femei remarcabile.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE ADINA ȘI GABRIEL RAȚIU

PARTEA ÎNTÂI
NEGUSTORUL DE ARME

CALCUTTA

Cel mai ciudat lucru la această călătorie ciudată e faptul că a declanșat‐o un cuvânt – și nu unul deosebit de răsunător, ci un banal neologism, folosit frecvent de la Cairo până la Calcutta. Cuvântul este bundook, care înseamnă „armă“ în multe limbi, inclusiv în limba mea maternă, bengaleza (sau bengali). Cuvântul există și în engleză: fiind utilizat de colonialiștii britanici, acesta a pătruns în Oxford English Dictionary, unde este tradus prin „pușcă“.

Cu toate astea, în ziua în care a început călătoria nu se vedea nici urmă de armă, fie ea pușcă sau nu, ba mai mult, cuvântul nici măcar nu făcea referire la un obiec de așa natură. Tocmai de asta mi‐a atras atenția: pentru că arma cu pricina făcea parte dintr‐un nume, Bonduki Sadagar, care s‐ar putea traduce prin Negustorul de Arme.

Negustorul de Arme nu a intrat în viața mea în Brooklyn, unde trăiesc și lucrez, ci în orașul în care m‐am născut și‐am crescut, Calcutta (sau Kolkata, cum i se spune oficial acum). În anul acela, ca în mulți alții, am petrecut mare parte a iernii în Kolkata, chipurile cu afaceri. Meseria mea de comerciant de cărți rare și antichități asiatice presupune numeroase explorări la fața
locului și, întrucât dețin un mic apartament în Kolkata (o bucată din casa primită moștenire de la părinți de mine și sora mea), orașul mi‐a devenit o bază secundară de operațiuni.

Nu numai negustoria mă trăgea acolo în fiecare an; Kolkata era un refugiu, și nu doar din calea iernilor geroase din Brooklyn, ci și față de singurătatea vieții personale, care devenise tot mai deprimantă, în ciuda succesului meu profesional. Iar deprimarea nu fusese niciodată mai cruntă decât în anul acela, când o relație extrem de promițătoare se încheiase brusc: femeia cu care trăiam de mult timp m‐a părăsit fără nici o explicație, rupând orice legătură cu mine. Aceea a fost prima experiență de „ghosting“ din viața mea, una pe cât de umi- litoare, pe atât de dureroasă.

Amenințat de vârsta de șaizeci de ani care se profila în viitorul nu foarte îndepărtat, m‐am trezit dintr‐odată mai singur ca oricând. Așa că în anul acela am plecat la Calcutta mai devreme decât de obicei, programându‐mi sosirea în așa fel încât să coincidă cu migrația anuală din anotimpul rece, când stoluri întregi de localnici „stabiliți peste hotare“ ca mine își iau zborul și vin să ierneze în oraș. Eram convins că aveam să‐mi revăd o mulțime de amici și rude, că săptămânile aveau să treacă pe nesimțite odată ce eram prins în vâltoarea prânzurilor, seratelor și recepțiilor de nuntă. Pe deasupra, gândul că în acest timp aș putea întâlni o femeie alături de care să‐mi petrec viața nu‐mi era întru totul indiferent (căci asta li s‐a întâmplat multor bărbați din generația mea).

Firește, eu n‐am avut acest noroc, deși n‐am ratat nici o ocazie de a ieși în lume și am cunoscut destule doamne divorțate, văduve sau singure de vârsta potrivită. În două rânduri mi s‐a părut chiar că întrezăresc un licăr de speranță… doar ca să descopăr, ca și‐n alte dăți, că sunt puține cuvinte în limba engleză mai neatrăgătoare în ochii femeilor decât „comerciant de cărți rare“.

Așadar, lunile s‐au scurs într‐o cascadă de deziluzii. Momentul întoarcerii în Brooklyn se apropia cu repeziciune când am participat la ultima petrecere a sezonului: nunta fiicei unui verișor.

Nici nu intrasem bine în local, un club îmbâcsit din perioada colonială, când m‐a acostat o rudă îndepărtată, Kanai Dutt.

Nu‐l mai văzusem pe Kanai de mulți ani și nu pot spune că o regretam: era un prefăcut îngâmfat și pompos, cu aere de savant, care profita de limbuția lui și de fizicul atrăgător ca să vrăjească femeile și să avanseze în societate. Locuia mai mult în New Delhi și înflorise în atmosfera de seră a capitalei, impunându‐se ca un preferat al instituțiilor de presă: nu rareori se întâmpla să pornești televizorul și să‐l vezi răcnind la câte un talk‐show. Cunoștea pe toată lumea, cum se spune, și deseori se scria despre el în ziare, reviste și chiar cărți.

Ce mă enerva cel mai tare la Kanai era că reușea întotdeauna să mă prindă pe picior greșit. Nici de data asta n‐a făcut excepție: m‐a luat prin surprindere folosindu‐mi porecla din copilărie, Dinu (la care am renunțat de mult timp în favoarea mult mai americanului „Deen“).

– Ia zi, Dinu, a spus după o scurtă strângere de mână, e adevărat că ai ajuns expert în folclorul bengalez?

Ironia destul de evidentă m‐a deconcertat.

– Păi, am bolborosit, am studiat domeniul cu mult timp în urmă. Dar am renunțat după ce‐am părăsit lumea academică și am devenit anticar.

– Dar ți‐ai luat doctoratul, nu‐i așa? a zis el, fără să‐și ascundă disprețul. Deci, teoretic, ești expert.

– Expert e mult spus…

Mi‐a curmat vorba cu grosolănie.

– Atunci, spune‐mi, domnule expert, ai auzit vreodată de un personaj numit Bonduki Sadagar?

Era limpede că plănuia să mă ia pe nepregătite și a reușit: numele Bonduki Sadagar (Negustorul de Arme) îmi era cu totul necunoscut și nu m‐ar fi mirat să‐l fi născocit Kanai.

–La ce te referi când spui „personaj“? l‐am întrebat. Un fel de erou popular?

–Da, ca Dokkhin Rai sau Chand Sadagar…

A enumerat mai multe personaje celebre din folclorul bengalez: Satya Pir, Lakhindar și alții. Aceste personaje nu sunt nici zei, nici muritori canonizați: asemenea câmpiilor mâloase din Delta Gangelui, s‐au născut din întâlnirea mai multor curenți. Uneori, oamenii le ridică temple și aproape întotdeauna numele lor sunt asociate cu o legendă. Și, cum Bengalul este o regiune maritimă, navigația este un element esențial al acestor povești.

Cea mai faimoasă este legenda unui negustor numit Chand – Chand Sadagar – despre care se spune că ar fi fugit peste mări și țări ca să scape de asuprirea lui Manasa Devi, zeița șerpilor și altor vietăți veninoase.

A fost o vreme în copilăria mea când negustorul Chand și vrăjmașa lui, Manasa Devi, făceau parte din fanteziile mele, așa cum avea să se întâmple cu Superman și Batman după ce‐am învățat engleză și am început să citesc reviste de benzi desenate. Pe atunci nu existau televizoare în India, așa că singurul mod de a‐i distra pe copii era să le spui povești. Iar dacă povestitorii erau bengalezi, mai devreme sau mai târziu reveneau la legenda marinarului și a zeiței care dorea ca el să‐i fie credincios.

Ca și în cazul Odiseei, cred că farmecul poveștii e dat de protagonistul ingenios nevoit să înfrunte forțe mult mai puternice, atât divine, cât și pământești. Dar legenda negustorului se deosebește de epopeea greacă prin aceea că eroul nu‐și recapătă familia și averea: fiul negustorului, Lakhindar, este ucis de o cobră în noaptea nunții, iar mireasa lui neprihănită, Behula, este cea care‐i salvează sufletul din infern și reușește să stabilească un armistițiu fragil între erou și Manasa Devi.

Nu‐mi amintesc când am auzit prima dată povestea, nici cine mi‐a spus‐o, dar, fiindu‐mi repetată de atâtea ori, mi s‐a întipărit în minte fără ca măcar să‐mi dau seama. Unele povești însă, la fel ca unele organisme, au o vitalitate aparte care le permite să reziste mai mult decât altele – și, cum povestea negustorului datează din vremuri străvechi, cred că are această calitate care o ajută să supraviețuiască unor perioade lungi de latență. În orice caz, pe la vârsta de douăzeci de ani, când eram student proaspăt sosit în America și căutam o temă pentru un proiect de cercetare, povestea negustorului s‐a topit în permafrostul memoriei mele și mi‐a captat din nou atenția.

Când am început să citesc poemele în bengali care istorisesc povestea negustorului (sunt multe la număr), am descoperit că locul legendei în cultura est‐indiană
urma un traseu neașteptat de asemănător cu cel pe care l‐a parcurs în mintea mea. Originile poveștii datează de la începuturile memoriei Bengalului: s‐a născut probabil printre triburile băștinașe și a fost inspirată de personalități și evenimente istorice reale (până și în ziua de azi există situri arheologice, răspândite pe teritoriul Assamului, Bengalului de Vest și Bangladeshului, care sunt legate în memoria populară de negustor și familia acestuia). În memoria publică, de asemenea, legenda pare să treacă prin cicluri de viață: uneori rămâne în stare latentă secole în șir, doar pentru a fi brusc trezită la viață de un nou val de repovestiri, în care e posibil ca personajele bine‐cunoscute să apară sub nume noi, iar intriga să sufere mici modificări.

Câteva dintre aceste epopei sunt considerate opere de referință ale literaturii bengaleze. Dintre acestea, un poem întins pe șase sute de pagini, scris în bengaleza veche, a făcut subiectul tezei mele de doctorat. Opinia unanimă este că a fost compus în secolul al XIV‐lea dar, firește, nimic nu‐l irită mai mult pe un cercetător care aspiră la statutul de savant decât opinia unanimă, astfel că în lucrarea mea am susținut, citând dovezile interne (menționarea cartofilor, de pildă), că poemul a ajuns la forma finală mult mai târziu. Cel mai probabil, afirmam eu, a fost finalizat de altcineva, undeva în secolul al XVII‐lea, după ce portughezii au adus în Asia plante din Lumea Nouă.

În continuare am susținut că ciclurile de viață ale poveștii – renașterile periodice după lungi perioade de latență – sunt în strânsă legătură cu momentele de transformări sociale, cum s‐a întâmplat în secolul al XVII‐lea în acele regiuni ale Indiei unde europenii au întemeiat primele colonii.

Tind să cred că această ultimă parte a tezei i‐a impresionat cel mai mult pe examinatori (fără a mai pune la socoteală ziarul care a publicat un articol în care‐mi prezentam argumentele). Privind în urmă, ce mă uimește cel mai mult nu e aroganța proprie tinereții care m‐a îndemnat să formulez aceste ipoteze, ci obtuzitatea care m‐a împiedicat să văd că acele concluzii pe care le‐am tras în privința legendei se puteau aplica și itinerarului ei în memoria mea. Nu m‐am întrebat niciodată dacă nu cumva îmi revenise în minte pentru că eu însumi treceam prin niște frământări extraordinare: în acea perioadă încă mă străduiam să depășesc dublul șoc provocat de moartea femeii pe care o iubeam și de mutarea ulterioară, grație unei burse providențiale, din Calcutta zguduită de conflicte a tinereții mele într‐un orășel universitar idilic din Vestul Mijlociu al Statelor Unite. La final, când am reușit să‐mi revin, am hotărât să nu mai trăiesc niciodată un asemenea zbucium. Am încercat să duc o existență liniștită, discretă și lipsită de evenimente – și atât de bine mi‐a reușit, încât în ziua aceea, la nunta din Kolkata, când Sadagar a reintrat în viața mea deghizat în Negustorul de Arme, nici prin gând nu mi‐a trecut că tihna atent plănuită ar putea fi cutremurată din temelii.

–Ești sigur că e numele corect? l‐am întrebat disprețuitor pe Kanai. Poate‐ai înțeles tu greșit.

Dar Kanai a rămas ferm pe poziție, insistând că folosise sintagma „Negustorul de Arme“ în cunoștință de cauză.

Citește și: Fragment în avanpremieră din Către paradis, de Hanya Yanagihara

CE SPUN CRITICII DESPRE INSULA ARMELOR

„Insula Armelor este un divertisment intelectual entuziast care abordează folclorul bengalez, traficul de persoane din timpurile moderne și efectele devastatoare ale schimbărilor climatice, străbătând generații și țări… Acest roman ambițios trasează conexiuni memorabile între istorie, politică și mitologie.“ Publishers Weekly

„Un experiment curajos care aduce schimbările climatice în atenția cititorilor de romane de aventuri… Ghosh ne provoacă să ne amintim că, de-a lungul istoriei, am depășit numeroase crize cu ajutorul poveștilor.“ The New York Times Book Review

DESPRE AMITAV GHOSH

Amitav Ghosh s-a născut la Calcutta, în 1956, și a crescut în  India, Bangladesh și Sri Lanka. Și-a făcut studiile la Delhi  și Oxford. 

Este autorul romanelor The Circle of Reason (1986, Prix  Médicis étranger), Linii de umbră (The Shadow Lines, 1988,  Sahitya Akademi Award), Cromozomul Calcutta (The Calcutta  Chromosome, 1995, Arthur C. Clarke Award), Palatul de  Cristal (The Glass Palace, 2000, retras de autor de la Common wealth Writers’ Prize), The Hungry Tide (2004, Crossword  Book Award), al trilogiei Ibis, alcătuită din O mare de maci (Sea of Poppies, 2008, finalist Man Booker Prize, Tagore  Literature Award), Un fluviu de fum (River of Smoke, 2011,  finalist Man Asian Literary Prize) și Un potop de foc (Flood of  Fire, 2015, Crossword Book Jury Award, finalist The Hindu  Literary Prize), Insula Armelor (Gun Island, 2019) și Jungle  Nama (roman grafic în versuri, 2021). 

A scris, de asemenea, mai multe lucrări de nonficțiune, iar  eseurile sale au apărut în The New Yorker, The New Republic și The New York Times. 

În 2018, i-a fost conferit Jnanpith Award, cea mai înaltă  distincție literară din India, fiind primul scriitor indian de  limbă engleză căruia i s-a acordat această onoare. 

Cărțile lui Amitav Ghosh au fost traduse în peste treizeci  de limbi.