Marius Constantinescu despre Svetlana Aleksievici: „Literatură sub scut de realitate”

Svetlana Aleksievici nu place. Scriitura ei, subiectele pe care le alege nu sunt gândite să răsfețe estetic, să mângâie urechea și să umple sufletul.

Svetlana Aleksievici nu scrie ca să trezească emoții, ci ca să deștepte conștiințe. Cărțile ei nu ficționalizează, ci descântă răni din realitatea istoriei recente sub lentilă realistă și subtilă, în același timp.

Svetlana Aleksievici nu îmblânzește, nu îndulcește, nu rotunjește. Nu ornamentează, nu descentrează, nu defazează, nu înfrumusețează, nu eludează. Ea mărturisește, povestește și unește (prin sute de voci distincte) episoade ale trecutului pe care nu e voie să le uităm.

Mulți am auzit de Svetlana Aleksievici odată cu Premiul Nobel pentru literatură pe care l-a obținut în 2015, pentru „operele sale polifonice, monument al suferinței și curajului în timpurile noastre“. Explicația oferită de prestigioasa Academie, în toată brevitatea ei, sintetizează de minune principala însușire a cărților Svetlanei Aleksievici: știința și dorința de a face auzite atâtea povești care, împreună, brodează reversul unei canavale despre care aveam senzația că știm cel puțin suficient. Că e vorba despre cel de-Al Doilea Război Mondial, despre conflictul din Afghanistan, despre dezastrul de la Cernobîl sau dizolvarea Uniunii Sovietice, întotdeauna referința istorică e una majoră, iar valența adusă la lumină întregește fresca deja amplă.

Născută în Belarus, Aleksievici are astăzi 73 de ani și este la fel de vocală ca la începuturile sale în jurnalism, în anii șaptezeci. Prima ei carte, Războiul nu are chip de femeie, s-a vândut colosal (peste două milioane de exemplare în primii cinci ani de la publicare), dar a consemnat și începutul șicanelor și hărțuielilor politice care o însoțesc și azi. Nici nu e de mirare. Mediul literar sovietic, îmbibat de propagandă și relatări unilaterale, se trezea față în față cu o colecție de mărturii neliniștitoare, sincere, dureroase, profund destablizatoare despre un chip al războiului care nu se discuta și nu se învăța la școală. Armata sovietică, triumfalistă în marșul ei bazaltic din timpul perioadei naziste, nu mai fusese prezentată în cheie vulnerabilă. Însăși ideea războiului avea o unică tălmăcire: robustă, machistă, gâlgâind de testosteron. Iată o jurnalistă care adunase sute de mărturii de la femeile care luaseră parte la război. Nu indirect, nu privindu-l prin oglinda soților, fraților, fiilor sau taților combatanți, ci acolo, în prima linie. Geniste, tanchiste, felcerițe, infirmiere, sanitare, transmisioniste, partizane, conțopiste, chiar și târfe, o populație neștiută, despre care nu se mai vorbise niciodată. Un cor care, pe voci stratificate, jelea sau incrimina ororile războiului, deșertăciunea lui, moartea fără de miză, infinitul durerii.

Câțiva ani mai târziu, Ultimii martori era volumul care venea să mai pună un rid pe chipul mototolit al confruntării armate. El era scris, în aceeași manieră a confesiunii-fluviu, de cei care, în anii conflagrației, erau copii. Cu părinți, familie, vecini, prieteni, tot acolo, în tranșeele forfotind de agonii.

Soldații de zinc a reprezentat o nouă linie pe răbojul prin care Aleksievici devenea incomodă, indezirabilă și indigestă pentru o parte a publicului, a criticii și a editorilor obișnuiți cu un unic tip de ideologie și cu un discurs în consecință. Pentru a descrie conflictul ruso-afgan din anii 1979-1989, jurnalista nu s-a mulțumit cu unilateralul punct de vedere al Armatei Roșii. În schimb, s-a deplasat la Kabul într-un efort documentaristic riscant, pentru a aduna (din nou) atâtea mărturii ale celor pe care încleștările belicoase îi uită: femei, copii, bătrâni, civili, răni deschise pe un trup văzut doar din cealaltă parte. Mai mult, pentru că a prezentat deschis situația soldaților trimiși înapoi în URSS în sicrie de zinc, a fost acuzată de sacrilegiu la adresa onoarei militare.

După ce a scris și despre criza psihologică resimțită de mulți după dizolvarea Uniunii Sovietice (derivă care, nu o dată, a dus la sinuciderea celor pentru care modelul comunist devenise singura rânduială plauzibilă pentru viața de zi cu zi), Aleksievici a devenit persona non-grata în Belarusul natal. Fricțiunile și procesele tot mai frecvente, hărțuiala din partea regimului Lukașenko, refuzul de a fi publicată în țara natală au făcut-o pe jurnalistă să ceară azil politic în Europa de Vest. A locuit la Paris, Gothenburg și Berlin și nu a revenit la Minsk decât în 2011. La fel de incisivă, la fel de articulată, de nestrămutat în dorința ei de a spune toate laturile unei povești, involuntar, dar, mai ales, programatic lăsate de izbeliște până atunci. Și azi e în termeni la fel de spinoși cu regimul. De câțiva ani, e din nou în exil, în Germania, o izolare auto-impusă ca urmare a presiunilor autorităților față de membrii Consiliului de Coordonare, ONG fondat de liderul opoziției din Belarus, Svetlana Tihanovskaia. De curând a înfierat fățiș conducerea de la Minsk, acuzând-o de fraternizare cu Vladimir Putin în conflictul ruso-ucrainean.

Svetlana Aleksievici e prima care declară despre scrierile ei că se găsesc la granița dintre relatare jurnalistică, cercetare psihologică și studiu antropologic. Ficțiunea îi e străină. Nu și stilul sau ustensilele ei. Poate că în volumul ei cel mai cunoscut la nivel mondial, Rugăciune pentru Cernobîl (cel care stă la baza aclamatei și multi-premiatei mini-serii HBO), se vede cel mai bine știința de alchimist a autoarei, care dozează, ordonează, cântărește și distribuie mărturia istorică într-un veritabil act literar. În toate cărțile ei, Aleksievici construiește. Ia cărămizile confesiunilor și mortarul vorbelor nespuse (dar ascunse, plânse, șoptite, cântate, gândite, reținute, oricum ar fi, nerostite) și, cu ele, ridică monumente ale realului. Cu chip de femeie, cu chip de copil, cu chip de bătrân, cu chip de victimă, cu chip de torționar, cu chip bolnav sau oropsit, cu riduri, pungi la ochi și colțurile gurii coborâte de prea multă tristețe, de prea mult adevăr.

DESPRE MARIUS CONSTANTINESCU

Prezentator şi realizator radio-TV, a absolvit Școala Superioară de Jurnalism în 2001 și Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării în 2002. Are un Master în Publicitate, obţinut la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti şi altul în Istoria Artei (Universitatea Naţională de Arte Bucureşti). A lucrat în publicitate şi, după opt ani de radio (Radio România Tineret, Actualităţi şi Cultural), a descoperit televiziunea şi libertatea dată de jocul cu imaginea.

Marius Constantinescu despre Wallace Stegner: „Haina caldă a prieteniei”

Carte de vizită sunt titlurile pe care le-a transformat în repere: Marile picturi ale lumii, V… de la vizual, Jurnal Cultural, Profil. Poveste. Personaj (TVR Cultural, TVR1, TVR2). Din 2005, a fost legat de fiecare ediţie a Festivalului Internaţional George Enescu, unde prezintă concertele transmise în direct şi realizează interviurile (exclusivităţi naţionale) cu cei mai importanţi artişti invitaţi.

A obţinut trei premii APTR, unul dintre ele pentru Profil. Poveste. Personaj, proiect care a devenit şi carte (Editura ART). În 2013 a publicat CORTEZ, un alt fel de biografie a celebrei mezzo-soprane Viorica Cortez (Baroque Books & Arts). În 2015, volumul a fost republicat în ediţie nouă la Editura Humanitas. Tot la Humanitas şi tot în 2015 i-a apărut şi Press Pass. Interviuri şi pagini de jurnal de la Festivalul Internaţional George Enescu, ediţiile 2011 şi 2013.

Marius Constantinescu despre Olga Grushin: „Basm și ceva în plus”

Cel mai recent volum este ROSÉ (Nemira, 2017). În prezent, Marius Constantinescu prezintă şi coordonează seria Interviurilor Enescu (TVR), prezintă şi realizează magazinul de arte VIZUAL (TVR3), semnează editoriale de art & lifestyle, este MC pentru evenimente culturale de anvergură şi susţine cursuri şi ateliere de perfecţionare pentru publicul matur. Anul 2018 i-a adus onorantul titlu de Ambasador Principal al celui mai ambiţios documentar despre biodiversitatea României, România Neîmblânzită, o producţie Off The Fence. Din 2019 este și editorialist al revistei ELLE.

Marius este căsătorit cu scriitoarea și jurnalista Ioana Bâldea Constantinescu și au împreună o fiică.

Despre Svetlana Aleksievici

Svetlana Aleksandrovna Aleksievicieste o scriitoare şi jurnalistă din Belarus. S‑a născut la Stanislaviv, în Ucraina, pe 31 mai 1948, dintr‑un tată bielorus și o mamă ucraineană, și a crescut în Bielorusia (denumirea țării în perioada sovietică). După terminarea școlii, a lucrat ca reporter la mai multe ziare locale, înainte de a absolvi Universitatea de Stat din Belarus (1972) și de a deveni corespondent al revistei literare Neman din Minsk (1976).

De‑a lungul carierei sale de jurnalist, Aleksievici s‑a specializat în narațiuni literare întemeiate pe declarațiile martorilor oculari, istorii orale ale mai multor evenimente dramatice din istoria sovietică: al Doilea Război Mondial, războiul din Afganistan, căderea URSS, dezastrul de la Cernobîl. În urma persecuțiilor politice din partea administrației Lukașenko, a părăsit Belarusul în 2000, trăind timp de un deceniu la Paris, Göteborg și Berlin. În 2011 s‑a mutat înapoi la Minsk.

Bedros Horasangian: „Svetlana Aleksievici, o păstrătoare a memoriei”

A publicat mai multe volume care s‑au bucurat de apreciere, cărți publicate sau în curs de publicare în 43 de limbi și în 47 de țări: Războiul nu are chip de femeie (U voinî ne jenskoe lițo, 1985), ce cuprinde mărturii ale femeilor care au luptat în al Doilea Război Mondial, titlu vândut în peste 2 milioane de exemplare; Ultimii martori (Poslednie svideteli, 1985), amintiri ale celor care au copilărit în vremea celui de‑al Doilea Război Mondial; Soldații de zinc (Ținkovîe malciki, 1989), despre experiențele soldaților sovietici în războiul din Afganistan; Zacearovannîe smertiu (Fermecați de moarte, 1993), despre sinuciderile provocate de prăbușirea Uniunii Sovietice; Rugăciune pentru Cernobîl (Cernobîlskaia molitva, 1997), mărturii ale supraviețuitorilor celei mai mari catastrofe nucleare din istorie; și Vremuri second‑hand (Vremea second hand, 2013), o încercare de portretizare a „omului sovietic“ prin amintirile generațiilor nostalgice de după căderea imperiului comunist. Svetlanei Aleksievici i s‑au acordat numeroase premii pentru cărțile sale, iar în anul 2015 a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră“.