Citește un fragment în avanpremieră din „Ultimul cuvânt. Retrăind fenomenul Pitești” de Alin Mureșan

Volumul Ultimul cuvânt. Retrăind fenomenul Pitești de Alin Mureșan este în curs de apariție la Editura Litera, în colecția Kronika. Această carte este disponibilă la precomandă cu 25% reducere, la prețul de 37,43 lei, conține autograful autorului și va ajunge la cititori începând cu 2 decembrie 2021.

Mărturiile din acest volum sunt un element indispensabil în încercarea (poate fără sorți de izbândă) de a înțelege cu adevărat ce s-a întâmplat în penitenciarul Pitești între 1949 și 1951. Ne lipsește de prea multe ori exercițiul de a-l asculta pe cel de lângă noi, mai ales atunci când nu îi împărtășim opiniile. Dar dialogul este esențial pentru a ne reconcilia cu trecutul, atât cel individual, cât și al societății noastre, încă profund influențată de traumele comunismului. Cartea reunește 17 dialoguri tulburătoare despre destine personale și colective în fenomenul Pitești, văzut din perspectiva celui care își expune trauma. Întrucât niciunul dintre cei intervievați nu se mai găsește azi printre noi, ele sunt, totodată, ultimele cuvinte ale acestor nefericite personaje ale istoriei.

Citește și: Precomandă „Ultimul cuvânt. Retrăind fenomenul Pitești” de Alin Mureșan, cu 25% reducere și autograful autorului

„Toate aceste personaje au fost oameni în carne și oase, cu idei și sentimente, cu merite și greșeli, cu înălțări și prăbușiri. În fond, sunt oameni ca noi (uneori mai buni decât noi), aruncați într-un context istoric îngrozitor și obligați la decizii la fel de îngrozitoare: să îi fac rău celuilalt sau să mă sacrific eu? Să fie torturat colegul meu sau să îndur eu totul? Cine să moară: eu sau altul? Repersonalizarea și reumanizarea martorilor au fost motivele care m-au determinat să aleg această structură atipică a cărții, de discuții (re)povestite și împănate cu amintirile mele la fel de subiective.“ (Alin Mureșan)

Citește un fragment în avanpremieră din Ultimul cuvânt. Retrăind fenomenul Pitești

Volumul acesta este o apariție neașteptată și neplanificată. Un produs al minții de pe urmă, dacă vreți. Interviurile (și cores­pondența) pe care le veți regăsi în aceste pagini nu au fost gân­dite pentru a fi publicate. Le-am realizat cu singura intenție de a-mi folosi ca materialul documentar, brut, pentru cercetările mele legate de „fenomenul Pitești“, mai cu seamă pentru edi­ția a II-a a cărții mele Pitești. Cronica unei sinucideri asistate. La momentul acela, în perioada 2008–2010, încă existau câteva zeci de supraviețuitori și am căutat să stau de vorbă cu (aproa­pe) toți. La final de 2021, însă, ei pot fi numărați pe degetele de la o mână. S-au stins în tăcere, mulți în suferință, și numele lor pare destinat uitării. Este convingerea mea fermă că studiul is­toriei contemporane este indisolubil legat de cercetarea oame­nilor care au trăit-o. „Istoria e făcută de oameni. Cunoaște-i!“ a fost mottoul unei ediții a școlii de vară pe care o organizez din 2012 la Memorialul Închisoarea Pitești.

Unii dintre ei și-au scris memoriile, dar majoritatea au apă­rut la edituri mici, cu tiraje și distribuție ineficiente. Alții au căutat să vorbească în public la manifestări de profil ori în presă (locală, de cele mai multe ori). Dar, mai ales atunci când vorbim de o experiență atât de brutal-traumatizantă ca Piteștiul, sunt destui și cei care au încercat să își reprime amintirile dureroase. După cum au fost și deținuți care pur și simplu nu au fost cău­tați de nimeni și au tăcut din modestie. Martorii s-au dus încet, unul câte unul. M-am trezit în ipostaza unui depozitar de arhi­vă cu două opțiuni: să nu fac nimic (atitudine comodă, însă ego­istă) sau să încerc să le public. Or, consider că meseria de istoric al contemporaneității conține și o responsabilitate etică față de public. Oamenii au dreptul la informație, la opinie (indiferent dacă o împărtășim sau nu – aceasta este esența democrației, pe care o ignorăm prea des) și la memorie. Toate acestea se între­țin cu efort constant, nu sunt un dat.

Ca orice efort pământean, și acesta are neajunsurile lui. În primul rând, a trecut mult timp de atunci și am uitat multe lu­cruri care țin de circumstanțele în care i-am cunoscut și in­tervievat pe unii oameni. M-am străduit să le încadrez într-o poveste ori într-un context, totuși. Uneori mi-a ieșit, alteori nu prea. Nu am vrut să public pur și simplu o carte de interviuri brute, există destule astfel de demersuri pe piață. Am vrut să subliniez o dată în plus cititorilor că toate aceste personaje au fost oameni în carne și oase, cu idei și sentimente, cu merite și greșeli, cu înălțări și prăbușiri. În fond, sunt oameni ca noi (uneori mai buni decât noi), aruncați într-un context istoric îngrozitor și obligați la decizii la fel de îngrozitoare: să îi fac rău celuilalt sau să mă sacrific eu? Să fie torturat colegul meu sau să îndur eu totul? Cine să moară: eu sau altul? Repersona­lizarea și reumanizarea martorilor au fost motivele care m-au determinat să aleg această structură atipică a cărții, de discuții (re)povestite și împănate cu amintirile mele la fel de subiective.

O altă motivație a alegerii formei sui-generis a cărții vine din dorința de a vorbi direct cu tinerii cercetători. Am cunoscut câteva generații de absolvenți de istorie (și nu numai) în cadrul unor ateliere de istorie contemporană pe care le-am organizat tocmai pentru a-i familiariza cu rigorile cercetării. De ce? Pen­tru că am constatat că, de cele mai multe ori, ei ieșeau de pe băncile facultății complet nepregătiți pentru a lucra într-o insti­tuție de cercetare. Mai mult decât atât, mi-aș fi dorit eu însumi să fi avut acces la experiența directă a celor din domeniu atunci când am pornit la drum. Dacă amintirile și observațiile proprii din capitolele cărții vor ajuta măcar un (viitor) cercetător, consi­der că va fi meritat, deși sunt conștient că vor fi mult mai mulți cei care vor crede că am căutat să mă pun singur în valoare. Că lucrurile nu stau așa o dovedesc momentele stânjenitoare pe care le povestesc, precum și faptul că nu am căutat niciodată validarea publicului larg și cu atât mai puțin a puternicilor vremii. Sunt istoric, nu om politic.

Multă lume consideră încă „fenomenul Pitești“ un subiect tabu din cauza proporției covârșitoare a legionarilor printre victi­mele sale. Alții merg chiar până la a acuza victimele însele. Nu am fost niciodată de părere că vreuna din aceste opinii ar fi co­rectă. E adevărat că majoritatea victimelor de la Pitești (doar de la Pitești, nu știu proporția pentru celelalte închisori în care s-a aplicat sistemul) erau de orientare legionară. Senzația falsă că toate victimele erau legionare și, deci, scopul acțiunii era exclu­siv antilegionar a fost augmentată de memoriile lui Dumitru Bordeianu, care a trecut sub tăcere faptele care se refereau la toți ceilalți. Ce facem, deci, cu restul victimelor? Îi ascundem la rândul nostru sau, mai rău, îi condamnăm doar pentru că au fost colegi cu legionarii? Nu sună prea democratic. Și, mai im­portant: oare opțiunea legionară a unora înseamnă că sufe­rințele lor sunt meritate? Vorbim despre oameni care au fost torturați, mutilați, obligați să înghită fecale și să bea urină. „Da, dar erau legionari“, am auzit de atâtea ori. Aceasta este o atitu­dine partizan-ideologică fără nimic în comun cu umanitatea. Dați-mi voie să o aleg pe cea din urmă.

Despre Alin Mureșan

Alin Mureșan este istoric și președinte al Centrului de Studii în Istorie Contemporană (din 2012). A lucrat vreme de 13 ani la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (2007–2020), unde a fost inclusiv director general (2015–2018). Alte lucrări publicate: Pitești. Cronica unei sinucideri asistate (2007, 2010, 2017), Experiențe carcerale în România comunistă (coeditor, 6 vol., 2007–2013), Casa terorii. Documente privind penitenciarul Pitești (coeditor, 2009), Memorialul închisoarea Pitești (coeditor, 2018).