Citește un fragment în avanpremieră din „Războiul spionilor” de John le Carré

Războiul spionilor de John le Carré a apărut la Editura Litera în colecția Buzz Books. În acest roman, maestrul ficțiunii de spionaj construiește o narațiune captivantă, cu trădări și atotprezenta amenințare a războiului nuclear.

Despre Războiul spionilor de John le Carré

Când Departamentul – intrat în umbră după război și ocupat numai cu bătălii birocratice – află un zvon despre amplasarea unei baze de rachete lângă frontiera vest-germană, aceasta pare șansa perfectă de a redobândi un loc important în arena informațiilor secrete. Războiul Rece este la apogeu, iar Departamentul ar da orice ca să participe activ.

Citește și: O carte pe zi: „Războiul spionilor” de John le Carre

Disperați după glorie și hotărâți să-i întreacă pe rivalii de la Circ, printre care se numără și George Smiley, conducătorii Departamentu­lui îl trimit pe teren pe Fred Leiser, un fost colaborator, înarmat doar cu o instruire școlărească și amintirile sale din timpul războiului. Pe acel tărâm al tăcerii pline de înțelesuri care este Germania de Est comunistă, soarta lui Leiser nu-i mai aparține în exclusivitate, ci devine inseparabilă de cea a Departamentului.

Citește un fragment în avanpremieră, în traducere din limba engleză de Andreea Năstase

Zăpada acoperea aerodromul.

Venise din nord, prin pâclă, adusă de vântul nopții, mirosind a mare. Avea să rămână acolo toată iarna, într‑un strat subțire pe pământul cenușiu, un praf înghețat și fin; nu dezghețându‑se și înghețând, ci static, ca un an fără anotimpuri. Pâcla schimbătoare, ca fumul războiului, avea să plutească deasupra, înghițind acum un hangar, acum cabina radarului, acum mașinăriile; avea să le elibereze una câte una, golite de culoare, stârvuri negre pe fundalul unui deșert alb.

Era o scenă fără adâncime, fără relief și fără umbre. Pământul era una cu cerul; siluetele și clădirile erau înțepenite în ger precum cadavrele într‑un sloi de gheață.

Dincolo de aerodrom nu era nimic; nici o casă, nici un deal, nici un drum; nici măcar un gard sau un copac; doar cerul apăsând dunele, ceața curgătoare ce se ridica de pe țărmul noroios al Balticii. Undeva în interiorul uscatului se aflau munții.

Un grup de copii cu șepci de uniformă se adunaseră în spatele lungii ferestre de observație, sporovăind în germană. Unii purtau haine de schi. Taylor privea plic­tisit pe lângă ei, ținând un pahar în mâna înmănușată. Un băiat se întoarse și se uită la el, apoi roși și le spuse ceva în șoaptă colegilor săi. Tăcură cu toții.

Aruncă o privire la ceas descriind un arc larg cu brațul, în parte ca să‑și elibereze mâneca paltonului și în parte pentru că acesta era stilul lui: un militar, își dorea să spui, regiment bun, club bun, mutat de colo colo după toanele războiului.

Patru fără zece. Avionul avea o oră întârziere. În cu­rând aveau să fie siliți să anunțe motivul la difuzoare. Se întrebă ce aveau să spună: întârziere din cauza ceții, poate; decolare întârziată. Probabil că nici nu știau – și cu siguranță n‑ar fi recunoscut – că aeronava se afla pe o traiectorie deviată cu două sute de mile, la sud de Rostock. Își goli paharul și se întoarse să se descotoro­sească de el. Trebuia să admită că unele băuturi străine, consumate în locul de proveniență, nu erau deloc rele. Pe teren, cu două ore de pierdut și minus zece grade de partea cealaltă a ferestrei, puteai s‑o duci mult mai rău decât bând niște Steinhäger. Intenționa să‑i îndemne să comande licoarea respectivă la clubul Alias când se întorcea. Avea să provoace ditamai agitația.

Difuzorul zumzăia; dintr‑odată urlă cacofonic, apoi tăcu și o luă de la capăt pe tonalitatea corectă. Copiii se holbau curioși la el. Întâi anunțul în finlandeză, după aceea în suedeză, acum în engleză. Compania Northern Air Services regreta întârzierea zborului charter doi‑no­uă‑zero de la Düsseldorf. Nici o aluzie cu privire la ora aterizării, nici o aluzie cu privire la motivul întârzierii. Probabil că nu știau nici ei.

Taylor însă știa. Se întreba ce s‑ar fi întâmplat dacă s‑ar fi dus agale la tânăra drăguță din cabina cu pereți de sticlă și i‑ar fi zis: „Doi‑nouă‑zero mai întârzie un pic, draga mea, a fost deviat de la curs de vântul puternic de deasupra Balticii fix în direcția Hadesului“. Fata nu l‑ar fi crezut, bineînțeles, l‑ar fi luat drept un excentric. Ulterior și‑ar fi reconsiderat poziția. Și‑ar fi dat seama că era un tip neobișnuit, un tip special.

Se întuneca deja. Acum, pământul era mai des­chis la culoare decât cerul; pistele curățate ieșeau în evidență din zăpadă ca niște filoane, pătate cu strălu­cirea chihlimbarie a luminilor de marcaj. În hangarele din apropiere, tuburile fluorescente confereau o paloa­re obosită oamenilor și avioanelor; sub el, scena din prim‑plan învie pentru un moment, cât fu luminată de un fascicul dinspre turnul de control. Un camion de pompieri plecase din fața atelierelor din stânga și se alăturase celor trei ambulanțe deja parcate lângă pista din mijloc. Își aprinseră simultan girofarurile albastre și, aliniate, se puseră pe așteptat emițând lumini de avertizare. Copiii arătau înspre ele vorbind surescitați.

Vocea fetei se auzi iarăși din difuzoare, nu trecuseră mai mult de câteva minute de la ultimul anunț. Din nou, copiii tăcură și ascultară atent. Sosirea zborului doi‑nouă‑zero se amâna cu încă cel puțin o oră. Mai multe informații urmau să fie oferite atunci când aveau să fie disponibile. În glasul fetei era ceva, la jumăta­tea drumului dintre surprindere și anxietate, ce păru să li se transmită celor șase oameni așezați în capătul opus al sălii de așteptare. O bătrână îi spuse ceva soțului ei, se ridică, își luă poșeta și se alătură grupului de copii. O vreme privi cu ochii mijiți în lumina slabă a amurgului. Negăsind nici o alinare acolo, se întoarse spre Taylor și‑i spuse în engleză:

– Ce s‑a întâmplat cu avionul de la Düsseldorf?

Vocea ei avea tonul gutural, indignat specific olandezilor.

Taylor clătină din cap.

– Probabil că zăpada e de vină, îi răspunse.

Era un tip energic, lucru firesc având în vedere alura lui militărească.

Împinse ușa batantă și coborî în sala de la parter. Lângă intrarea principală recunoscu fanionul galben al companiei Northern Air Services. Fata de la ghișeu era foarte drăguță.

– Care‑i treaba cu zborul de la Düsseldorf?

Stilul lui emana încredere; le impresiona pe toate fetițele prietenilor săi. Ea zâmbi și dădu din umeri.

– Presupun că e din cauza zăpezii. Toamna avem ade­seori întârzieri.

– De ce nu‑l întrebi pe șeful dumitale? sugeră el ară­tând din cap spre telefonul din fața ei.

– O să anunțe în difuzoare de îndată ce știu ceva.

– Cine‑i la butoane?

– Poftim?

– Cine‑i șeful, comandantul?

– Domnul căpitan Lansen.

– E ceva de capul lui?

Fata era șocată.

– Domnul căpitan Lansen este un pilot foarte experimentat.

Taylor o măsură cu privirea și rânji:

– Oricum, e un pilot foarte norocos, draga mea.

Se spunea că bătrânul Taylor știa o mulțime de ches­tii. O spuneau la Alias, în serile de vineri.

Lansen. Era ciudat să audă un nume rostit așa, di­rect. În echipa lor pur și simplu n‑o făceau niciodată. Preferau perifrazele, numele de cod, orice în afară de original: Archie boy, amicul nostru zburător, priete­nul din nord, flăcăul care face poze; foloseau chiar și adunătura întortocheată de cifre și litere prin care era cunoscut pe hârtie; dar niciodată, în nici o împrejurare, numele adevărat.

Ce spun criticii despre Războiul spionilor

„O poveste cutremurătoare și tragică despre spioni umani, nu sexy și eleganți.” (New York Herald Tribune)

„O carte de o forță rară și imensă.” (Financial Times)

„Un roman amar, sumbru, scris excepțional.“  (Publishers Weekly)

Citește un fragment în avanpremieră din romanul „Pe serviciul adversarului”, de John le Carré

Despre John le Carré

John le Carré  (pseudonimul lui David Cornwell) s-a născut în 1931 și a studiat la universitățile din Berna și Oxford. A predat la Eton și a lucrat o scurtă perioadă în cadrul Serviciului de Informații britanic, în timpul Războiului Rece. Timp de peste o jumătate de secol s-a dedicat în întregime scrisului. Le Carré a fost un fin observator al condiției umane și al geopoliticii contemporane deopotrivă, iar cărțile sale sunt captivante, incitante și ating atât adevărurile eterne, cât și problemele aflate la ordinea zilei.

De la romanul care l-a făcut celebru în 1963, Spionul care venea din frig (The Spy Who Came in from the Cold), până la cel mai recent bestseller, Pe serviciul adversarului (Agent Running in the Field), din 2019, operele lui Carré au ajuns nu doar să definească romanul de spionaj, ci au rezistat probei timpului și continuă să fie apreciate de critici și iubite de publicul din întreaga lume. John le Carré a scris 25 de romane și un volum de memorii, cărțile sale fiind publicate în peste 50 de țări, traduse în 40 de limbi și vândute în peste 60 de milioane de exemplare. În anul 2019 a fost distins cu prestigiosul Premiu Olof Palme. John le Carré a murit în 2020.