Alina Purcaru despre Sofia Segovia: „Realism magic din Mexic”

Zborul albinelor este un roman care îmbină caracteristicile unei ficțiuni istorice cu detaliile realismului magic, propunând o poveste amplă și aluvionară, ce acoperă, în același timp, istoria unei familii și a unei țări surprinse în tumultul unor transformări radicale.

Romanul este plasat în Mexic, cea mai mare parte a acțiunii având loc la hacienda La Amistad din Linares, dar și în Monterrey, care este, de altfel, și orașul natal al Sofiei Segovia. Fluența pe care Sofia Segovia a exersat-o scriind ficțiuni care au ajuns bestsellere se simte și aici, pentru că romanul e dintre cele care se deschid ca un evantai, propunând crâmpeie de povești dezvoltate și amplificate ulterior, într-un ansamblu prozastic captivant și atent elaborat. Din start trebuie spus că, deși coordonatele istorice sunt limpede trasate, cartea vorbește pe limba realismului magic și se construiești în jurul evenimentelor pe care le precipită apariția unui băiat cu puteri supranaturale: Simonopio.

Biografia lui Simonopio e, de la un capăt la altul, încețoșată de enigme: a fost găsit, printr-un miracol, sub un pod, bebeluș abandonat și descoperit de o bătrână doică, Nana Reja, care, de ani întregi nu se ridicase din balansoarul cu care făcea corp comun. De mic a intrat în viața celor de pe moșia La Amistad înconjurat de un roi de albine, care îl va urma peste tot și îl ghida în feluri imposibil de înțeles după logica rațională. Francesco și Beatrice Morales, cuplul de moșieri în casa cărora ajunge, salvat fiind de doica familiei, îl va iubi ca pe propriul fiu, deși, încă din momentul în care e găsit, băiatul e considerat o piează rea, din cauza unui defect fizic imposibil de corectat, care îl va împiedica toată viața să vorbească articulat. Între Simonopio și fiul celor doi, Francesco cel tînăr, se va țese o prietenie rară, iar povestea acestei prietenii ocupă mare parte din carte, în timp ce, pe fundal, se derulează evenimente majore: izbucnește gripa spaniolă, revoluția mexicană zguduie vechea ordine, iar tensiunile dintre moșieri și peoni se adâncesc, ducând la violențe atroce și tragedii.

Firul care traversează întreaga încărcătură epică a romanului Sofiei Segovia este legat de rolul lui Simonopio în viața celor care l-au adoptat și de încercările lui de a-i salva pe oamenii iubiți de la catastrofe.

Cum le presimte nu se explică nicăieri în carte, ci doar se ia act de faptul că Simonopio, ajutat de albinele cu care crește, simte de dinainte dacă ceva rău e pe cale să se întâmple. Puterile lui se vor dovedi, însă, limitate, cursul lumii nu poate fi curmat, și nici moartea și violența oprite, ci doar amânate sau limitate. Atașamentul lui față de prietenul Francesco, față de familia lui și de oamenii alături de care trăiește în Linares e, însă, unul necondiționat. Iar lecția pe care o împărtășește cu toți, pe lângă cea a generizității, e aceea a atenției.

Întregul roman are forma unei ample confesiuni, la care recurge, Francesco, acum bătrân și obosit, dar încă plin de dorul față de prietenul său neasemănător. Iată cum și-l amintește pe Simonopio, ca întruchipare a atenției, conectat mereu și prin toate simțurile la lumea fabuloasă din jur și propovăduind deschiderea către ascultare: ”Simonopio mă distra vorbindu-mi despre ce știau albinele și cum învățau ele și mi-a reamintit cât de important este să le ascult. Să asculți ceea ce viața îți murmură uneori la ureche, în inimă sau în stomac”.

O carte pe zi: „Zborul albinelor” de Sofia Segovia

Pentru curgerea lină a poveștilor, care par că se regenerează odată cu fiecare capitol, pentru stilul ei limpede, dar atașant, pentru felul în care cuplează istoria frustă la o alta fabulatorie, desprinsă din realismul magic, Sofia Segovia a fost comparată cu o altă autoare foarte prețuită din America Latină, Isabel Allende. Dincolo de comparații și inevitabile asocieri, romanul ei (singurul tradus până acum în limba română) e o imersiune într-o lume zguduită de convulsii, dar, bântuită, în continuare, de credința în miracole. În același timp, e o meditație asupra nenumăratelor feluri (vizibile sau nu) prin care suntem legați unii de alții și de natura care ne conține. Numai să reușim să ascultăm și să rămânem atenți.

DESPRE ALINA PURCARU

Alina Purcaru (n. 1982) este scriitoare și publicistă. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti, are un masterat în Teorie literară și Literatură comparată, obținut la aceeași Universitate, a lucrat în presa cotidiană şi a publicat constant cronici de carte şi articole în reviste culturale prestigioase: Observator cultural, Dilema veche, Dilemateca, Suplimentul de cultură şi Noua literatură.  

A debutat cu volumul de poeme rezistență (Editura Cartea Românească, 2016), urmat de al doilea volum de versuri, Indigo (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2018), este coautoare a romanului colectiv Rubik (Editura Polirom, 2008) şi coordonatoare a trei volume colective: Poveşti cu scriitoare şi copii (Editura Polirom, 2014) și 10.000 de semne/Otros 10.000 caracteros (antologie bilingvă de proză românească, în ediție româno-spaniolă, apărută la Editura ICR în 2017) și Un secol de poezie română scrisă de femei (împreună cu Paula Erizanu, Editura Cartier, 2019).

Citește și: Alina Purcaru despre Elizabeth Kolbert: „Natura Stockholm”

A  scris și două cărţi  pentru copii, Catrina și marele Domn Somn şi Un unicorn în muzeul de oase (ambele cu ilustrații de Mihaela Paraschivu, publicate la Editura Cartier, 2017). Este prezentă cu poeme și eseuri în reviste literare și în mai multe volume colective: Cum citesc bărbații cărțile femeilor (volum coordonat de Lia Faur și Șerban Axinte la Editura Polirom, 2017), Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei contemporane de dragoste, coordonată de Cosmin Perța (Editura Paralela 45, 2018),  Ea. Perspective feministe asupra societăţii româneşti (volum coordonat de Oana Zamfirache, Editura Curtea Veche Publishing, 2019), Arta revendică rii. Antologie de poezie feministă (volum coordonat de Medeea Iancu, Fractalia și LitFem, 2020) și Izolare (volum coordonat de  Alexandra Rusu, Nemira, 2020). 

Citește și: Alina Purcaru despre Jean Hanff Korelitz: „Ficțiuni periculoase”

 În 2018 a participat la un workshop de traducere de poezie organizat de ICR Stockholm, iar poemele ei au apărut în revista suedeză Lirykvänen. Grupaje traduse în limba maghiară au apărut și în două publicații din Ungaria ÚjNautilusși Prae. Este membră PEN şi, în prezent, face parte din redacţia  revistei Observator cultural. 

DESPRE SOFIA SEGOVIA

Sofia Segovia este o autoare mexicană de bestselleruri, cunoscută pentru scriitura sensibilă și plină de imaginație. S-a născut în Monterrey, Mexic. A studiat comunicare la Universidad de Monterrey, gândindu-se în mod eronat că va deveni jurnalistă. Dar ficțiunea este prima ei dragoste. Sofía este și profesoară de scriere creativă și a fost, de asemenea, ghostwriter și director de comunicare pentru organizații politice locale. Este autoarea mai multor romane, printre care Noche de huracán sau Peregrinos, considerat unul dintre cele mai bune romane din Mexic în 2018. Îi place să călătorească prin lume, dar adoră să se întoarcă acasă la soțul ei, la cei trei copii și la cei doi câini și o pisică. Își scrie cele mai bune cărți înconjurată și inspirată de haosul vesel din casa ei.