Citește un fragment în avanpremieră din „Migrații“, de Charlotte McConaghy

Această carte a apărut cu sprijinul Guvernului Australiei, prin intermediul Australia Council, oganismul său de finanțare și consiliere în domeniul artelor.

Pământul, într-un viitor nu prea îndepărtat. Optzeci la sută din speciile de animale au dispărut. Rândunicile-de-mare arctice migrează dintr-o emisferă în alta, din zona arctică în Antarctica și înapoi, odată cu schimbarea celor două anotimpuri polare. În călătoria lor, sunt condiționate de găsirea puținelor bancuri de pește rămase în oceane. Și se pare că se află la ultima lor migrație, după care și ele vor dispărea.

Franny Lynch nu are studii, dar are o pasiune incurabilă pentru păsări și tot ce-și mai dorește este să urmeze rândunicile-de-mare arctice în această ultimă călătorie. Îmbarcată la bordul unuia dintre puținele vase de pescuit oceanic care au mai rămas, navighează în urmărirea celor trei puncte roșii de pe radar – cele trei rândunici marcate –, fugind în același timp de propriul trecut, de propriile coșmaruri și de propria natură tulburată și rătăcitoare.

În Migrații, drama speciilor care pier se împletește cu drama oamenilor care nu știu să trăiască altfel decât distrugându-și planeta și epuizându-și resursele, dar și cu drama individuală a lui Franny, un copil abandonat, o femeie care nu se poate vindeca prin iubire și care pare să nu-și găsească propria cale de supraviețuire.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DIN LIMBA ENGLEZĂ ȘI NOTE DE NADINA VIȘAN

1
Animalele sunt pe moarte. Nu va trece mult și vom rămâne singuri aici.

Pe vremuri soțul meu a găsit o colonie de petreli‑de-furtună pe coasta stâncoasă a neîmblânzitului Atlantic. În noaptea în care m‑a dus acolo nu știam că erau printre ultimele exemplare din specia lor. Știam doar că erau aprigi în peșterile lor nocturne și curajoși cum plonjau în apele luminate de lună. Am rămas o vreme acolo și în acel răstimp noptatic ne‑am prefăcut și noi că suntem la fel ca ei, neîmblânziți și liberi.

Odată, când animalele începuseră cu adevărat să se stingă și nu era vorba doar de sumbre prevestiri ale unui viitor întunecat, ci de momentul deja sosit al dispariției în masă pe care o vedeam cu ochii noștri, m‑am hotărât să urmăresc o pasăre peste un ocean. Poate speram că mă va îndruma spre locul în care se refugiaseră toate, toate cele din specia ei, toate vietățile pe care credeam că le omorâserăm. Poate că mă gândeam că voi descoperi ce cruzime mă îndemna mereu să părăsesc oameni, și locuri, și toate cele. Sau poate speram doar că migrația finală a acelei păsări îmi va arăta locul căruia îi aparțin.

Odată s‑a întâmplat ca păsările să fie cele care au dat naștere unei noi ființe a mea, o ființă mai aprigă.

Groenlanda
Sezonul cuibăritului

E o întâmplare fericită că sunt de față și observ. Aripa trece razant pe lângă plasa subțire de sârmă și capacul coșului se închide blând peste ea.

Lungesc gâtul să văd mai bine.

La început nu reacționează. Însă își dă și ea seama că nu mai este liberă. Universul din jurul ei s‑a schimbat doar un pic, sau ceva mai mult.

Mă apropii încet, nevrând să o sperii. Vântul se tânguie, mușcându‑mi obrajii și nasul. Mai sunt și alte surate de‑ale ei pe stâncile înghețate, dând roată în aer, însă nu se apropie nicicum de mine. Cizmele îmi scârție pe zăpadă și o văd cum i se zbârlesc penele, acea primă fluturare de aripi șovăielnică, momentul în care se‑ntreabă dacă are rost să încerce să se elibereze. Cuibul clădit de ea și perechea ei e rudimentar, înjghebat din iarbă și rămurele înghesuite într‑o crăpătură de stâncă. Nu mai are de‑acum nevoie de el – puișorii deja au învățat să se avânte după mâncare –, dar ea continuă să se întoarcă la el, ca orice mamă incapabilă să le dea drumul. Îmi țin răsuflarea în timp ce mâna mi se întinde să ridice coșul. Ea dă doar o dată din aripi, o zbatere bruscă, sfidătoare, înainte ca mâna mea rece să o cuprindă și să‑i domolească mișcarea aripilor.

Trebuie să fiu foarte rapidă acum. Și așa și sunt, căci am exersat mișcarea de câteva ori, iar degetele îi înconjoară cu iuțeală piciorul cu curelușa, ridicând‑o peste încheietură până la segmentul superior de sub pene. Ea scoate un sunet pe care‑l știu prea bine, unul pe care‑l scot și eu în vis în aproape toate nopțile.

– Îmi pare rău, acuș suntem gata, acușica.

Încep să tremur, dar nu mă opresc, e deja prea târziu acum, doar ai pus mâna pe ea, ai atins‑o, ai întinat‑o cu atingerea ta de ființă umană. Ce lucru îngrozitor!

Plasticul i se strânge ferm în jurul piciorului, fixând dispozitivul de urmărire. Clipește o dată să‑mi dea de veste că funcționează.

Și exact când sunt gata să‑i dau drumul, ea înlemnește și‑i simt bătaia inimii în căușul palmei.

Mă oprește o clipă acel tic‑tic‑tic. E atât de rapid și de fragil.

Are ciocul roșu de parcă și l‑a înmuiat în sânge. Asta mi‑o înfățișează puternică în minte. O pun binișor înapoi în cuib și mă retrag atent, luând cu mine și colivia. Aș vrea să o văd explodând într‑un zbor eliberator, să fie furie în aripile ei și chiar așa se întâmplă, este magistrală în timp ce se înalță. Picioarele îi sunt roșii cum îi e ciocul. O tichie de catifea neagră. Coadă despicată în două lame ascuțite și aripi de o maiestuoasă precizie.

O privesc cum dă roată în văzduh, încercând să înțeleagă această nouă adăugire. Dispozitivul de urmărire nu o stânjenește, e la fel de mărunt cât unghia degetului meu mic și foarte ușor – dar tot nu‑l poate suferi. Plonjează spre mine brusc, scoțând un țipăt strident. Eu zâmbesc larg, fericită, și mă aplec să‑mi feresc fața, însă ea nu se mai repede a doua oară. Se întoarce la cuib și se așază cuminte în el, de parcă ar mai avea acolo un ou pe care trebuie să‑l protejeze. Din punctul ei de vedere, ultimele cinci minute nici nu s‑au întâmplat.

CE SPUN CRITICII DESPRE MIGRAȚII

„Visceral și tulburător… Narațiunea acestui roman abundă în descrieri extrem de sugestive ale peisajelor planetei și ale locuitorilor ei care se zbat să supraviețuiască și conține multe reflecții minunate asupra responsabilităților noastre față de coabitanții noștri de pe pământ… Migrații este un roman alert, bine construit, care rămâne în minte mult după ce călătoria s-a încheiat.“ (The New York Times Book Review)

„Reconstituind din fragmente cine este cu adevărat protagonista, McConaghy creează un portret detaliat al unei femei aflate în pragul colapsului, consumată de drama unei lumi care este la fel de distrusă cum este și ea. Migrații oferă o privire sumbră asupra unui viitor ce nu pare foarte îndepărtat, ceea ce face vocea lui Franny cu atât mai puternică.“ (TIME)

DESPRE CHARLOTTE McCONAGHY

Charlotte McConaghy este o scriitoare australiană. A absolvit cursurile universitare de scenaristică la Australian Film Television and Radio School și a publicat mai multe volume de literatură fantastică pentru adolescenți. Migrații (Migrations, 2020) este primul său roman destinat publicului matur și a fost urmat de Once There Were Wolves (2021). Locuiește în Sydney, împreună cu partenerul și cu fiul ei.