Hello, Sylvie

Cele mai provocatoare personaje sunt întotdeauna cele absente. Cele care amputează teritorii vaste din interiorul celor care i-au iubit – părinți, frați, copii, îndrăgostiți. Sunt și nu sunt acolo, în prezența celuilalt și în gramatica intimă a unei familii, a unei comunități, a unui cuplu.

Portret de familie, de Ann Napolitano, Editura Litera, Colecția Folio, este un asemenea roman care explorează absența cu foarte rara calitate de a nu o proiecta apăsător asupra cititorului. William Waters e un personaj în jurul căruia gravitează surorile Padavano, reverență livrescă atașantă și superb construită literar față de surorile March ale Louisei May Alcott.  William intră în scenă cu o absență care-l definește încă din primele zile de viață. O soră lipsă, o soră niciodată cunoscută, o soră care funcționează ca o distanță de netraversat nu doar între William și părinții lui, ci între el și William-cel-care-ar-fi-putut-fi. Surorile Padavano însele, pe care William le cunoaște în anii de facultate, sunt versiuni explozive de vitalitate, creativitate și afectivitate pe care o împart între hohote de râs și intimitate veselă, care fac, pe rând și împreună, cunoștință cu fractura emoțională pe care o aduce plecarea cuiva, a unei voci relevante din povestea lor.

Napolitano scrie cu o finețe remarcabilă despre cum ne construim din și prin ceilalți, despre cum îi pictăm pe muralurile sufletelor noastre, despre cum driblăm la nesfârșit cu vina, cu îndepărtarea, cu tăcerile, în speranța că vom câștiga meciul. Minunată, trebuie spus, e și traducerea Mihaelei Serea care găsește rezolvări stilistice atent echilibrate pentru un text care așa respiră: prin nuanță, prin spusele și, mai ales, nespusele dintre rânduri, din interiorul minții în continuu tourbillon care se clatină și care înflorește în dezvrăjiri și împliniri succesive.

Șansa conversației cu autoarea mi-a dezvăluit un om care adoră să construiască pasaje secrete de comunicare între cărți, să creeze, fie și inconștient, versiuni moderne ale lui Jo, Meg, Beth și Amy în Julia, Sylvie, Emeline și Cecelia. Odată cu ele, construiește și incertitudinile, tempo-urile unor voci care se întreabă cum și cât vor iubi, conflictul dintre educația catolică în care o mamă de familie își poate părăsi copiii, dar o mamă adolescentă păcătuiește rămânând alături de al ei, coregrafia alegerilor improbabile, iubirea care contrabalansează depresia și, în cele din urmă, neașteptat și nevalidat statistic, o scoate din scenă.

Favorita mea e Sylvie Padavano. La fel și a lui Ann Napolitano. Sylvie căștigă și pierde. E creativă și aventuroasă. Iubește și riscă. E terifia(n)tă și curajoasă. Aleargă între absențele celor iubiți și posibilitatea propriei absențe și alege dimineți cu gogoși și înghețată în detrimentul luptelor pe care nu le poate duce. Sylvie alege o stare de fericire amestecată cu suferința prin filtrul căreia viața nu e dulceag frumoasă, ci prețioasă clipă de clipă. Sylvie nu se oprește o clipă din citit, din iubit, din trăit după regulile ei. Ceea ce o face, probabil, unul dintre cele mai tonice și mai superb rebele personaje cu care m-am întâlnit în ultimul timp, într-o carte de o frumusețe blând tulburătoare.

Adăugați acestui mix ficțional poezia lui Whitman, istoria celei de-a doua jumătăți a secolului XX american văzută prin intermediul baschetului ca metaforă a visului făcut fărâme și reconstruit în cheie contemporană, versiuni de conversație cu demonul amiezii, depresia, viața trăită cu o formă sau alta de stigmatizare și momente strălucitoare, fulgurante de iubire intangibilă în plinătatea ei risipite printre durerile care, într-o formă sau alta, ne încearcă pe toți.

Napolitano scrie din interiorul suferinței și al speranței. Împacă, într-o manieră de un rafinament emoționant, aceste falii tectonice. Inventează un limbaj în care William, Julia, Charlie, Sylvie, Alice, Caroline să se poată regăsi. În care eu, cititorul, să aleg liber în lacrima sau în zâmbetul cui vreau să locuiesc. O vreme.

Te-ar mai putea interesa și: