Citește un fragment în avanpremieră din “Căldura cuibului părintesc”, de Stefanie Stahl & Julia Tomuschat

Căldura cuibului părintesc, de Stefanie Stahl & Julia Tomuschat, a apărut la Editura Litera, în colecția „Instrospectiv”. O carte pentru orice părinte care vrea să-și vadă copilul devenind o personalitate puternică și fericită.

Părinții de azi deja trebuie să facă față unui număr impresionant de îndatoriri și cerințe. Cartea de față nu-și propune să-i împovăreze în plus cu eternele sfaturi pedagogice, ci să le ușureze sarcina. Cum anume? Îndemnându-i să reflecteze la relația cu copiii lor și cu ei înșiși.

Deoarece în zilele noastre sunt tot mai rare familiile numeroase și copilul nu mai e crescut, ca pe vremuri, de un sat întreg, părinții și copiii din familia restrânsă sunt într-o măsură mult mai mare „ei între ei“, iar copiii sunt, mai mult ca oricând, expuși la toate asperitățile din caracterul părinților sau al figurii de atașament. Deci e cu atât mai important să fii împăcat, ca mamă sau ca tată, cu tine însuți și să devii conștient de propriile convingeri implicite, de propriile tipare de gândire și comportament. În felul acesta îți vei putea vedea copiii nu doar prin prisma pretențiilor și nevoilor tale, ci vei putea și să le identifici nevoile reale.

Aplicând la educație conceptul de „copil interior“, cele două autoare, psihologe cu experiență, îți arată cum te poți înțelege pe tine mai bine de dragul copilului, cum poți găsi, ca părinte, echilibrul dintre a fi atașat de el și a-l lăsa liber, cum îi poți oferi siguranță și susținere, dăruindu-i, în același timp, aripi și încredere în sine pentru confruntarea cu lumea.

Citește un fragment în traducere din limba germană de Ruxandra Hosu

Fie că vrei, fie că nu vrei, fie că așa ai ales, fie că nu, fie că ai încredere în puterile tale, fie că nu – în ziua conceperii copilului tău, cel târziu în ziua nașterii sale, ai intrat într-o relație. De îndată ce bebelușul a venit pe lume, ai căpătat responsabilitatea educării unui mic pui de om. Ca mamă sau tată, nu trebuie să obții un permis de educator. Nimeni nu verifică dacă suntem apți pentru sarcina de a crește copii. O facem pur și simplu, fiecare cum poate, și de multe ori o facem chiar bine.

Dar tocmai acest mod de operare intuitiv deschide larg ușa programelor și modelelor noastre comportamentale inconștiente. Nu se poate supraevalua forța cu care experiențele noastre de viață ne influențează perspectiva asupra realității și, astfel, și asupra copiilor noștri. Spre exemplu, experiențele timpurii din relația cu părinții acționează ca un model pentru toate celelalte relații din viața noastră. Cu toate fațetele lor, bune și mai puțin bune. De cele mai multe ori, acest lucru se întâmplă cu totul inconștient. Dacă, spre exemplu, în copilărie am învățat să fim mereu prudenți, pentru că altfel ni s-ar putea întâmpla ceva, este foarte probabil să le transferăm copiilor noștri această frică latentă de viață. Cu cât recunoaștem mai precis ceea ce ne-a marcat, cu atât mai ușor putem decide liber, ca adulți, ce ni se pare corect, respectiv greșit. Atunci nu mai suntem, ca să spunem așa, sclavii atitudinilor și modelelor noastre comportamentale învățate inconștient, ci putem face alegeri libere.

Pentru a putea educa într-un mod mai autodeterminat, mai concentrat și mai relaxat, să aruncăm o privire mai atentă asupra pilonilor de susținere ai competenței noastre relaționale. Cele mai importante două nevoi fundamentale ale vieții noastre sunt:

– nevoia de apartenență/atașament, pe de o parte;

– nevoia de autonomie/independență, pe de altă parte.

Cât de bine ne putem satisface aceste nevoi depinde, la începutul vieții noastre, mai ales de persoanele de referință cele mai apropiate – în majoritatea cazurilor este vorba despre părinți.

Felul în care ne tratează părinții noștri lasă urme adânci în creierul nostru. Noi, oamenii, venim pe lume cu un creier neterminat. În primii șase ani ai vieții, acesta se dezvoltă enorm. Iar această dezvoltare are loc în interacțiune strânsă cu mediul nostru. Tot ceea ce învățăm în această perioadă ne lasă urme adânci în creier. Celulele noastre nervoase se conectează și formează artere uriașe de transmitere a datelor, se întipăresc modele comportamentale, emoționale și de gândire fundamentale. Primele experiențe trăite în relația cu părinții ne programează creierul în ceea ce privește relațiile. De aceea primii ani de viață ne marchează atât de profund întreaga existență. Astfel dobândim în primii doi ani de viață așa-numita încredere primară. Oamenii cu încredere primară pot avea încredere atât în ei înșiși, cât și în alți oameni. Au învățat, în relația cu primele lor persoane de referință, că autonomia și atașamentul pot coexista fără probleme. Această certitudine este bine ancorată în creierul lor și le dă un sentiment de securitate interioară și încredere în sine.

În primii doi ani de viață, relația cu părinții noștri este foarte corporală. Ni se schimbă scutecul, suntem purtați în brațe, ni se face baie, suntem îmbrăcați, hrăniți și alintați. Percepem, așadar, cu și prin tot corpul dacă suntem acceptați și iubiți. Din acest motiv încrederea primară nu se memorează doar în creier, ci și ca o senzație corporală profundă, ca un sentiment care ar putea fi descris astfel: „Sunt OK! Sunt binevenit!“

La începutul dezvoltării noastre, atașamentul se află în prim-plan. În trupul mamei suntem conectați complet și dispunem de zero autonomie. Apoi, când venim pe lume, ne desprindem de trupul mamei, suntem deconectați. Dacă în această lume nouă nu găsim o persoană care să se îndure de noi și de care să ne atașăm, murim.

Însă nu venim pe lume doar cu o dorință înnăscută de atașament, ci și cu o poftă înnăscută de explorare. Vrem să devenim oameni independenți. Copiii mici sunt extraordinar de mândri când reușesc să facă ceva fără ajutorul mamei sau al tatălui. Exclamația „Singur!“ face parte din vocabularul timpuriu al multor copii.

Ce spun criticii despre Căldura cuibului părintesc

„«Căldura cuibului părintesc» nu e un ghid educațional, ci o carte despre relația părinte – copil. O relație în care, firește, autocunoașterea și empatia sunt esențiale.“ (www.stimme.de)

Despre Stefanie Stahl & Julia Tomuschat

Stefanie Stahl este psihologă și psihoterapeută autorizată în orașul german Trier. Preocupată în primul rând de probleme precum frica de angajament, respectul de sine și „copilul interior“, Stefanie este autoarea bestsellerelor Vindecarea copilului interior și Oricine poate avea o relație fericită, traduse în numeroase limbi și vândute în milioane de exemplare.

Juilia Tomuschat este psihologă și consilieră specializată în managementul sănătății și în dezvoltare personală. În 2008, și-a înființat un cabinet de medicină alternativă pentru păstrarea sănătății în orașul Lauf an der Pegnitz. Este căsătorită și are doi copii.