Citește un fragment în avanpremieră din „Colibri” de Sandro Veronesi

Volumul Colibri de Sandro Veronesi a apărut la Editura Litera în colecția „Clasici contemporani”, în traducerea Oanei Boșca-Mălin și a Cristinei Gogianu. Cartea spune povestea lui Marco Carrera, un oftalmolog de profesie, care are o capacitate aproape supranaturală de a rămâne mereu pe loc, în timp ce lumea din jurul lui se află în permanentă schimbare.

Dar, la fel ca pasărea colibri, care are nevoie de șaptezeci de bătăi de aripi pe secundă ca să rămână acolo unde este deja, și Marco își folosește toată energia pentru a rămâne în același punct fix, iar efortul pe care-l presupune această mișcare-n nemișcare este mistuitor.

Citește și: Marius Constantinescu despre Sandro Veronesi: „A scrie, a trăi, a scrie”

Pe măsură ce înfruntă provocările vieții – trebuie să facă față morții surorii lui și absenței fratelui; să aibă grijă de părinți când li se apropie sfârșitul; să-și crească nepoata după ce mama acesteia, fiica lui Marco, nu o mai poate face; să se împace în sufletul lui cu iubirea de-o viață pentru enigmatica Luisa –, Marco Carrera ajunge să reprezinte eroismul tacit care ne marchează profund existența cotidiană.

Citește un fragment în avanpremieră, în traducere în limba română de Oana Boșca-Mălin și Cristina Gogianu

Despre cartierul Trieste, din Roma, am putea spune că reprezintă un nucleu al acestei povești, care are multe alte nuclee. Este un cartier care a oscilat întotdeauna între eleganță și decadență, între lux și mediocritate, între un statut privilegiat și unul comun, iar deocam­dată ar trebui să ne rezumăm la atât: nu are sens să mer­gem mai departe, pentru că o descriere mai amănunțită, așa, la începutul poveștii, ar putea părea plictisitoare, ba chiar contraproductivă. De altfel, cea mai bună descriere care i se poate face oricărui loc este să povestești ce se petrece acolo, iar aici e pe cale să se petreacă ceva foarte important.

Hai să spunem așa: una dintre întâmplările care se petrec în această poveste, care cuprinde în ea multe alte povești, are loc într‑o dimineață de la jumătatea lui octombrie 1999, în cartierul Trieste, din Roma, mai precis, la intersecția străzilor Chiana și Reno, la primul etaj al uneia dintre clădirile pe care nu le vom descrie aici și în care s‑au întâmplat deja mii de alte lucruri. Numai că lucrul care este pe cale să se petreacă aici este fundamental, ba chiar, am putea spune, esențial pentru viața protagonistului acestei povești. „Doctor Marco Carrera – specialist în oftalmologie și optome­trie“, scrie pe plăcuța de pe ușa cabinetului său – ușa aceea care îl separă încă, nu pentru multă vreme, de mo­mentul cel mai critic al vieții sale care a trecut deja prin multe alte momente critice. În interiorul cabinetului de la primul etaj al uneia dintre clădirile acelea et cetera, el îi prescrie o rețetă unei doamne în vârstă, bolnavă de blefarită: antibiotic colir, conform unui tratament ino­vator, ba chiar revoluționar, am putea spune, pe bază de picături de N‑acetilcisteină instilate în ochi, care a rezolvat și la alți pacienți ai săi problema cea mai gravă a acestei patologii, adică tendința de cronicizare. În afara cabinetului, în schimb, destinul stă să se năpus­tească asupra lui, prin intervenția unui omuleț scund, pe nume Daniele Carradori, chel și cu barbă, dar cu o privire magnetică, am putea spune, ce se va concentra în scurtă vreme asupra ochilor oculistului, picurând în ei mai întâi îndoială, apoi derută și, în final, o du­rere pe care n‑o s‑o poată trata nici cu toată știința lui (oftalmologică). E o hotărâre pe care omulețul a luat‑o deja și care l‑a adus până în sala de așteptare, unde se află acum, așezat pe un scaun, privindu‑și pantofii, fără să profite de bogatul sortiment de reviste noi‑nouțe – nu dintr‑acelea vechi și ferfenițite după luni de zile de frunzărit – risipite pe măsuțe. Inutil să mai spere cineva că se va răzgândi.

Gata. Ușa cabinetului se deschide, bătrâna cu pleoa­pele inflamate îi trece pragul, se întoarce să strângă mâna doctorului și se duce spre biroul de la recepție ca să achite consultația (120 000 lire), în vreme ce Carrera se ițește de după ușă, ca să cheme înăuntru următo­rul pacient. Omulețul se ridică, se îndreaptă spre ca­binet, Carrera îi strânge mâna și îl poftește înăuntru. Pickup‑ul Thorens, de acum demodat – dar care la vremea sa, adică acum un sfert de veac, era printre cele mai bune mărci –, așezat perfect pe raft, alături de am­plificatorul de înaltă fidelitate Marantz și de cele două boxe AR6 din lemn de mahon, redă aproape în surdină albumul lui Graham Nash intitulat Songs for Beginners (1971), a cărui copertă enigmatică, pusă pe același raft și reprezentându‑l pe sus‑numitul Graham Nash ținând în mână un aparat de fotografiat, într‑un context greu de descifrat, e de departe obiectul care sare cel mai tare în ochi, din toată camera. Ușa se închide. Gata. Membrana care îl separa pe doctorul Carrera de cel mai puternic șoc emoțional al unei vieți încărcate de șocuri emoționale s‑a rupt.

Să ne rugăm pentru el și pentru toate ambarcațiunile care se află pe mare.

– Bună ziua. Mă numesc Daniele Carradori.

– Marco Carrera, bună ziua.

– Vă spune ceva numele meu?

– Ar trebui?

– Da, ar trebui.

– Mi‑l puteți repeta, vă rog?

– Daniele Carradori.

– Psihanalistul soției mele?

– Exact.

– Ah! Iertați‑mă, dar nu credeam că am să vă întâlnesc vreodată. Luați loc. Ce pot face pentru dumneavoastră?

– Să mă ascultați, domnule doctor Carrera. Și, după ce am să vă zic ce am de zis, să evitați, pe cât posibil, să mă denunțați la Colegiul Medicilor sau, mai rău, la Societatea Psihanalitică Italiană, lucru pe care, în ca­litate de coleg, l‑ați putea face fără nici o dificultate.

– Să vă denunț? De ce?

– Pentru că ceea ce sunt pe cale să vă spun este in­terzis, iar în profesia mea este sancționat cu maximă severitate. Nu mi‑am închipuit niciodată că voi ajunge să fac așa ceva și nici că îmi voi pune măcar o asemenea problemă… Și totuși, am motive întemeiate să cred că vă aflați într‑un mare pericol, iar, în afară de mine, n‑o mai știe nimeni. De aceea am decis să vă informez, chiar dacă asta înseamnă să încalc una dintre regulile fundamentale ale profesiei mele.

– Măi să fie! Spuneți‑mi!

– Dar, mai întâi, trebuie să vă rog ceva.

– Vă deranjează muzica?

– Care muzică?

– Nu, credeam că… Ce vreți să mă rugați?

– Ar trebui să vă pun niște întrebări, pentru a con­firma că cele ce mi‑au fost povestite despre dumnea­voastră și despre familia dumneavoastră sunt adevărate și pentru a scoate din discuție posibilitatea că mi‑ar fi fost oferit un context greșit. Ceea ce e destul de impro­babil, după mine, dar totuși ipoteza nu poate fi complet exclusă. Mă înțelegeți?

– Da.

– Mi‑am adus și niște notițe. Vă rog să‑mi răspundeți doar cu „da“ sau „nu“.

– De acord.

– Pot să‑ncep?

– Începeți.

– Dumneavoastră sunteți doctorul Marco Carrera, în vârstă de patruzeci de ani, originar din Florența, absol­vent al Facultății de Medicină din cadrul Universității La Sapienza din Roma, specializat în oftalmologie?

– Da.

Citește și: O carte pe zi: „Colibri” de Sandro Veronesi

CE SPUN CRITICII DESPRE COLIBRI DE SANDRO VERONESI

 „Magistral: un cabinet de curiozități plin cu mici minunății.“ (Ian McEwan)

„Înflăcărat, fascinant și ingenios până în miezul său.“ (Jhumpa Lahiri)

„O realizare remarcabilă, un adevărat dar oferit lumii.“ (Michael Cunningham)

„Veronesi reușește performanța extraordinară de a te face să crezi că scrie doar pentru tine.“ (Howard Jacobson)

„O experiență fascinantă: un roman inteligent, amuzant și profund răvășitor.“ (Roddy Doyle)

„Colibri este un roman plin de inspirație, scris de unul dintre cei mai inspirați scriitori ai noștri.“ (Alessandro Piperno)

DESPRE SANDRO VERONESI

Considerat unul dintre cei mai importanți scriitori italieni contemporani, Sandro Veronesis-a născut la Florența în 1959. Este licențiat în arhitectură. Printre primele sale scri­eri se numără: Per dove parte questo treno allegro (1988), Gli sfiorati (1990), Venite venite B-52 (1995), Forța trecutului (La forza del passato, 2000, Premiul Viareggio și Premiul Campiello), Ring City (2001).

Citește și: Ascultă playlistul inspirat din romanul „Colibri” de Sandro Veronesi

Romanul Haos calm (Caos calmo, 2005) a câștigat Premiul Strega în 2006, iar în 2008, Prix Femina étranger și Prix Méditerranée, fiind tradus în 20 de țări. Au urmat alte volume, printre care: Arde Troia (Brucia Troia, 2007), XY (2010, Premiul Superflaiano), Viaggi e viaggetti (2013), Terre rare (2014, Premiul Bagutta), Non dirlo. Il Vangelo di Marco (2015), Un dio ti guarda (2016), Cani d’estate (2018). Cel mai recent roman al său, Colibri (Il colibrì, 2019), a fost distins, la rândul său, în 2020, cu Premiul Strega.

Cartea urmează să fie ecranizată, în regia talentatei Francesca Archibugi.