Citește un fragment în avanpremieră din „M. Fiul secolului” de Antonio Scurati
M. Fiul secolului de Antonio Scurati a apărut la Editura Litera în colecția „Clasici contemporani” și descrie ascensiunea fascismului din perspectiva fondatorului său.
Italia este epuizată. Sătulă de clasa politică. Sătulă de moderații inepți și de mașinațiile agonizante ale unei democrații ce pare să nu mai funcționeze. În timp ce liderii țării au stat cu mâinile în sân, bucurându-se de siguranța Parlamentului, un om din exterior a urcat până în vârf. Este un inadaptat prin excelență, un protector al veteranilor de război demobilizați rușinos, un vagabond care-și caută drumul. Vorbește în numele proscrișilor, al renegaților și al celor care pun mai presus de orice puritatea ideologică. Este un fost lider socialist înlăturat de partidul său, directorul unui mic ziar de opoziție, un agitator politic neobosit. Ca un animal, simte că se apropie schimbarea. Este Benito Mussolini.
Bogată în detalii și presărată cu documente și surse autentice, este o operă impecabilă de ficțiune istorică, cu o rezonanță dramatică în epoca noastră.
Citește un fragment în traducere din limba italiană de Bianca Paulevici
Stăm cu fața spre piazza San Sepolcro. Nu sunt nici o sută de persoane, toți bărbați lipsiți de importanță. Suntem puțini și suntem morți.
Așteaptă să le vorbesc, dar nu am nimic de spus.
Scena e goală, inundată de milioane de cadavre, o mare de leșuri, reduse la o mâzgă, lichefiate, care se ridică din tranșeele din Karst, Ortigara și Isonzo. Eroii noștri au fost deja uciși sau vor fi. Îi iubim până la ultimul, fără nici o diferență. Ne aflăm pe movila sacră a celor morți.
Realismul care urmează după fiecare revărsare mi‑a deschis ochii: Europa este acum o scenă fără personaje. Au dispărut cu toții: înțelepții cu barbă, străbunii monumentali melodramatici, liberalii sufletiști și plângăcioși, oratorii grandilocvenți, culți și emfatici, moderații și bunul lor simț care ne‑a adus cele mai mari nenorociri, politicienii falimentari care trăiesc cuprinși de panica prăbușirii iminente, implorând în fiecare zi o amânare a evenimentului inevitabil. Lor, tuturor, le‑a sunat ceasul. Cei de demult vor fi zdrobiți de această masă enormă: patru milioane de luptători care se îmbrâncesc la granițe, patru milioane de veterani care se întorc. Trebuie să ținem pasul, să mărșăluim. Prognoza nu se schimbă, încă ne așteaptă vremuri grele. Războiul se află încă pe ordinea de zi. Lumea se îndreaptă spre două mari partide: cele care au fost și cele care nu au fost.
Văd toate acestea, le văd limpede în mijlocul acestui public de deliranți și nevoiași, și totuși nu am nimic de zis. Suntem un popor de veterani, o umanitate de supraviețuitori, de scursuri. În nopțile de măcel, ghemuiți în cratere, ne‑a străbătut o senzație asemănătoare extazului trăit de epileptici. Vorbim scurt, laconic, asertiv, în rafale. Mitraliem idei pe care nu le avem, apoi amuțim imediat la loc. Suntem ca niște stafii ale celor neîngropați, care le‑au cedat cuvântul celor din spatele liniilor.
Cu toate acestea, ei, nimeni alții, sunt oamenii mei. O știu prea bine. Sunt inadaptatul prin excelență, protectorul celor demobilizați, pierdutul care își caută drumul. Dar lucrurile trebuie să meargă înainte. În această încăpere pe jumătate goală, cu nările dilatate, adulmec mireasma secolului, apoi întind brațul ca să simt pulsul mulțimii și sunt sigur că publicul meu e prezent.
Prima adunare a Fasciilor de luptă, trâmbițată săptămâni în șir de Il Popolo d’Italia drept o întâlnire fatidică, fusese stabilită să aibă loc la Teatrul dal Verme, care dispune de o capacitate de două mii de locuri. Dar locația aceea încăpătoare a fost anulată. Între măreția deșertului și o dizgrație suportabilă, am preferat‑o pe cea din urmă. Am optat pentru sala de ședințe a Asociației Comercianților și Industriașilor. Aici ar trebui să vorbesc. Între patru pereți tapetați într‑o nuanță tristă de verde marin, cu vedere la o piațetă parohială cenușie și pustie, printre poleielile care încearcă în zadar să zgâlțâie fotoliile Biedermeier din toropeală, printre câteva capete cu părul ciufulit, scăfârlii chele și cioturi, veterani descărnați care emană miasma slabă a meseriilor obișnuite, a prudenței vechi și a avariției bugetare meticuloase. În partea din spate a încăperii, din când în când, câte un membru al asociației privește curios înăuntru. Un comerciant de săpunuri, un importator de cupru, lucruri de genul acesta. Aruncă o privire perplexă, apoi mai trage un fum din trabuc și bea un Campari.
Dar de ce ar trebui să vorbesc?!
Președinția adunării a fost asumată de Ferruccio Vecchi, intervenționist înflăcărat, căpitan în trupele Arditi1 aflat în permisie pe motiv de boală, un bărbat brunet, înalt, palid, costeliv, cu ochii afundați în orbite: stigmate ale degenerării patologice. Un tuberculos excitabil și impulsiv, care predică cu violență, fără substanță sau măsură, și care în momentele‑cheie ale demonstrațiilor publice se înflăcărează ca un om posedat, cuprins de un delir demagogic, și atunci… atunci devine cu adevărat periculos. Rolul de secretar al mișcării îi va fi aproape sigur încredințat lui Attilio Longoni, un fost muncitor feroviar ignorant, zelos și nesăbuit, așa cum doar oamenii onești pot fi. Lui sau lui Umberto Pasella, născut în închisoare dintr‑un tată gardian, devenit apoi agent comercial, sindicalist revoluționar, garibaldian în Grecia și iluzionist la circuri itinerante. Ceilalți conducători vor fi aleși la întâmplare dintre cei mai zgomotoși din primele rânduri.
De ce ar trebui să le vorbesc acestor oameni?! Din pricina lor, faptele au depășit orice teorie. Sunt oameni care iau viața cu asalt, ca trupele de comando. În fața mea se află doar cei din tranșee, spuma zilelor, rândurile combatanților, arena nebunilor, brazdele ogoarelor arate de salve de tun, răsculații, inadaptații, delincvenții, geniile excentrice, leneșii, playboy‑i mic‑burghezi, schizofrenicii, neglijații, învinșii, inconsecvenții, păsările de noapte, foștii ocnași, infractorii condamnați, anarhiștii, sindicaliștii incendiari, gazetarii disperați, un grup boem de veterani, ofițeri și subofițeri, bărbați experți în manipularea armelor de foc sau a celor cu tăiș, cei care la întoarcerea la normalitate s‑au dovedit a fi violenți, fanaticii incapabili să‑și definească limpede propriile idei, supraviețuitorii care, crezându‑se eroi dedicați morții, consideră sifilisul tratat greșit drept un semn al destinului.
CE SPUN CRITICII DESPRE M. FIUL SECOLULUI
„O relatare istorică magistrală, o carte extraordinară și stimulatoare. Un portret al lui Benito Mussolini cu atât mai precis și mai bine reliefat cu cât este concret și riguros. O lucrare îndrăzneață, fluidă, impresionantă. O poveste genială.“ (Le Figaro)
„O realizare literară incontestabilă. Scurati examinează minuțios istoria într-o proză de excelentă calitate, bogată în aluzii literare…“ (El Paìs)
„Panoramică și polifonică, lucrarea lui Scurati dezvăluie experiențele celor temători și ale celor care stârnesc teamă, retorica revoluționarilor și cea a reacționarilor… o multitudine de fragmente care alcătuiesc un mozaic imens.“ (New Statesman)
„Seamănă cu un thriller politic… surprinzător de modern. O lectură obligatorie.“ (Die Zeit)
DESPRE ANTONIO SCURATI
Antonio Scuratis-a născut la Napoli, în 1969. Este profesor de literatură comparată și scriere creativă la Universitatea IULM din Milano și editorialist la Corriere della Sera. A scris romane: Il rumore sordo della battaglia (2003), Il sopravvissuto (2005), Una storia romantica (2007), Il bambino che sognava la fine del mondo (2009), La seconda mezzanotte (2011), Il padre infedele (2013), Il tempo migliore della nostra vita (2015), M. Fiul secolului (M. Il figlio del secolo, 2018), M. L’uomo della provvidenza (2020), precum și volume de eseuri: Guerra. Narrazioni e culture nella tradizione occidentale (2003), La letteratura dell’inesperienza (2006), Gli anni che non stiamo vivendo (2010), Letteratura e sopravvivenza (2012), Dal tragico all’osceno (2016), iar cărțile sale au fost traduse în numeroase limbi și au câștigat premii literare importante, printre care Premiul Strega, Premiul Campiello și Premiul Viareggio.