Citește un fragment în avanpremieră din „Rătăciri deliberate”, de Doina Gecse-Borgovan

Rătăciri deliberate, de Doina Gecse-Borgovan este noua apariție editorială Litera, colecția Biblioteca de Proza Contemporana. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Proză scurtă, în registru subiectiv, volumul propune un portret identitar și o galerie de personaje care treptat conturează biografia ficțională a autoarei. Brăila, Dobrogea și Clujul compun o poveste a lumii dunărene, multiculturală, cu alianțele, toleranța și conflictele ei.

”Majoritatea covârșitoare a scrierilor din acest volum au părut în rubrica Poveștile Doinei, din revista electronică Baabel (https://baabel.ro/), autoarea fiind una dintre cele mai vechi colaboratoare ale acesteia. Am invitat‐o să se alăture revistei curând după înființarea ei, când ne‐am întâlnit pe scările clădirii care adăpostește atât redacțiile postului Radio Cluj (unde lucrează ea), cât și cele ale Studioului Teritorial TVR Cluj (unde lucrez eu). Pentru amândouă – jurnaliste de audiovizual – presa scrisă, fie ea și online, era o provocare.

Într‐un articol întitulat „Scrisul ca terapie“ și publicat în numărul aniversar 10 ani în Baabel, Doina Gecse‐Borgovan relatează cum a început și ce a însemnat colaborarea din care s‐au născut scrierile reunite în volumul de față: Eram într‐o perioadă proastă, personală și profesională. Nu‐mi plăcea ce fac, mă simțeam ca într‐o fundătură din care nu vedeam ieșirea. Eram obișnuită să scriu și să spun la radio povești, însă povești despre alții. De multe ori, microfonul e ca o platoșă care te ține la adăpost de confesiuni, un fel de mască în spatele căreia te poți ascunde atunci când ești foarte emoționat sau mișcat de ce auzi. Așa că la început m‐am gândit că voi scrie povești asemănătoare cu cele pe care le spuneam la radio, despre oameni pe care‐i întâlneam în deplasările mele de reporter. […] Scriind mi‐am vindecat și explicat multe lucruri și am reușit să le spun unor oameni prețioși pentru mine cât îmi sunt de importanți, poate mai bine decât aș fi făcut‐o prin viu grai. Și am înțeles că scrisul mă poate ține pe linia de plutire atunci când mi‐e greu și nu știu pe ce drum să apuc.” Andrea Ghiță, Jurnalist TVR și fondatoarea revistei Baabel.ro

CITEȘTE UN FRAGMENT

„PLOPII DE LA GRECI

Nu semănăm deloc eu și mama. Ea e o persoană hotărâtă, atunci când vrea ceva nu prea stă pe gânduri. Prima dată când am realizat că are o forță de neoprit aveam vreo cinci ani. În miez de vară, pe o căldură îngrozitoare, m‐a anunțat că plecăm la bunica, la Greci. Tata era plecat din oraș, ea carnet de șofer încă nu avea, așa că am pornit într‐o aventură un pic nebunească pentru acele vremuri. Să străbați 25 de kilometri îți lua aproximativ o jumătate de zi. De la Brăila, autobuz până la bac. Bacul pentru trecut Dunărea până la Smârdan. De la Smârdan, autobuz până la Măcin. Iar de la Măcin, alt autobuz până la Greci. Punctul terminus. Și buricul pământului. Pentru mama și pentru mine.

Călătorie lungă și obositoare. Căldură și praf. De la Măcin însă, surpriză. Și noroc. Șofer pe rată e vărul primar al mamei, unchiul Gheorghe. Ne așezăm în față lângă el și

Eram un pic îndrăgostită pe atunci de unchiul Gheorghe. Purta întotdeauna uniformă albastră, știa cele mai grozave povești și‐mi spunea mereu că semăn cu un fluture. Despre fântâna cu cumpănă de la Culmea Pricopanului știa sigur că e fântâna în care Spânul l‐a închis pe Harap Alb. am impresia că sunt cel mai important om din lume.

La Carcaliu, satul lipovenilor, era un moș care știa să găsească iarba‐fiarelor. Deschidea orice lacăt și orice ușă. Îl chemase chiar el odată, când pierduse cheile de la garaj. Lipovenii cu bărbile lor cărunte și lungi până la brâu. Mâncători de pește. Și de oameni, credeam eu în sinea mea, deși unchiul Gheorghe nu mi‐a sugerat asta niciodată.

Despre ghiolul care lucea ca oțelul în depărtare spunea că adăpostește niște știuci lungi de jumătate de metru. Și somni care pândesc în mâl din adâncuri. Dar și un inel fermecat, care desface vrăji și blesteme.

Mă luase o picoteală plăcută, de la căldură și de la atâtea povești. Autobuzul scârțâia din încheieturi și se legăna plăcut.

Mâna unchiului a zvâcnit brusc. Uite, vezi, am ajuns acasă. M‐am uitat în direcția mâinii lui și am văzut‐o. Șoseaua de 2 kilometri care de la drumul principal ducea în sat, mărginită pe o parte și pe alta de plopi. Și atunci am simțit pentru prima dată în viața mea că „acasă“ înseamnă plopii ăia presărați de‐a lungul șoselei înguste. La capătul căreia mă aștepta cea mai bună și mai frumoasă bunică, cu cei mai albaștri ochi din lume și cu șirag de mărgele alb‐negre la gât.

Plopii mei. Plopii sub care ne odihneam după fiecare cursă nebunească cu bicicleta. Îl chema Toni, era nepotul vecinilor și crescuserăm împreună, ca frații. Era cu patru ani mai mare și promitea solemn să aibă grijă de mine.

Ca în vara aia nebună din 1988. „Vrei să mergem la pescuit? Vrei să vânăm țestoase sus, pe Țuțuiatu? Vrei să‐ți arăt o vizuină de vulpe?“ Da, da, da.

Dimineți cu mâncat în goană, spălat în viteză pe dinți și pieptănat aproximativ în fața oglinzii. Două codițe strâmbe și o cărare șerpuită printre ele. După care, cursa pe biciclete. Eu, pe Pegasul meu roșu de orășeancă; el, pe hârbul cu care taică‐său mergea uneori în celălalt capăt de sat, în mahalaua talienilor.

O căldură care parcă‐mi crăpa capul, fix de‐a lungul cărării strâmbe pe care, spunea mama lui Toni, păduchii sigur s‐ar fi rătăcit.

Când vedeam în sfârșit plopii, plopii noștri cu frunzele lor veșnic tremurătoare, deși aerul nu mișca niciodată deloc, răsuflam ușurați. După o zi întreagă de umblat aiurea, lăsam bicicletele să cadă la marginea asfaltului și ne trânteam la umbra lor. Furam pepeni de peste drum, îi crăpam și mâncam cu mâinile miezul roșu și încins de la soare. Nu ne răcoreau, dar conțineau suficientă apă să ne stingă setea. Eram prea grăbiți dimineața la plecare și niciodată nu ne luam o sticlă de apă cu noi.

Drumul înapoi spre sat, cu bicicletele împinse, pentru că erau prea fierbinți să ne urcăm pe ele. Sleiți de puteri, incapabili să mai vorbim. Cu sandalele galbene care se afundau în asfaltul topit.

A doua zi, de la capăt. „Vrei să‐ți arăt urme de mistreț?“ Da, da, da.

Și plopii noștri, din nou, limanul care ne aștepta cu pepeni zemoși și calzi de la soare.

A fost ultima mea vacanță la Greci. Și ultima oară când l‐am văzut. În iarna lui ’88 Toni a murit într‐un stupid accident de mașină.

Ajung foarte rar la Greci, dar plopii îmi aminteau mereu de el și de vacanțele noastre fără stăpân. Iar acum plopii mei, plopii noștri nu mai sunt. Prea bătrâni, a zis primăria, promițând să‐i înlocuiască cu tei tineri. Și cu piste de biciclete.

Neștiind că teii și pistele de biciclete nu știu să‐ți mai arate unde te simți acasă cu adevărat.

***

LA TUTUN

Ne trezim cu noaptea‐n cap. În jur de patru și jumătate. Când ieșim în curte, răcoarea e incredibil de plăcută. Mă zgribulesc ușor, în capoțelul portocaliu de stambă. Rândunelele sunt mult mai harnice decât noi. Stau înșirate pe cablul de curent și ciripesc cu sârg. Pornim tăcuți spre câmp: mătușa, vărul meu și cu mine. Îmi place să umblu cu tălpile goale prin praful gros de pe uliță. Ieșim la șosea, iar asfaltul e călduț, după dogoarea ultimelor zile.

Tutunul trebuie cules în zori, când pe frunze e încă rouă. Dacă te prinde căldura, nu mai poți face nimic: frunzele alungite devin lipicioase, se agață de tine cu milioane de tentacule nevăzute, iar degetele ți se năclăiesc cât ai clipi: o mâzgă groasă, cafenie îți umple mâinile.

Ajungem pe câmp și dispărem între tulpinile înalte, cu flori albe în vârf. Trebuie culese doar frunzele mari, de la baza plantei.

Pentru ca timpul să‐mi treacă mai ușor, îmi imaginez că sunt o plasatoare care strânge biletele de la votul publicului, la emisiunea „Cu mască și fără mască“. Cea de sâmbătă seara, prezentată de Silviu Stănculescu. Adresez pe mormăite întrebări fiecărei plante: bună seara, doamnă, domnule! Cu cine votați: cu Dem Rădulescu sau cu Draga Olteanu Matei? Văru‐meu s‐ar strica de râs dacă m‐ar auzi. Noroc că e somnoros și nu mă bagă‐n seamă.

Am un șorț legat la brâu și în el adun teancurile de frunze. Când nu mai am loc în poală, fug la capătul rândului, unde așteaptă un coș de nuiele și mai multe bucăți de pânză care vor deveni boccele.

Ne‐am mișcat rapid. Pe când soarele e sus, suntem gata. Fiecare primește o boccea, în funcție de cât poate să ducă. Noroc că n‐avem mult de mers. Satul nu e mare deloc și casa noastră e aproape. Dacă te urci în vârful celui mai înalt deal, poți să vezi Dunărea cum cotește la dreapta, grăbindu‐se spre Tulcea. Pe malul celălalt se zărește Galațiul.

Treaba încă nu s‐a terminat. Urmează partea cea mai grea: trebuie să înșirăm tutunul frunză cu frunză și să‐l atârnăm la uscat.

Ne așezăm toți trei turcește sub umbrarul de vie. Fiecare are andreaua lui. Un fel de ac uriaș și plat, cu o ureche la capăt, prin care se trece sfoara, lungă cât să ajungă de la un stâlp la altul al prispei. Andreaua mea e mai mică, să o pot manevra mai ușor. Ne acoperim bine cu bucăți de pânză: începe să fie cald, iar frunzele devin lipicioase și mâzgoase.

Andreaua ținută sub braț trebuie să străpungă exact centrul nervurii, iar frunzele se așază obligatoriu una peste alta, cu nervura în sus. Altfel, cei de la CAP o să refuze „marfa“.

Ne prinde amiaza cu andrelele sub braț. În casă merge radioul, fixat pe programul 1. E din ce în ce mai cald și împung cu dușmănie. Mirabela Dauer cântă de zor: „Sunt obo‐
sită și‐i cald și trist afarăăăă…“ Rândunelele s‐au ascuns și ele pe undeva. Se aude numai uguitul unui guguștiuc. La început am mai vorbit, dar acum lucrăm în liniște. Din când în când, văru‐meu răbufnește scurt: offf, nu se mai termină odată! În sfârșit, mătușa se ridică. Pe jos au mai rămas câteva frunze ofilite. Oare găinile le mănâncă?

În fața prispei s‐a ridicat o perdea de tutun pus la uscat. Peste câteva zile o să capete o culoare aurie, o să înceapă să foșnească și chiar o să miroasă frumos.

Nu mă gândesc decât cum să scap de mâzga groasă, care aproape nu mă lasă să‐mi strâng pumnii.

Ne spălăm și ne frecăm mâinile îndelung cu apă încălzită la soare, cu Dero și cu o periuță tocită. Nu‐mi mai simt buricele degetelor.

La prânz, compot de corcodușe, rece, din cămară. E atât de cald, că nici nu te duce gândul la mâncare.

Până când tutunul înșirat astăzi se usucă și este dus în samalâc, avem câteva zile de liniște. În care pot să‐mi văd în tihnă de Winnetou. Am ajuns la volumul 3 și sper să termin toată seria până la sfârșitul vacanței, când mama și tata vin să mă ia acasă.”

CE SPUN CRITICII DESPRE RĂTĂCIRI DELIBERATE

„Autoportretul esențializat își adaugă noi straturi pe măsură ce fluxul memoriei scoate la suprafață episoade dintr-o primă vârstă evocată cu prospețimea și proporțiile copilului care le-a trăit, la adăpost de macularea cosmetizărilor și a hermeneuticilor justificative ale adultului, cărora naratoarea le rezervă o cu totul altă tonalitate, nuanțat critică.” CONSTANTINA RAVECA BULEU

„Cred că volumul de față ar putea purta și titlul scrierii care m‐a impresionat cel mai mult și mi se pare relevantă: „Când împachetezi o copilărie“.
Fetița care asculta emisiunile pentru copii la „radioul cu husă de piele“ al bunicului și culegea cu râvnă frunze de tutun lipicioase, imaginându‐și că stă de vorbă cu ele exact ca la emisiunea „Cu mască și fără mască“, a devenit un apreciat redactor de radio. Îmi exprim convingerea că acest prim volum publicat dovedește cu prisosință că a răspuns cu brio provocării de a scrie. Este scriitoare.” ANDREA GHIȚĂ, Jurnalist TVR și fondatoarea revistei Baabel.ro

„Fiecare poveste a Doinei Gecse‐Borgovan are de‐a face cu timpul contrapunctic, prozatoarea simțindu‐se în largul său în prezența lui, fiind capabilă să lucreze ireproșabil cu materia pe care o oferă. Convinsă de faptul că uneori „e așa de ușor să călătorești în timp“, ea se plimbă cu ușurință înainte și înapoi pe scalele memoriei, folosind indicii precise, jucându‐se uneori cu suprapuneri virtuale și coincidențe, așa cum o face în Întâlnirile care nu duc nicăieri, unde o prezență ce se dovedește a fi distonantă în economia de realitate a orașelor postmoderne o proiectează în perimetrul, generator de scenarii fantasmatice, al unei întâlniri din copilărie. De aici se desprinde, fluid, și o reflecție subtil ucronică, formulată aproape canonic în trena lui „cum ar fi dacă…“, deturnată de către prozatoare într‐un program existențial de tip creativ, în orizontul căruia orice întâlnire se poate expanda într‐o potențială poveste, colecționarea acestor povești reprezentând esența ideală a artei scriitorului, împreună, cum e și firesc, cu altruismul transmiterii lor mai departe, cu gestul eliberării lor în lume.” CONSTANTINA RAVECA BULEU

DESPRE DOINA GECSE-BORGOVAN

DOINA GECSE – BORGOVAN (n. 1974, Brăila) este jurnalist radio, absolventă de filologie (engleză–italiană), cu un masterat în comunicare și unul în sociologie. Scrie proză scurtă, publicată în periodice. Este colaboratoare a revistei Ficțiunea OPTm.