De ce ne salvează literatura

Nu de război.

Sau de foamete.

Sau de boală.

Literatura, probabil cel mai politic dintre gesturile reflexive ale omului modern (și nu numai), nu este, în esența ei, politică. Nu aduce pacea. Nu deschide și nu redesenează granițe. Nu negociază nici teritorii, nici ostatici, nici termeni de armistițiu.

Literatura nu e o vestă antiglonț. Nici adăpost împotriva unui atac aerian. Reușește să inflameze mai repede decât să îmblânzească. Nu te ține în brațe, nu e anestezic, analgezic sau anxiolitic.

Și totuși, una dintre cele mai sonore voci literare ale timpurilor noastre, Toni Morrison, câștigătoarea premiului Nobel pentru literatură în 1993, spunea că inima dezastrului e biroul de lucru al scriitorului. În ochiul furtunii, oamenii care scriu își scot armele lingvistice, culturale, transgresive, subliminale, invizibile și se pun pe treabă. „Pentru că așa se vindecă civilizațiile.”

Poate că întrebarea nici măcar nu e justă. Poate că, de fapt, e vorba despre cum ne salvează. Ce fel de baricadă fac toate volumele în care e explorat modul în care violența defrișează sufletul omenesc? Colum McCann, Svetlana Aleksievici, Richard Flanagan, Hanya Yanagihara, Santiago Amigorena, Marlon James, Fernando Aramburu scriu despre ura devoratoare a omului pentru om, despre teritorii ocupate în însăși geografia interioară a unor ființe, despre dezumanizare și suferință în numele unei idei, despre abstracțiunile polemice care naufragiază în oroare concretă: pierderea de vieți omenești. O fac ca nimeni alții. Fiecare în felul său scrie despre disperare și despre grozăvia morții care s-ar fi putut evita, despre tot ce e genune și necuprins în spiritul uman, despre tot ce e grotesc și lipsit de logică în semenii care se ucid unii pe alții.

Și poate că nici măcar nu e vorba despre cum ne salvează, pentru că literatura nu există pentru a da sens războiului, molimei, dezrădăcinării. Există pentru a traduce milioane de sinapse și de trăiri care se întretaie curcubeic și, uneori, inexplicabil, pentru a le transforma în limbaj care încredințează memoriei esența umanității. Pentru a vorbi despre aici și acum. Despre zgomotele fricii, despre nebunia furiei, despre epuizarea rezistenței, despre dezolarea distrugerii, despre infernul pierderii, despre lumina din inima speranței, despre ce e dincolo de întunericul care ne înspăimântă.

Așa că poate că întrebarea e de cine. De cine ne salvează literatura?

Și poate că răspunsul e că de noi înșine. Fără a rezolva nimic, fără puterea de a schimba mersul lumii. Literatura e sufletul umanității pus pe hârtie, pe suport electronic, pe orice se poate lua la trântă cu timpul. E gândul tău care se termină într-o altă minte, sunt genele tale peste o altă privire. E alteritate și apartenență. Simultan. Ce poate fi mai miraculos de-atât? Și când, dacă nu în buza disperării, avem mai multă nevoie ca oricând de miracole?

Literatura e ideea însăși că avem un suflet, un spațiu interior irepetabil, care ne definește identitar. Ceva care există, crește și respiră dincolo de explozii și de cuvinte, de atacuri și de asedii și care, din când în când, ia forma unei povești. Ca să trăiască mai departe.

Literatura nu e un răspuns. Dar poate că e capacitatea perpetuă a omului de a se întreba, de a trece dincolo de propria momentaneitate, de a suferi pentru altul. Pentru celălalt. 

Și poate că așa ne salvează. De tot ce nu e omenește cu putință.