Citește un fragment în avanpremieră din „Minciuni mortale”, al doilea thriller al scriitoarei Harriet Tyce

Minciuni mortale, al doilea roman al scriitoarei Harriet Tyce, a apărut la Editura Litera în colecția „Buzz Books”. Cartea spune povestea lui Sadie, o femeie care se întoarce la Londra împreună cu fiica ei, Robin, după mai bine de zece ani. Va trebui să locuiască în sinistra casă a copilăriei, să-și dea fiica la școala exclusivistă care nu-i trezește amintiri plăcute și să-și reia activitatea de avocat.

La școală, sunt întâmpinate cu ostilitate, iar eliberarea pe neașteptate a unui loc pentru Robin are în spate o poveste sumbră și neclară. Primul dosar penal la care Sadie urmează să lucreze o tulbură sub aspectul adevărului și al moralității. Pe măsură ce lucrurile încep să se aranjeze la suprafață, când Sadie și Robin simt că au ajuns pe linia de plutire, zvonuri, semne și sentimente ciudate ies la iveală, iar neliniștea crește până la teroare.

Nimic nu este ceea ce pare a fi. Totul este construit pe un eșafodaj de minciuni. După un regal de șocuri și întorsături de situație, Harriet Tyce reușește să păstreze surpriza până la final.

Citește și: Interviu VIDEO cu Harriet Tyce, autoarea bestsellerului „Portocala sângerie”: „Am scris un thriller, o carte care să relaxeze cititorii, dar mesajul ei este foarte serios”

Citește un fragment în traducere din limba engleză de ANA‑MARIA SCARLAT

E prima dată când am dormit în camera mamei mele. Din câte îmi amintesc, în orice caz. E frig. Am scos doar brațul de sub pătură și îmi simt pielea umedă și degetele reci. Mă întorc pe o parte, învelindu‑mă complet, și mă lipesc de căldura lui Robin. Ea sforăie încetișor lângă mine. Au trecut câțiva ani de când n‑a mai vrut să doarmă cu mine, dar temperatura casei a înfrânt‑o. În noaptea în care am ajuns, a intrat în ca­mera pe care o pregătisem pentru ea și a ieșit imediat.

– Îngheți aici, a spus, și nu‑mi place tabloul ăsta ciudat de pe perete.

– O să‑l mut, i‑am răspuns.

Dar nu m‑am contrazis cu Robin când a decis să împărțim patul meu. Nu vreau să o scap din ochi.

Pătura e prea subțire. Am înșirat hainele noastre deasupra pentru mai multă căldură, dar au alunecat pe podea în timp ce dormeam. M‑am întins și le‑am tras din nou peste noi, încercând să n‑o deranjez pe Robin, ca să mai doarmă câteva minute măcar. O să fie frig când o să ne sculăm.

Șemineul pe gaz este încă aici. Îmi amintesc că uneori, iarna, în zilele cele mai friguroase, mama mă lăsa să mă îmbrac lângă el, avertizându‑mă să nu mă apropii prea mult. Pe vremea aceea, n‑aveam voie să‑l ating. Și acum mi‑e frică să‑l ating. E maro, lucios, iar colțurile ascuțite ies de sub vopsea. Arzătoarele de ceramică sunt înnegrite de funingine. Nici nu știu dacă mai funcționează. Căminul din jurul lui, odată alb, s‑a îngăl­benit și are urme de arsură deasupra focului. Aseară mi‑am întors privirea de la bibelourile din porțelan de pe polița de deasupra căminului. În lumina difuză a dimineții pot să văd că sunt aceleași; o păstoriță zâm­bitoare, un Pierrot cu un rânjet distrat, toate înghesuite pe raftul îngust.

Robin se mișcă lângă mine, oftează și se cufundă din nou în somn. Nu vreau s‑o trezesc. Azi va fi o zi destul de grea pentru ea. Mă încearcă neliniștea. Pereții cu igrasie mă apasă, iar gândurile la casa călduroasă pe care am părăsit‑o mă bântuie. Contrastul dintre camera liberă de aici, refuzată de Robin, și propriul ei dormitor pe care am fost forțate să îl abandonăm: patul cu draperii roz, covoarele pufoase de pe podea. Nu sunt covoare pufoase în casa mamei mele – doar craniul berbecului încă expus deasupra scărilor, stră­lucind între coarnele lui.

Totuși e sigură. Departe. Robin se întoarce în pat, mai aproape de mine, cu mâna ei caldă lângă a mea. Ține strâns suricata mică, croșetată, pe care prietena mea cea mai bună, Zora, a făcut‑o pentru ea. Respirația mea încetinește. După tot ce s‑a întâmplat, m‑ar fi trecut fiori reci în casa acea, în ciuda căldurii. Tremur la gân­dul ăsta, șocul e încă proaspăt. Inspiră profund, expiră. Acum suntem aici.

M‑am întins și mi‑am luat telefonul de pe noptie­ră – nimic. Nici un mesaj. Bateria este aproape descăr­cată – bineînțeles că nu sunt prize lângă pat. Dar măcar electricitatea încă funcționează. Atât timp cât nu ne electrocutăm înainte să apuc să chem pe cineva să ve­rifice instalația. Mă întind pe spate, înșiruind în minte toate lucrurile care sunt esențiale pentru siguranța casei și mă simt copleșită de numeroasele sarcini pe care le am în față. Măcar n‑o să mai am timp să mă gândesc la nimic altceva.

– Cât e ceasul? mormăie Robin întorcându‑se, apoi se întinde.

– Aproape șapte, îi răspund. Fac o pauză. Ar fi bine să ne sculăm.

Pentru încă un moment mai stăm acolo, ezitând amândouă să înfruntăm frigul. Mă îmbărbătez, împing așternuturile dintr‑o mișcare și sar în picioare.

– Ești așa de rea, spune Robin, ridicându‑se rapid. Trebuie să fac duș? E foarte frig în baie.

– Nu, e OK. O să încerc să găsesc o soluție pentru mai târziu.

Fuge spre camera ei și îi aud pașii înăbușiți în timp ce se pregătește. Trag pe mine niște blugi și un pulo­ver fără să acord ținutei mele vreo atenție. E prea frig pentru vanitate.

– Nu vreau să merg, spune Robin, punând bucata de pâine prăjită înapoi pe farfurie, fără să mănânce din ea.

Oftează. Inima mea se prăbușește.

– Știu.

– O să o urăsc, îmi spune, întorcându‑se pentru a‑și prinde părul într‑un coc răsucit în vârful capului.

– Poate n‑o să fie chiar așa de rău.

– Ba da, o să fie, spune ea, uitându‑se fix la mine.

Tonul ei nu admite replică.

Este pe punctul de a trece pragul unei noi școli în clasa a șasea, o nouă uniformă – proaspătă, din cutie, tare și țeapănă –, la niște ani după ce toată lumea și‑a format găștile și clicile. Uniforma pe care o poartă nici măcar nu i se potrivește cum trebuie, gulerul e prea larg în jurul gâtului, fusta prea lungă. Fața ei este palidă în contrast cu roșul deschis al cardiganului noii școli, albul curat al noii cămăși, tot ce am cumpărat pe grabă, ieri, de la magazinul de uniforme de pe Finchley Road, pe care mi‑l aminteam din copilărie. Gâtlejul mi se strânge, dar mă forțez să zâmbesc.

– Va fi bine, îi spun, cu o undă de disperare în voce. Îți vei face niște prieteni noi, drăguți.

Ridic o felie de pâine prăjită, mă uit la ea, apoi o pun jos. Nici mie nu mi‑e foame.

– Poate, spune Robin, cu vocea plină de îndoială.

Își termină de aranjat părul și își scoate telefonul din buzunar, captivată imediat de ecranul lui. Tresar, încerc să mă controlez. Vreun mesaj de la Andrew, urându‑i noroc fiicei sale la noua ei școală? Nu știu dacă Robin și tatăl ei au vorbit de când am plecat… de când a trebuit să plecăm. Robin continuă să deruleze mesajele, cu ochii sclipindu‑i.

– Ceva interesant? spun într‑un final, neputând să mă abțin, dar încercând să păstrez un ton neutru. Ți‑a dat tatăl tău vreun mesaj?

Nepăsătoare, am ridicat propriul telefon și l‑am pus în geantă.

Robin ridică privirea, cu fața ei calmă și palidă, cu ochii întunecați ca părul. Scutură din cap.

– Nu tata, spune ea. N‑ai vorbit cu el?

Zâmbesc indiferentă. Trebuie să continuăm conversația pe alt subiect. Ea trebuie să creadă că totul este normal. Nu trebuie să știe că ultimul contact dintre mine și tatăl ei a fost un schimb de replici șuierat la telefon înainte ca linia să moară. „Pleacă odată“, a spus el. „Nu te mai vreau aici. Pe nici una dintre voi.“ Scârba aceea din vocea lui n‑o mai auzisem niciodată.

 CE SPUN CRITICII DESPRE MINCIUNI MORTALE

„O carte captivantă, plină de răsturnări de situație, de la autoarea romanului Portocala sângerie.“ (Sarah Pinborough, autoarea bestsellerului Prin ochii ei)

„Am citit Minciuni mortale în două zile, neștiind cum să dau paginile mai repede. Este densă și alertă, sentimentul că ceva nu e în regulă crește înfiorător; scrisă desăvârșit, cu un final absolut șocant.“ (Lisa Jewell, autoarea bestsellerului O viață regăsită)

„Mi-a plăcut enorm Portocala sângerie, așa că abia am așteptat să pun mâna pe Minciuni mortale. Este o revenire triumfală, fiecare rând este incitant, bine scrisă, dă dependență, la fel ca cea dinainte.“ (Sara Collins)

„O lectură alertă, cu o răsturnare de situație pe care o vei citi încă o dată, pentru că nu-ți va veni să crezi că nu ți-ai dat seama.“ (John Marrs)

Citește și: O carte pe zi: „Portocala sângerie” de Harriet Tyce

DESPRE HARRIET TYCE

Harriet Tyce s-a născut și a crescut la Edinburgh. A studiat literatura engleză la Oxford University, apoi dreptul la City University, după care a fost avocat de drept penal timp de aproape zece ani. Mai târziu, a început să scrie și a absolvit un masterat de scriere creativă (ficțiune polițistă) la University of East Anglia. A debutat în 2019 cu romanul Portocala sângerie (Blood Orange), urmat, în 2020, de Minciuni mortale (The Lies You Told). Locuiește în nordul Londrei, împreună cu soțul și copiii.