Sing To Me

Ne uităm obsesiv la scena asta din Sing 2, o animație adictivă din 2021. Cu Ash între noi, pe canapea. Ash e de pluș. Nu impietează asupra înghețatei la două lingurițe.

„Vine Bono“, spune ea șoptit când începe chitara lui The Edge, și mințile noastre zboară mototolite pe geam – pentru că știi ce suntem noi, mami?

Groupies, îi răspund.

Bono și cu mine avem o poveste comună de peste douăzeci de ani. E soundtrack biografic. E energie audio. E memorie afectivă de pe vremea benzii răsucite cu creionul la loc în casetă, când se încrețea panglica la mijloc (ei nu am reușit să-i explic operațiunea asta – face parte dintre realitățile exotice de tipul telefonului cu fir, al walkmanului și al mobilului de jumătate de kilogram –, relicvele tinereții părinților născuți în secolul trecut). E Achtung baby meets The Joshua Tree. E subiect de conversație, de animație, de dat boxele prea tare la mine acasă. Înainte ca Bono să fie un leu bătrân pe post de superstar adorat, între alții, de Scarlett Johansson, mitologia lui s-a închegat din clipurile de la One și de la Where The Streets Have No Name. Din povestea pe care i-o spun mereu despre Rushdie și cum au făcut cei de la U2 The Ground Beneath Her Feet după romanul lui, din amintirile celor care l-au văzut în concert. Viralitatea aceasta muzical-literară e parte din ADN-ul nostru, e teritoriu comun. Poate pentru ea e un spațiu de trecere spre o altă muzică – așa, ca un hol. Pentru mine e… sufrageria.

Când ascult So Cruel sau If God Will Send His Angels, când îi povestesc despre Dublin, când îmi imaginez cum ar fi să-i vedem în concert, când primim imagini și clipuri pe Whatsapp, împărțim starea. Când i-am povestit despre Surrender s-a entuziasmat la fel ca mine. 40 Songs, ONE Story. Oare cum o fi Bono ca autor?

Când am citit câteva pagini i-am dat continuu mesaje, deși știam că ea e la școală și telefonul acasă.

„Hey, groupie ?“, mi-a răspuns. Eu în metrou, în drum spre casă.

Seara, la masa din bucătărie, povestesc arhitectura textului ca pe cea a unei piese. Cu particularități de sound și de orchestrație, cu tot felul de scenarii fericite. Vrea să-i spun din nou despre The Sweetest Thing, vrea să știe din nou de ce e Pride piesa mea preferată.

Și când iese cartea. Și când o vom citi împreună.

„Mai povestește-mi“, îmi spune. Și povestesc muzică, și recit versuri, și ne uităm la „Songs of Surrender Book Tour“, pe Youtube.

„Ce l-ai întreba, dacă l-ai cunoaște?“ Ne putem juca așa, de-a interviul, de-a cum povestește Bono despre Orfeu și Eurydice, despre Ash și despre Sinatra, despre cum au făcut A Clockwork Orange pentru Royal Shakespeare Company, despre Johnny Cash, despre Lara Croft și despre cum au scris cei de la U2 Let Your Love Be Known, în pandemie. Deja avem, în interpretare liberă, vreo 200 de ore de interviu. Nu știu dacă muzica sau biografia, sau animația, sau povestea, sau noi ne auzim mai tare, în mixaj fabulos de amitire și proiecție – eu, mare, și ea, mică. Ce știu e că, atunci când o muzică, muzica lor, devine a noastră, povestea se rescrie în cheie infinit personală. E mai intensă ca un concert. E mai relevantă ca un interviu. La scară mică, sigur, dar de neînlocuit.

Din carte citesc pentru mine și citesc pentru ea. Și o aștept să apară cum așteaptă Ash, pe scenă, să vină Clay. Și să(-i) cânte.

*Volumul Surrender: 40 Songs, One Story, de Bono, va apărea în luna mai la Editura Litera.