Bogdan Alexandru Stănescu despre Rachel Cusk: „Trilogia cruzimii”

Dacă, în aparență, proza lui Rachel Cusk este una a inocenței și a recluziunii, ea se transformă, de-a lungul trilogiei „Faye“, alcătuită din Schiță, Tranziție și Excelență, într-o amplă frescă dedicată cruzimii și lipsei totale de complezență a subiectului față de cutumele sociale, ale lumii literare sau chiar față de normele literaturii.

Ascultătorul total

În mare, nu e nevoie decât de un firav pretext pentru ca aceste „romane“ să intre pe un făgaș unic, al ascultării și al percepției. În Schiță, naratoarea participă, ca profesoară, la un atelier de scriere creativă în Grecia, în al doilea renovează o casă veche în Londra, iar în al treilea e invitată la un festival de literatură dintr-un oraș european, pe care-l bănuiesc a fi situat undeva prin Portugalia. De fiecare dată, pretextul oferit de cadrul larg, al intrigii repede uitate, îi oferă naratoarei ocazia de a întâlni oameni care în mod inevitabil încep să-și povestească viața (atât de inevitabil și de liniar, încât acest device narativ se transformă foarte repede în convenție literară) fără pic de autocenzură, proza lui Cusk transformându-se într-un revers al ciclului celor O mie și una de nopți, un revers în care viziunea este restrânsă la cea a ascultătoarei – a sultanului care însă nu prelungește viața Șeherezadelor lui, ci le omoară în efigie, printr-o privire a cărei cruzime devine de multe ori insuportabilă. 

Deși elemente disparate din biografia naratoarei (similare celor cunoscute publicului din biografia autoarei) transpar fugitiv în cele trei romane, reușind să se combine într-o imagine oarecum unitară (scriitoare divorțată, cu doi copii – băieți –, remăritată), proza lui Cusk e departe de canonul autoficțiunii, privirea ei fiind în mod ostentativ orientată spre exterior. Iar acest exterior este aproape exclusiv uman (iar atunci când se oprește asupra cadrului natural, o face fie pentru a evita agresiunea trupurilor celorlalți, fie pentru a-și odihni privirea), care colcăie de dorință, resentimente și ipocrizie.

Caracterul radical al proiectului literar „Faye“: obținerea frumuseții prin luarea în posesie a poveștilor celorlalți.

Ceea ce devine extrem de interesant, pe la jumătatea trilogiei, când te obișnuiești cu această cruzime învăluită în serenitatea non-intervenționistă a naratoarei, este că estetismul realizării este cel care exclude orice intervenție de natură morală. Faptul că naratoarea este un martor tăcut, aproape imperceptibil, al dramelor care se desfășoară în jurul ei o transformă într-un actant „rezonabil“ de roman realist, cel care merge din casă-n casă și culege mărturii ale sălbăticiei „lumii dezlănțuite“. Orice intervenție, judecată, acțiune semnificativă venind din partea ei ar transforma total trilogia romanescă într-un proiect de cu totul altă factură. Prezența ascetică a lui Faye (care e, ca să-l citez pe Ben Lerner, „fie antropolog, fie strigoi“) asigură desfășurarea proiectului estetic neîntrerupt de intervenția exterioară, venită din câmpul moralității.

Abia la final (sau cel puțin așa a fost în cazul meu) înțelegi caracterul radical al proiectului literar „Faye“: obținerea frumuseții prin luarea în posesie a poveștilor celorlalți. Iar asta înseamnă un act de renunțare, de automutilare: amuțirea propriei povești. Iar primul efect al acestui act de posesie este acela că toate personajele sună exact ca Faye: ea decide ce să înflorească și ce să amuțească din aceste povești de care se lasă posedată. Odată ce e acceptată convenția că naratoarea este un simplu scrib ce transcrie poveștile celorlalți, în cadrul sistemului închis, claustrofob al trilogiei, aceste povești pot fi foarte bine inventate, pot fi vise transcrise sau povești spuse de mintea unui om aflat în moarte clinică.

Realitatea și interminabilele povești

Există însă și o gradație a „invizibilității“ naratoarei de-a lungul celor trei romane: în Schiță, ea aproape atinge perfecțiunea în a se lăsa traversată de aceste povești de viață, interacționând doar atunci când e obligată, în Tranziție e din ce în ce mai neliniștită (forțată să fie astfel, poate, și de apariția unor personaje foarte agresive), iar în Excelență pare să traverseze   granițele pe care singură le-a trasat (sau, ca să mergem mai departe, pe care le-a trasat autoarea, creându-se astfel un conflict naratoare-autoare) chiar folosind un mijloc de substituție metaforică. Este cazul apariției unei bizare contese în povestea unei scriitoare invitate la festival, care-și amintește de cele câteva săptămâni petrecute într-un castel din Italia, unde o stranie contesă invita scriitori, unica lor obligație fiind ca în timpul mesei să susțină conversații pline de miez sub privirea ca de vultur a aristocratei. Privirea aceea, care părea să scruteze pentru a înregistra, din motive perverse, nedezvăluite, transforma conversațiile scriitorilor din timpul meselor în fantoșe, în simulări ale unor conversații reale.

Erau discuțiile unor oameni care le purtau astfel încât să pară discuțiile unor scriitori inteligenți. Or, citind asta în ultima parte a trilogiei lui Cusk, nu poți să nu te întrebi, fiind vorba de o scriitoare atât de inteligentă, dacă nu ai asistat la o punere în abis a întregii trilogii: oare nu cumva interminabilele, succesivele, înlănțuitele povești la care ai asistat erau simple imitații, mimări onirice ale poveștilor de viață „reale“? Iar de aici și până la a întreba „ce e real“ în poveștile de viață din jur nu e decât un pas.      

Trilogia însăși a fost o încercare de atingere a perfecțiunii întru negativism. Și calea aleasă a fost cea a transformării naratoarei, purtătoare a umbrei grele auctoriale, într-un martor tăcut, însă bun conducător de narațiune.

Și ar mai fi o punere în abis, de găsit tot în Excelență: un critic literar vorbește la un moment dat despre literatura negativă, despre limitele pe care aceasta și le-a găsit în chiar imposibilitatea exploatării totale a sincerității, a abandonării extreme a oricărei manipulări auctoriale. Or, ceea ce se înțelege din discursul său, inserat în acest al treilea volum, e că trilogia însăși a fost o încercare de atingere a perfecțiunii întru negativism. Și calea aleasă a fost cea a transformării naratoarei, purtătoare a umbrei grele auctoriale, într-un martor tăcut, însă bun conducător de narațiune. Iar faptul că în final ea își refuză această condiție radicală, că refuză cruzimea autoarei, transformă experimentul aceleia într-un eșec. Însă unul absolut sclipitor.

Despre Schiță:

Un bărbat și o femeie stau alături în avion. Încep să vorbească – despre destinație, despre carierele și despre familiile lor. Dau glas propriilor mâhniri, discută despre tragedii de familie, analizează căsnicii și divorțuri. Între cei doi străini se stabilește o oarecare intimitate, pe măsură ce compară imaginea pe care o are fiecare despre propria viață.

Schiță este un roman alcătuit din zece conversații. Sobru și lucid, urmărește parcursul unei autoare de romane care predă scrierea creativă la o universitate din Atena, într-o vară sufocant de călduroasă. La cină, se întâlnește cu alți scriitori invitați. Merge să înoate în Marea Ionică, împreună cu vecinul ei de scaun din avion. Își antrenează studenții în exerciții literare.

Oamenii pe care îi cunoaște vorbesc cu dezinvoltură despre ei: despre fanteziile lor, despre anxietăți, despre teoriile lor preferate, despre regrete și nostalgii. Iar aceste destăinuiri permit schițarea prin contrast a portretului naratoarei, un portret al femeii care învață să facă față unei mari pierderi.

Despre Tranziție:

După destrămarea familiei, o scriitoare se mută la Londra, împreună cu cei doi fii ai săi. Această răsturnare de situație reprezintă factorul catalizator pentru mai multe tranziții – de ordin personal, moral, artistic și practic. Privită din perspectiva protagonistei, o femeie de o inteligență sclipitoare, narațiunea aprofundează temele prefigurate în apreciatul roman Schiță și oferă o reflecție pătrunzătoare și emoționantă asupra copilăriei și destinului, valorii suferinței, responsabilității personale și misterului schimbării.

În Tranziție, cel de-al doilea dintr-o scurtă dar memorabilă serie de romane, Cusk descrie experiențele elementare și aspectele profund liminale ale vieții. Cartea tratează, cu o onestitate tulburătoare, tema conflictului lăuntric dintre dorința de a-ți trăi viața și aceea de a evada din ea, a ambivalenței sfâșietoare ce însuflețește năzuința fiecăruia dintre noi de a se simți autentic.

Despre Excelență

Într-un avion, o femeie ascultă povestea vieții străinului aflat pe scaunul de lângă ea. Acesta îi istorisește lucruri legate de munca și căsnicia sa, îi relatează noaptea înfricoșătoare pe care tocmai a petrecut-o îngropând câinele familiei.

Femeia este Faye, o scriitoare aflată în drum spre Europa pentru a promova cartea pe care tocmai a publicat-o. Odată ajunsă la destinație, conversațiile pe care le poartă cu oamenii pe care îi întâlnește – despre artă și politică, despre familie și dragoste, despre tristețe și bucurie, despre dreptate și nedreptate – includ cele mai profunde întrebări pe care și le pun ființele umane. Aceste conversații, ultima dintre ele cu fiul ei, conduc la un punct culminant dramatic și impresionant.

Excelență, ultima parte a trilogiei care mai cuprinde volumele Schiță și Tranziție, este un roman de o forță copleșitoare, una dintre marile realizări ale prozei contemporane.

Despre Bogdan Alexandru Stănescu

Bogdan Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător și editor. Între 2005 și 2019 a fost coordonatorul colecției Biblioteca Polirom din cadrul editurii Polirom. În prezent este director editorial al editurii Pandora M din cadrul grupului editorial Trei. În 2010 a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom), iar în 2012 a debutat ca poet cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească), volum nominalizat la premiile revistei Observator cultural şi la premiile Radio România Cultural pe anul 2012. În 2013 a publicat la editura Art volumul Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, iar în 2014, cel de-al doilea volum de poeme, anaBASis (Cartea Românească), nominalizat la premiile Radio România Cultural.

În 2017 i-a apărut romanul Copilăria lui Kaspar Hauser (Polirom), recompensat cu Premiul pentru proză al clubului de literatură Nepotu’ lui Thoreau, Premiul pentru proză Radio România Cultural, Premiul Festivalului primului roman de la Chambery, Franța, ediția 2018, și ajuns pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură din același an. În 2019 a publicat romanul biografic Caragiale. Scrisoarea pierdută. Din 2012 este doctor în literatură cu teza Opera lui Emil Botta: Ars moriendi. A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Sue Prideaux, Edward Hirsch, Daniel Mendelsohn, Paul Auster, Philip Roth. 

• 

•