Citește un fragment din „Fata în rochie vărgată”, de Ellie Midwood

Fata în rochie vărgată, de Ellie Midwood este noua apariție editorială Litera, colecția Buzz Books. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Anul 1942. Helena coboară din trenul de vite pe rampa înghețată de la Auschwitz. Are douăzeci și patru de ore ca să supraviețuiască. Pentru că este programată să meargă a doua zi la camera de gazare, nici măcar nu i se tatuează un număr de deținut. În timp ce ninsoarea cade în jurul ei, Helena tremură din toate încheieturile, de frig și de frică, știind că a fost condamnată la moarte fără să aibă nici o vină, fără să fi comis nici o crimă.

Când un ofițer SS vine la ea și o trage din mulțime, împreună cu alte câteva femei, Helena se teme de ce e mai rău. Dar bărbatul le informează că este ziua unuia dintre gardieni și le ordonă să cânte și să danseze, ca să întrețină atmosfera.

În cazarma SS, aerul este sufocant, încărcat de fumul gros de țigară și de conversațiile zgomotoase. După ce cântă în cinstea sărbătoritului, Franz, acesta vine la ea și îi dă o felie de tort pe un șervețel – prima oară după zile întregi când tânăra primește ceva de mâncare. Gardianul ordonă pe loc ca viața Helenei să fie cruțată, schimbându-i astfel pentru totdeauna soarta.

Citește și: Fragment din „Fata care a evadat de la Auschwitz” de Ellie Midwood

Urmează o poveste de dragoste interzisă, o iubire care ar fi trebuit să fie imposibilă, dar care le salvează celor doi – și multor altora – viețile, în diverse feluri.

Bazat pe o poveste adevărată, acest roman tulburător, dar plin de speranță, arată că dragostea se poate înfiripa oriunde și poate învinge orice obstacol. Cartea lui Ellie Midwood vă va reda încrederea în umanitate și vă va face să vă păstrați speranța chiar și în clipele ce par complet deznădăjduite.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE ADINA și GABRIEL RAȚIU

„1. Germania, 1947

La lumina galbenă și caldă a lustrei, doctorul Hoffman răsfoia Spruchkammerakte‐ul întocmit pentru Franz Dahler – dosarul Tribunalului de Denazificare, ignorând cu desăvârșire agitația din jur. Înțelegea entuziasmul tovarășilor săi din armata americană. Nu auzeai în fiecare zi de un caz curios ca acesta. După ce programul de denazificare a trecut în seama germanilor, în luna martie a anului trecut, americanii s‐au bucurat să păstreze doar rolul de monitorizare a proceselor din sectorul lor, fără a le și prezida. Considerau că și‐au făcut datoria cu Procesele de la Nürnberg; îi trimiseseră la spânzurătoare pe principalii făptași – acum era treaba nemților să‐și împartă conaționalii în vinovați și… mai puțin vinovați, se gândea doctorul Hoffman.

În mod normal, nici n‐ar fi fost prezent aici. Tribunalul de Denazificare pentru delicte minore nu necesita opinia unui psihiatru; doar verdictul președintelui, dat, în general, după o analiză caraghios de scurtă a dovezilor și o amărâtă de audiere de două ore, asta dacă inculpatul avea noroc ca judecătorii să‐i acorde două ore. Sistemul era atât de copleșit de aceste audieri, încât președinții completelor de judecată voiau să‐i trimită pe acuzați cât mai repede la plimbare, căci, în loc de unul, mai așteptau patruzeci de foști prizonieri de război citați să se prezinte la audieri.

Era de înțeles, de asemenea, că Departamentul de Siguranță Publică al SUA, care‐i supraveghea, nu‐i condamna pe președinții germani pentru că se grăbeau să împartă verdictul „nevinovat“. Dacă inculpatul nu era găsit vinovat de a fi comis crime de război majore sau crime împotriva umanității, se alegea cu o pedeapsă blândă și restricții la angajare. Ce dacă ai vandalizat băcănia unui evreu în 1938 și ți‐ai denunțat vecinul la Gestapo? N‐ai voie să ocupi funcții publice o perioadă, dar te poți plimba liniștit pe străzi, spre deosebire de evreul și vecinul sus‐amintiți, amândoi morți acum, nu de mâna ta, dar cu ajutorul tău. Nu înseamnă că ai comis o infracțiune gravă, sau măcar una care să justifice con‐ damnarea la închisoare. Ești un simplu adept sau membru al Partidului Nazist.

Doctorul Hoffman se întreba cât de repede vor reveni în funcții importante acești adepți sau membrii „disculpați“, după ce armata americană va lăsa Germania să se descurce singură. Se întreba, de asemenea, dacă la fel se va întâmpla și cu tânărul care‐l privea cu ochi sinceri din fotografia alb‐negru, atașată la dosar. Dintr‐un motiv necunoscut, bărbatul renunțase la dreptul de a fi asistat de un avocat, susținând că se putea apăra foarte bine și singur. Psihiatrul a ridicat fotografia ca să se mai uite o dată pe Arbeitsblatt‐ul lui Dahler – fișa pusă peste dosar.

Nume de familie: Dahler
Prenume: Franz
Meserie: mecanic
Oraș: München
Adresa…

Trecând peste următoarele informații, doctorul Hoffman și‐a îndreptat atenția spre Vermögensübersicht – lista activelor lui Dahler. Nu era nimic notabil în ea; nu existau clădiri sau apartamente pe numele lui, doar o casă de familie în Austria, deținută în coproprietate cu mama lui și în care nu locuia. Conform extrasului de cont, avea puțin peste trei mii de mărci pe numele lui; nu deținea opere de artă, bijuterii sau aur. La rubrica „Animale“, Dahler notase: Prinz, lup alsacian, neînțelegând probabil că ar fi trebuit să enumere animalele domestice de pe urma cărora putea obține câștiguri financiare, și nu animalele de companie. Citind asta, doctorul Hoffman nu și‐a putut reține un zâmbet, nu răutăcios, ci sincer amuzat.

Grad militar: Unterscharführer SS, SS‐Totenkopfverbände
Detașări pe perioada războiului: Waffen‐SS (demobilizat din cauza unei răni suferite); KZ Auschwitz, Kommandoführer; Waffen‐SS (prizonier de război, capturat de Armata SUA)
Crime de război sau crime împotriva umanității: Nepus sub acuzare

Nu a fost pus sub acuzare. Doctorul Hoffman a închis dosarul și și‐a pipăit distrat buzunarul, căutând pachetul de țigări. Majoritatea foștilor membrii SS cu grad relativ mic aveau trecut același verdict – echivalând, practic, cu dreptul la viață – în documentele primite de la Departamentul de Război al SUA, la eliberarea timpurie din lagărele pentru prizonieri de război. Doar cei mai cruzi criminali erau puși sub acuzare. Personajele neînsemnate, precum Dahler, deși cu siguranță aveau și ele mâinile mânjite de sânge, pur și simplu erau „nepuse sub acuzare“. Nu „achitate“, ci „nepuse sub acuzare“. Pentru că, dacă Departamentul de Război se apuca să deschidă proces fiecărui gardian, nu le‐ar mai fi ajuns închisorile și spânzurătorile pentru toți naziștii.

Fost nazist sau nu, asta era altă discuție, trebuia să recunoască doctorul Hoffman în sinea lui. Audierea asta scurtă era, de fapt, în folosul lui Dahler, ca să fie oficial dezvinovățit și să‐și găsească o slujbă și mai bună și să‐și trăiască viața, pe când victimele lui…

Psihiatrul a ridicat ochii în spatele ochelarilor cu ramă metalică și s‐a uitat la ceasul de pe perete. În zece minute urma să înceapă ședința. Un fior scurt de emoție, sau poate voioșie, îi înțepa plămânii, cu acele lui de gheață, de câte ori trăgea din țigară. Spre deosebire de ceilalți ofițeri din cameră, el nu făcea supoziții cu privire la rezultatul procesului; nu vorbea deloc. În general vorbea puțin. Toată viața fusese un atent observator al firii omenești, un savant căruia îi făcea imensă plăcere să studieze natura umană și străfundurile psihicului unei persoane.

Se lămurise de mult că vorbele urmăresc aproape întotdeauna să ascundă adevărul. Prefera să asculte tonul vocii, să analizeze gesturile instinctive și să remarce discrepanțele cele mai fine dintre ceea ce se spune și cum se spune, iar acesta era unul dintre motivele pentru care se afla azi aici.

Andrej Novák, fost deținut la Auschwitz, susținea că justiția trebuie să‐și facă datoria, și nu cu „disculpări“ de rahat, ci cu desăvârșită seriozitate, așa cum se întâmpla înainte de război. Din punctul lui de vedere, acuzatul acesta trebuia să plătească scump pentru faptele lui. Doctorul Hoffman s‐a mai uitat o dată la slovac. Nu‐ți trebuia diplomă de psihiatru ca să observi nervozitatea tânărului. Se plimba prin cameră de parcă ar fi vrut să facă gaură‐n covorul acela, care supraviețuise ca prin minune bombardamentelor, și fuma ca un turc. N‐ai cum să nu‐l compătimești; atât de tânăr și deja distrus.

– Nu pricep. De ce nu‐l arestează și‐l trimit la închisoare? a mormăit Andrej Novák, în engleza lui cu accent străin.

Doctorul Hoffman a remarcat vena umflată de la tâmpla tânărului. La vreo douăzeci și cinci de ani, Novák avea acea frumusețe sălbatică și melancolică specifică celor ca el – supraviețuitori care trecuseră prin iad, iar acum erau hotărâți să le plătească cu aceeași monedă celor care i‐au chinuit. Proaspeții vânători de naziști, indivizi amenințători și eroi tenebroși, care insuflau deopotrivă teamă și respect tuturor celor care‐i întâlneau.

– Sau mai bine‐l spânzură repede. Merită cu vârf și‐ndesat.

– Vorbim de un tribunal de denazificare, nu de un linșaj în Vestul Sălbatic, i‐a răspuns calm locotenentul Carter, unul dintre ofițerii de la Departamentul de Siguranță Publică.

Medaliile care‐i acopereau pieptul stăteau dovadă curajului pe care‐l arătase în luptă încă de la debarcarea în Normandia. Spre deosebire de doctorul Hoffman, el era un soldat adevărat, nu un birocrat, cum se considera psihiatrul. Carter, brunetul și virilul Carter, emana forță de fiecare dată când intra într‐o încăpere, dar lăsa toate chestiunile intelectuale în seama colegului său, doctorul Hoffman. Așa cum Hoffman se considera un birocrat, Carter se descria fără jenă drept un simplu soldat, fără diplome impresionante. La începutul anului 1945, Carter a fost printre primii care i‐au interogat pe prizonierii de război; analiticul Hoffman își exprima opiniile cu privire la presupușii criminali de război și semna rapoartele lui Carter pentru Biroul de Servicii Strategice, la care atașa concluziile sale. Carter se pricepea să smulgă răspunsuri de la cei interogați, iar Hoffman știa când răspunsul e o minciună. Formau o echipă bună; toți cei din jur credeau asta.

– Înțeleg că e o problemă încă sensibilă și personală…

– Personală? a răbufnit Novák, săgetându‐l pe Carter cu o privire fioroasă. E al dracului de personală. Individul ăsta m‐a biciuit pe spinare în mai multe rânduri și odată era cât pe ce să mă arunce în groapa cu foc – de viu! Dacă nici asta nu e ceva personal, nu știu ce e! Ofițerii voștri de la Departamentul de Război l‐au închis, laolaltă cu alți criminali cu grad înalt, într‐un lagăr pentru prizonieri de război! Ce nu pricep e de ce‐au retras acuzațiile care‐i erau aduse. Omul e un ucigaș până‐n măduva oaselor!

– Tocmai de‐asta vă aflați aici, a replicat Carter impasibil. În calitate de coreclamant și martor al acuzării, dumneavoastră ne veți ajuta să lămurim situația. Dar procedura trebuie respectată. Din momentul ăsta, e cuvântul dumneavoastră împotriva cuvântului dumnealui.

Novák se pregătea să intervină, dar Carter l‐a oprit, ridicând în aer palmele sale uriașe.

– Nu vă simțiți ofensat. Eu vă cred. Dar și dumnealui are un martor care va depune mărturie în favoarea sa…

– O femeie pe care a abuzat‐o în mod sistematic când era deținută în lagăr și pe care a silit‐o să se mărite cu el, ca să primească certificatul de denazificare de la voi, americanii! a spus Novák, aproape răcnind ultimele cuvinte.

Doctorul Hoffman se foia de pe un picior pe altul. Împărtășea părerea lui Carter; nu era o idee prea înțeleaptă să aducă foști deținuți din lagăr în sala de ju‐ decată. Una era să colaboreze cu ei la găsirea foștilor criminali de război, căci, în astfel de cazuri, ajutorul lor era absolut neprețuit. Dar dacă‐i puneau față în față cu foștii lor agresori, lucrurile nu aveau cum să se termine bine. Ca psihiatru, avea convingerea fermă că e preferabil ca foștii deținuți să interacționeze cât mai puțin cu foștii temniceri. Lăsați‐i să găsească alinare în verdict. Când un făptaș e găsit vinovat, iar asta le conferă un sentiment de eliberare, lăsați‐i să‐și reclădească viețile și să dea uitării acest coșmar o dată pentru totdeauna. Nu le era de nici un folos să trăiască bântuiți de acea ură neagră și mistuitoare. Nu făcea decât să‐i macine din interior, ca o amintire acidă a trecutului însângerat.

Hoffman nu privise mereu lucrurile așa. Dimpotrivă, la începuturile carierei sale „locale“, când a fost prima oară detașat în Germania, psihiatrul tânăr și idealist, proaspăt licențiat, era ferm convins că e în folosul victimei să‐și înfrunte fostul agresor. Dar, asistând la recidive grave după perioade lungi de progres și chiar la sinucideri, și‐a schimbat radical opinia. Cazurile din lagărele de concentrare, îndeosebi de la Auschwitz și Mauthausen, erau cele mai grave. Nimeni nu scăpase fără sechele din aceste două locuri.

– Înțeleg ce simțiți, domnule Novák, a spus Carter după o pauză, îndulcindu‐și tonul. Dar mergem într‐o sală de judecată. Credeți că veți reuși să vă stăpâniți? Nu vreau să se transforme totul într‐o circ. N‐ar fi mai bine să folosim declarația dumneavoastră scrisă, ca să nu trebuiască să‐l întâlniți pe domnul Dahler? a întrebat, uitându‐se la ceasul de pe perete, cum făcuse și Hoffman, cu doar câteva minute mai devreme. Încă e timp să vă răzgândiți. Nu sunteți obligat să asistați la audiere.

Novák a tras aer în piept, părând să se liniștească.

– Nu vreau decât să mă ascultați.

– Și asta vom face. Dar credeți că sunteți în stare să dați o declarație calmă și obiectivă?

Zvâcnetul maxilarului lui Novák n‐a scăpat ochilor lui Hoffman. Cu toate astea, vânătorul de naziști slovac și‐a stăpânit emoțiile și a încuviințat încet din cap.

– Da. Cred că sunt. Trebuie. Pentru ea. El merită să moară în închisoare, ca să n‐o mai poată răni. O să vă dovedesc că omul e un mincinos inveterat, un ucigaș cu sânge‐rece și un violator care a manipulat‐o pe această biată tânără și a transformat‐o într‐o sclavă, mai întâi în lagăr și acum luând‐o de soție.

Se simțea disprețul în tonul său când a rostit cuvântul soție. Slovacul nu credea nici în ruptul capului că o fostă deținută dintr‐un lagăr de exterminare s‐ar căsă‐ tori de bunăvoie cu bărbatul care a fost comandantul sectorului ei. Nici doctorul Hoffman nu credea asta. Cunoscuse multe femei cărora le tremura glasul când vorbeau despre gardienii SS, chiar și la doi ani de la eliberare. Aveau ochii mari de frică, după lunile de abuzuri constante. Degetele nervoase se agățau și mototoleau inconștient tivul fustelor. Vorbeau despre acei gardieni pe tonuri pătimașe și acuzatoare și cu o ură aproape palpabilă, sau cu groază și lacrimi, scuturând din cap și tremurând din toate încheieturile la auzul numelui cutărui sau cutărui gardian SS.

Se înțelege de la sine că atunci când Carter a pus dosarul lui Dahler pe biroul lui Hoffman și i‐a spus pe obișnuitul său ton placid: Ca specialist, cred că o să ți să pară interesant, psihiatrul a rămas de‐a dreptul stupefiat. Un fost gardian SS de la Auschwitz, citat să se prezinte la audieri în fața Tribunalului de Denazificare, dorea să‐și cheme soția ca martor. Soția, care fusese deținută în subordinea lui. O evreică slovacă. Chiar că era interesant.”

Citește și: Fragment în avanpremieră din „Violonista de la Auschwitz” de Ellie Midwood

DESPRE Ellie Midwood

Ellie Midwood este o autoare de ficțiune istorică premiată și bine vândută în USA Today, ale cărei lucrări au fost traduse în 14 limbi. Ea își datorează interesul pentru istoria celui de-al Doilea Război Mondial bunicului ei, sergentul junior în Armata a II-a de tancuri de gardă a Primului Front Bielorus, care a început să-i povestească despre experiențele sale pe linia frontului când ea era tânără. Crescând, interesul ei pentru istorie s-a adâncit și s-a transformat de la a citi despre război la a scrie despre el. După ce și-a obținut licența în lingvistică, Ellie Midwood și-a asumat o carieră de scris cu normă întreagă și a început să lucreze la primul ei roman istoric. Ellie își îmbogățește în mod continuu biblioteca cu noi materiale de cercetare și își alimentează pasiunea pentru istoria celui de-al Doilea Război Mondial și a Holocaustului prin colectarea de suveniruri și documente rare.