Alina Purcaru despre Deborah Levy: „Labirinturi în soare”

Am lângă mine ultimele trei romane semnate de Deborah Levy traduse în română, întâmplător sau nu, toate trei nominalizate la Man Booker Prize: Lapte fierbinte, Înotând spre casă și Omul care a văzut totul. Le-am citit pe fiecare la momentul la care au apărut, și această doză personală de Deborah Levy, administrată de-a lungul a doi–trei ani, m-a întors către un model de ficțiune de care uitasem, furată de algoritmii impecabili ai prozelor masive, liniare, care abundă în prezent: un model care afirmă și folosește palete stilistice din toate genurile, care angajează poezia în arheologii pe cât de personale, pe atât de general relevante, care captează fluxul capricios și metamorfic pe care îl numim identitate, cu toate necunoscutele lui. Este un model de proză aluzivă, labirintică, bogat stratificată, în care jocul perpetuu al perspectivelor, adeseori contrastante, generează o energie narativă captivantă și un flux de idei ce imprimă scrisului un efect de halou persistent.

Memoria, durerea, trecutul

Romanele lui Deborah Levy nu seamănă unul cu altul, dar mâna care le scrie se ghicește din câteva pagini. Dincolo de teme și subiecte predilecte, e vorba, la cel mai recognoscibil nivel stilistic, de o tapiserie de referințe care trimit mereu la porțiuni de istorii nu doar trecute, dar atât de reprimate sau de amestecate în șuvoiul unor existențe, încât par recuperate din altă lume, din alte vieți. Romanele ei au clar de-a face cu memoria și cu durerea, cu desprinderea de trecut sau cu manipularea trecutului, dar urmăresc, în aceeași măsură, luciul volatil al prezentului, în care indivizi împovărați de vină, rușine sau de lipsa unui sens încearcă să rămână la un pas distanță de buza prăpastiei. Indiferent dacă acțiunea se petrece în Berlinul de Est, înainte de căderea Zidului, pe Coasta de Azur sau în sudul torid al Spaniei, Deborah Levy distribuie în decor (de multe ori feeric) personaje tulburi, cu un trecut apăsător, coagulat în general în jurul unei vine sau al unor dependențe, persoane queer narcisice, care alunecă de la iubiți la iubite încercând să inspire cât mai mult extaz sau care, dimpotrivă, își refuză sexualitatea, indivizi prinși în relații greu de dus sau rebeli fragili, pentru care suprafața lumii în care trăiesc nu e niciodată credibilă.

Forța explozivă a imprevizibilului

Un alt element esențial pentru proza ei stă în doza de necunoscut și imprevizibil pe care o detonează în mijlocul unor contexte de aparentă acalmie. Înotând spre casă, de exemplu,  cronica a șapte zile din vacanța unui grup boem, adunat în jurul familiei unui scriitor celebru aflat în vacanță pe Coasta de Azur, e exemplul cel mai concentrat al acestei dinamici: viețile tuturor vor fi date peste cap și exhibate cu toate disfuncționalitățile lor de apariția unei necunoscute, Kitty Finch, o tânără total excentrică, un trickster suferind, care, pe fundalul seren din preajma Nisei, va scoate la suprafață tot ce mocnește dureros și nevindecat în fiecare.

La fel se întâmplă în Lapte fierbinte, un roman în care o fiică, Sofia Irina, și mama ei, Rose, își petrec luna august într-o clinică alternativă din Almería, în sudul Spaniei, sperând ca mama să poată merge din nou. Apariția subită a unei străine seducătoare, cu aer de amazoană (romanul abundă în trimiteri la fondul mitologiei grecești, fiind așezat sub semnul Meduzei), Ingrid Bauer, o face pe Sofia, îndrăgostită, să-și conștientizeze porozitatea limitelor și să-și chestioneze dintr-un unghi nou legătura simbiotică și împovărătoare pe care o alimentează cu propria mamă.

În Omul care a văzut totul, ceea ce bruiază liniaritatea și predictibilitatea la nivel narativ este un accident de mașină, care-i va da istoricului Saul Adler peste cap orice urmă de coerență interioară. Pendulând între timpuri și spații foarte străine unele de altele – Berlin, 1988, Londra, 2016 –, romanul, centrat, în mod ironic, în jurul fragilității memoriei unui istoric, chestionează capacitatea noastră de a seama de trecut în urma unei traume. Fie că trauma este personală sau colectivă, privirea posttraumatică asupra a ceea ce s-a petrecut va fi mereu distorsionată, discontinuă, indecisă: privirea unui străin pentru care prezentul și trecutul se contopesc în aceeași pastă.

Pledoarii pentru libertate

În felul în care Deborah Levy descrie toate aceste procese, adesea declanșate de prezența unor obiecte sau de rostirea unui cuvânt, se ghicește interesul ei pentru psihanaliză, pe care în tot ceea ce scrie îl direcționează foarte subtil pentru a deconstrui prejudecăți și pentru a permite unor idei noi să-și urmeze dansul.

Raportarea la trecut, la autoritate și la figurile ei (un tată, dar și un scriitor celebru, cum e Joe Jacobs din Înotând spre casă, dar și un dictator, dar și o mamă sau un medic, cum e cazul în Lapte fierbinte) este una dintre temele constant inserate în ficțiuni, cu evidente implicații antiautoritariste, eliberatoare, feministe (mai ales în Lapte fierbinte și în Omul care a văzut totul). Comentariul implicit despre libertate și obținerea ei, dramatizarea tensiunilor din jurul genului și a rolurilor prin care a fost normat sunt alte piste predilecte pentru această scriitoare, ca și răsturnarea de roluri, ca și preferința ei pentru dinamitarea tăcută, discretă, dar implacabilă a oricărei forme de complezență.

Stilul lui Deborah Levy ia ce e mai percutant și mai relevant din realism și ce e mai concentrat și mai intens din poezie. Din dramaturgie, pe care a scris-o înainte să se apuce de proză, a păstrat dinamismul, alertețea, intrările și ieșirile cu efect precis. Din filosofie, istorie și psihanaliză ia lecții pe care le lasă deschise după ce le transformă în partituri pentru propriile personaje. Și, oricâtă durere ar descrie, păstrează mereu stropul de lumină – credința stenică și aspră pe care o afirmă, într-un final, un personaj al ei, anume că „viața trebuie întotdeauna să fie recâștigată“. Scrie despre noi, despre cum ar fi dacă ne-am apropia mai mult de ceea ce ne doare, despre cum ar fi dacă ne-am îndepărta mai mult de ceea ce credem că știm.

DESPRE ALINA PURCARU

Alina Purcaru (n. 1982) este scriitoare și publicistă. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti, are un masterat în Teorie literară și Literatură comparată, obținut la aceeași Universitate, a lucrat în presa cotidiană şi a publicat constant cronici de carte şi articole în reviste culturale prestigioase: Observator cultural, Dilema veche, Dilemateca, Suplimentul de cultură şi Noua literatură.  

A debutat cu volumul de poeme rezistență (Editura Cartea Românească, 2016), urmat de al doilea volum de versuri, Indigo (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2018), este coautoare a romanului colectiv Rubik (Editura Polirom, 2008) şi coordonatoare a trei volume colective: Poveşti cu scriitoare şi copii (Editura Polirom, 2014) și 10.000 de semne/Otros 10.000 caracteros (antologie bilingvă de proză românească, în ediție româno-spaniolă, apărută la Editura ICR în 2017) și Un secol de poezie română scrisă de femei (împreună cu Paula Erizanu, Editura Cartier, 2019).

A  scris și două cărţi  pentru copii, Catrina și marele Domn Somn şi Un unicorn în muzeul de oase (ambele cu ilustrații de Mihaela Paraschivu, publicate la Editura Cartier, 2017). Este prezentă cu poeme și eseuri în reviste literare și în mai multe volume colective: Cum citesc bărbații cărțile femeilor (volum coordonat de Lia Faur și Șerban Axinte la Editura Polirom, 2017), Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei contemporane de dragoste, coordonată de Cosmin Perța (Editura Paralela 45, 2018),  Ea. Perspective feministe asupra societăţii româneşti (volum coordonat de Oana Zamfirache, Editura Curtea Veche Publishing, 2019), Arta revendică rii. Antologie de poezie feministă (volum coordonat de Medeea Iancu, Fractalia și LitFem, 2020) și Izolare (volum coordonat de  Alexandra Rusu, Nemira, 2020). 

 În 2018 a participat la un workshop de traducere de poezie organizat de ICR Stockholm, iar poemele ei au apărut în revista suedeză Lirykvänen. Grupaje traduse în limba maghiară au apărut și în două publicații din Ungaria ÚjNautilusși Prae. Este membră PEN şi, în prezent, face parte din redacţia  revistei Observator cultural. 

Despre Deborah Levy

Deborah Levyeste o romancieră, poetă și autoare de teatru britanică. A scris șase romane: Beautiful Mutants (1989), Swallowing Geography (1993), The Unloved (1994), Billy & Girl (1996), Înotând spre casă (Swimming Home, 2011), finalist la Premiul Man Booker și la Jewish Quarterly Wingate Prize, Lapte fierbinte (Hot Milk, 2016), finalist la Premiul Man Booker și la Premiul Goldsmiths, și Omul care a văzut totul (The Man Who Saw Everything, 2019), nominalizat la Premiul Booker și finalist la Premiul Goldsmiths. Deborah Levy este, de asemenea, autoarea unui volum de povestiri, Black Vodka (2013), finalist la BBC International Short Story Award și la Frank O’Connor International Short Story Award, și a două volume autobiografice, Things I Don’t Want to Know (2013) și The Cost of Living (2018), distinse cu Premiul Femina pentru carte străină în anul 2020. A scris pentru Royal Shakespeare Company și BBC.

Despre Lapte fierbinte

Este luna august şi două femei, mamă şi fiică, ajung într-un sat de pe coasta de sud a Spaniei. Rose suferă de o boală ciudată, iar medicii nu ştiu ce să creadă. Fiica ei, Sofia, a adus-o la o clinică privată pentru a găsi un remediu cu ajutorul doctorului Gómez, un medic ale cărui metode şi motive sunt controversate şi îndoielnice. Ameţite de căldură şi de oamenii seducători cu care intră în contact, cele două femei ajung să-şi analizeze, pentru prima dată după ani întregi, viaţa şi legăturile puternice care le-au ţinut împreună atâta timp.

Tulburător și foarte bine scris, Lapte fierbinte dezvăluie cititorilor o poveste hipnotică despre furia și sexualitatea feminină, despre mituri și monștri atemporali.

Ce spun criticii despre Lapte fierbinte

„Tulburătoare, provocatoare şi impecabil scrisă, Lapte fierbinte de Deborah Levy este povestea mai multor generaţii ale unei familii şi a unei veri halucinante.” (Evening Standard)

„Minunată… Ceea ce face cartea lui Levy atât de bună este extraordinara imaginaţie a autoarei, poezia limbajului său, modalitatea sa de a găsi miracolul de fiecare zi, de a spune multe în puţine cuvinte, de a se mişca cu graţie între patos, pericol şi umor şi de a crea un personaj atât de interesant şi de surprinzător cum este Sofia.” (The New York Times)

Despre Înotând spre casă

Când soseşte împreună cu familia la vila de vacanţă de pe Coasta de Azur, Joe vede un cadavru în piscină. Dar fata nu e moartă, ci, dimpotrivă, plină de viaţă. Este Kitty Finch, o botanistă autoproclamată cu unghiile vopsite cu verde, ieşind goală din apă şi făcându-şi intrarea spectaculoasă în mijlocul vacanţei lor.

De ce e acolo? Ce vrea de la ei? Şi de ce soţia enigmatică a lui Joe îi permite să rămână?

Un studiu subversiv şi strălucitor despre iubire, Înotând spre casă dezvăluie modul în care cele mai devastatoare secrete sunt cele pe care le păstrăm faţă de noi înşine.

Ce spun criticii despre Înotând spre casă

„Elegantă… subtilă… stranie… Plăcerea seducătoare a prozei lui Levy izvorăşte din strălucirea ei stratificată… Înotând spre casă este o carte plină de spirit până când devine insuportabil de tristă.“ (The Washington Post)

„O poveste excelentă, spusă cu subtilitatea şi tensiunea ameninţătoare ale unui dramaturg veteran.“ (The Wall Street Journal)

„Splendid… Simţul formei dramatice al lui Levy, pe măsură ce povestirea înaintează spre finalul sumbru, este infailibil, iar proza ei imperturbabilă, precisă face apel fără efort la oameni şi peisaje.“ (The New Yorker)

„Doamna Levy este o povestitoare înnăscută, care ne adoarme bănuielile în timp ce presară indicii de-a lungul naraţiunii sale.“ (The New York Times)

Despre Omul care a văzut totul

În 1988, Saul Adler, un tânăr istoric narcisist, este invitat în Berlinul de Est pentru un proiect de cercetare, în schimb cerându-i-se să publice un text laudativ despre Republica Democrată Germană. Drept cadou pentru sora traducătorului său, o fană a formaţiei Beatles care urmează să-l găzduiască, iubita lui Saul îl va fotografia pe trecerea de pietoni de pe Abbey Road într-o reconstituire omagială a vestitei coperte de album. În timp ce o aşteaptă, Saul este lovit uşor de o maşină, incident care-i schimbă traiectoria vieţii.

Omul care a văzut totul explorează dificultatea de a ne vedea limpede pe noi înşine şi pe ceilalţi. Cartea examinează spectrele care se întorc să bântuie vechea dragoste şi pe cea nouă, fostele şi actualele întrupări ale Europei, păcatele conştiente şi inconştiente şi trădările reale şi închipuite, investigând natura ciclică a istoriei şi modul în care aceasta este reinventată de cei aflaţi la putere. În timp ce străbate întinderile vaste ale imaginaţiei omeneşti, Deborah Levy estompează cu măiestrie dihotomiile sexuale şi politice – feminin şi masculin, Est şi Vest, trecut şi prezent –, pentru a pune în evidenţă vasta gamă de nuanţe a lumii noastre.

Despre Omul care a văzut totul

„Romanele lui Deborah Levy sunt mici capodopere, construite cu o meticulozitate demnă de arta incrustaţiei. Iar Omul care a văzut totul este probabil cel mai inteligent dintre ele. În mod clar însă, pe autoare n-o interesează inteligenţa de dragul inteligenţei, ci umanitatea. Ce înseamnă să fii om este un mister adânc, după cum ne-o demonstrează Levy în timp ce ne aţâţă imaginaţia cu conexiuni şi secrete ce par să plutească la marginea câmpului nostru vizual.“ (Wall Street Journal)

„Omul care a văzut totul explorează în mod strălucit paralelele dintre istoria personală şi cea politică, suscitând întrebări despre felul în care ne vedem pe noi înşine şi felul în care ne văd ceilalţi.“ (Publishers Weekly)