Bedros Horasangian despre „Istoria secretă“ de Donna Tartt

Moda narațiunilor burtoase

Nu pot pricepe și pace de unde provine această (mai nouă) atracție față de narațiunile cu multe-multe pagini. De ce romane scurte și dense, precum Străinul lui Albert Camus, Lecția de limbă moartă a lui Andrzej Kuśniewicz sau Pavilionul de aur al lui Yukio Mishima – bijuterii fiecare în felul său – nu au trecerea de care se bucură romane babane de sute de pagini. Nu dăm exemple clasice sau contemporane, la care publicul cititor – chiar pe la târgurile pe unde am umblat și noi – se înghesuie să obțină câte un exemplar și autograf de la autorul care face scurtă la mână tot semnând cărți de minim 500 de pagini, cum propunea cu emfază Nicolae Breban, nu știm cu câtă îndreptățire, ca fie o carte valabilă. Nu avem o explicație de ce, într-o vreme când timpul nu ne mai ajunge pentru nimic – mereu suntem în criză de timp –, cărțile – nu doar de literatură – grase și voinice atrag și rețin interesul cititorilor. Să fie o operațiune specială de marketing, de strategii mai fistichii de promovare sau ce anume? Ce e clar și limpede este faptul că Donna Tartt (născută în 1963 în Mississippi, SUA) a dat lovitura și și-a clădit o frumoasă carieră literară cu trei romane care mai de care mai burtoase. În ordinea apariției lor, Istoria secretă (1992), Micul prieten (2002) și Sticletele (2013), care a obținut un prestigios Premiu Pulitzer în 2014. Iată că acum ni se oferă cartea de debut a unei autoare care-și face loc și pe piața românească.

Romanele Donnei Tartt

Încă o carte, deci, de peste 750 de pagini care poposește în brațele noastre și pe care o propunem cititorilor care, după ce au scăpat de presiunea COVID-ului, stau acum sub amenințarea războiului din Ucraina. O propunem nu ca să scăpăm de ea, ci ca să fie luată la puricat și parcurs fir a păr. Romanul Istoria secretă (Editura Litera, 2022, traducere din limba engleză de Magda Groza) este volumul cu care scriitoarea americană Donna Tartt debutează în 1992, care rămâne pe lista bestsellerelor preț de 13 săptămâni și care ulterior e tradus în peste 25 de limbi. Primul roman al Donnei Tartt publicat de Editura Litera a fost Sticletele, la fel de bine primit de critică și public, încununat în 2014 cu prestigiosul Premiu Pulitzer. (De curând am aflat că Pulitzer a fost originar din Ungaria și m-am amuzat, nu că ar fi fost ceva special, ci pentru ineditul situației. Mereu dai prin lume de oameni plecați din imediata noastră proximitate, că e el bulgar, evreu sau ucrainean, ca Anna Politkovskaia. Săraca, împușcată de ziua de naștere a lui Putin! De ea nu se mai pomenește, Putin e pe buzele tuturor.)

Paranteza Bookfest

Iată-ne așadar cu un cărțoi de citit și prezentat, chiar în săptămâna în care se deschide o nouă ediție din târgul de carte Bookfest,după doi ani de stat acasă și făcut lansări doar pe internet. Avem acum ocazia fericită să fim iar față-n față, editori, cititori, comentatori și băgători de seamă curioși care doar mișună de la un stand la altul fără să cumpere nimic. E bine și așa, tot răsfoind cărți și privind coperte, tot rămânem cu ceva. Manifestarea este deschisă tuturor celor care se încumetă să facă un drum la ROMEXPO, capătul tramvaiului 41 – care oricum nu circulă, nota bene! – și autobuzelor RATB în care purtatul măștii este facultativ. Ce bine! Târgul va fi deschis/accesibil publicului între 1 și 6 iunie, de miercuri până duminică, evident, anul curent, și tot la șosea, în pavilioanele de lângă Casa Presei Libere. Marele târg, bazar și parc de distracție, cu multe tipărituri și puncte de atracție, cu bere, mici, cafele și fericite prilejuri de taifas și taclale – cum să explici unui suedez despre ce e vorba? – de tot felul pentru toți cei care iubesc cărțile și cititul.

Singura istorie?

Să revenim la romanul Donnei Tartt. Istoria secretă, 758 de pagini în varianta românească, debutează abrupt, cu un prolog în care un decedat de – brrrr! – câteva săptămâni e scos din nămeți, și naratorul omniscient și omnipotent ne avertizează din mers: „Este posibil ca, la un moment dat în viață, să fi avut un număr nedeterminat de istorii, dar acum nu mai există alta. Aceasta este singura istorie pe care voi fi vreodată capabil să o povestesc“. Scurt, clar și convingător. Oare așa o fi? Vom vedea pe parcursul lecturii dacă ce și cum. Intrăm cuminte și la pas în lumea universitară americană, cu profii, studenții și universul lor. Cursuri, prelegeri, un interes aparte pentru greaca veche studiată doi ani – C. Noica ar fi fost fericit de acest interes. Intră pe rând, unul câte unul, cei ce vor deveni protagoniștii unei narațiuni care se complică pe măsură ce se scrie. Viața americană de zi cu zi, nu doar cea universitară, cu cotidianul, habitudinile ei, relațiile dintre oameni, cu bune și rele, care încep să se complice, ca apoi să derapeze. America și tragedia greacă. Multe trimiteri livrești și culturale disipate prin narațiunea care înaintează șerpuind. Până în punctul în care evenimentele se precipită, întâmplările se diversifică și sentimentele conduc la crime misterioase. Și asta în timp ce narațiunea balzaciană – se mai citește azi Balzac? un scriitor francez care poate fi un model de profesionalism, alături de Flaubert etc. – se metamorfozează într-un thriller plin de mister și violență.

Ficțiune, absurd, bine, rău

Când citim – la pagina 384 – că un criminal în serie a măcelărit cu toporul folosit la stingerea incendiilor șase asistente medicale din Texas, nu avem cum să nu tresărim știind prea bine tragedia din aceste ultime zile, când un adolescent de 18 ani abia împliniți a ucis 19 copii și doi adulți, tot în Texas. Literatură? Realitate? Ficțiune, absurd, bine, rău, parcă nimic nu mai e în ordinea pe care o știam cândva. Ideea ar fi că nimic nu e sigur și că drama ne pândește lângă noi, precum bacilul ciumei la porțile cetății, cum ne avertiza același Camus în romanul lui omonim, care a făcut furori în Italia, în vremea COVID-ului. Scriitorii au fost și au rămas mereu niște buni și vigilenți avertizori. Nu doar povestitori și subtili analiști ai ființei umane, ai relațiilor dintre indivizii ce alcătuiesc azi o Americă confruntată cu multiple provocări. Vor reuși artiștii și scriitorii să dovedească omenirii că lumea noastră e mai bună și mai frumoasă decât încearcă să ne convingă de contrariul agențiile de știri, televiziunile și telefoanele mobile care ne țin în permanență racordați la mesaje de avertizare de tot felul? Sunt și cărți de citit pe lumea asta, nu  doar ploi torențiale, incendii, cutremure, accidente de aviație, crime și violuri.

Despre ce e vorba? Despre un roman care, dincolo de faptul că e stufos, are meritul că e și foarte miezos. Rămânem cu ceva dacă reușim să-l ducem până la capăt, când ni se spune ce s-a întâmplat cu eroii.

Faptul că există o listă de mulțumiri în coada cărții – câteva zeci de nume! – ne lasă visători. Oare cu ce o fi contribuit fiecare nume – în afara celor apropiați; precizăm că Donna Tartt nu e căsătorită și nu are copii – la realizarea romanului? Mister. Mă întreb de ce la noi nu prea există astfel de liste, nu avem cui, de ce și pentru ce mulțumi? Nu știu.

Citește și: Bedros Horasangian despre „Fuga. Amintirile unui medic transilvănean“ de dr. Horst Joseph Hermann

Despre Donna Tartt

Donna Tartt este o scriitoare americană născută în 1963, în Greenwood, Mississippi. A studiat la University of Mississippi și la Bennington College. În 1992 a publicat romanul Istoria secretă (The Secret History), care a înregistrat un succes fără precedent: primul tiraj s-a epuizat imediat, romanul a rămas pe lista bestsellerurilor timp de treisprezece săptămâni și a fost tradus în peste douăzeci și cinci de limbi. În 2002 i-a apărut al doilea roman, Micul prieten (Little Friend), care s-a bucurat, la rândul lui, de o primire caldă din partea publicului și a criticilor și a câștigat Premiul literar WH Smith. Sticletele (The Goldfinch), cel de-al treilea roman, a fost publicat în 2013 și a intrat imediat în clasamentul celor mai bine vândute cărți al publicației New York Times, unde a rămas în top 10 timp de peste patruzeci de săptămâni. În 2014, romanul a fost recompensat cu Premiul Pulitzer pentru ficțiune, iar autoarea lui a fost inclusă pe lista Time 100 a celor mai influenți oameni ai anului 2014.

DESPRE BEDROS HORASANGIAN

Bedros Horasangian este fiul lui Ovanes Horasangian, inginer, și al Nadiei Horasangian. După absolvirea Liceului „Spiru Haret” (1965), urmează Facultatea de Echipament Tehnic a Institului Politehnic din București (1965-1970). Începe să lucreze ca inginer, dar renunță pentru a se dedica scrisului. Colaborează la revistele România literară, Tribuna, Viața românească, Observator cultural. A fost atașat cultural la Ambasada României în Grecia (1997-2000) și director al Centrului Cultural Român din New York (2002-2004). Debutul literar în 1984 cu două volume de povestiri: Curcubeul de la miezul nopții și Închiderea ediției.