Citește un fragment în avanpremieră din „Depravatul din Gorgani. Alte 52 de ciudățenii“, de Doina Ruști

Depravatul din Gorgani. Alte 52 de ciudățenii, de Doina Ruști, este noua apariție editorială Litera.

Apăruse în oraș cu o trăsură pictată și se instalase într-o casă a Filipeștilor, de pe lângă Gorgan… Depravatul din Gorgani vine în continuarea volumului de povestiri Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, cu ilustrații legendare, cu o geografie insolită, pe care Doina Ruști a plasat-o în secolul al XVIII-lea, dând naștere unui adevărat fanariot-cult în literatura de azi.

Citește un fragment  din Depravatul din Gorgani. Alte 52 de ciudățenii

Odată cu venirea lui în oraș s-au schimbat multe, mai ales destinul unor femei, pe care Eleni le privea cu invidie, siluete profilate pe zidurile orașului, al căror nas crescuse bine de tot și pe care le recunoșteai de la prima privire, femei zvelte, cu ochi largi și cu o anumită aroganță aninată în sprâncene, întotdeauna cu gura plină de vorbe, la care puțini se încumetau să răspundă, cuvinte care veneau din ținuturi misterioase, spuse distinct, încât ecoul lor rămânea pe străzi, ca să știi că pe-acolo trecuse nu doar o femeie oarecare, ci una dintre cele alese, care petrecuse o noapte cu Depravatul – iar în cearșafurile lui se ajungea mai greu decât în dormitoarele princiare sau în patul mitropolitului Filaret.

Puțini îl văzuseră sigur-sigur, din câte auzise Eleni, doar cancelarul de la Consulatul Francez îl cunoștea, încă dinainte de-a fi ajuns în oraș, de pe când se vântura pe străzile Europei, deși multă vreme locuise și la Stambul și cine mai știe pe unde, și tot cancelarul îi dăduse și numele, pe care orice bucureștean îl repeta cu aceeași intonație ca și el, lăsându-și toată infatuarea pe coada cuvântului, ca într-un puț fără fund: Depravatul! Niciun alt nume n-ar fi avut atâta prestanță, nimic nu venea mai bine pentru un om atât de misterios.

Faptele lui puteau fi puse sub multe semne de întrebare, fiind considerat creatorul celor mai rafinate plăceri, nu un simplu desfrânat, cu pantalonii în vine, ci un artist al mângâierilor, un maestru al genunchilor încordați. Cu un singur deget băga la disperare chiar și carnea încremenită de ani, cu o singură răsuflare punea în mișcare sângele adormit. Deasupra patului său pluteau șoapte, iar pe lângă ferestre se unduiau silfide albastre, care te făceau să uiți sfaturile părinților ori privirile cenușii ale acelor persoane imposibil de mulțumit.

Bărbatul acesta, căruia lumea îi spunea cu atâta convingere Depravatul, apăruse în oraș cu o trăsură pictată și se instalase într-o casă a Filipeștilor, de pe lângă Gorgan, alegând, din motive obscure, un cartier mărginaș, dar larg, la ora aia format din 14 mahalale și peste 1000 de case. Poate că era vreun moștenitor al Filipeștilor sau doar un străin care plătise cinstit ca să locuiască acolo. Nimeni nu-l văzuse, nimeni nu dădea informații despre cum arăta. Nu se știau nici măcar vârsta ori ce culoare au ochii lui, nu se cunoștea proveniența papucilor ori dacă avea croitor. Pe timpul zilei nu se mișca nimeni prin curte, dar noaptea se făcea lumină ca ziua, încât prin perdeaua de fir și prin umbrele somnoroase ale floranței se zăreau siluete a căror mișcare nu putea să înșele pe nimeni: brățări repezite, deregmele plutind în cădere, busturi de femei scuturate cu artă, brațe încordate de plăcerile întâlnirii. Uneori se contura clar silueta unui bărbat, pe care nu era nevoie să-l vezi ca lumea ca să-ți dai seama c-ai merge cu el până la capătul lumii.

Curând s-au răspândit zvonuri despre dezmățul de la Gorgani, iar prin oraș au apărut femeile, care erau – cum să vă spun? – ca niște dovezi din cenușă, ca niște bijuterii scăpate dintr-un incendiu. Nu contau deloc starea lor socială, moralitatea ori alte rahaturi luate în seamă de analiști. Femeile astea se vedea de departe că aveau o experiență comună. Păreau renăscute, întărite cu cine știe ce elixir. Până și veșmintele erau altfel, scoase în față prin câte un detaliu neașteptat, un nasture de argint, o plasă de perle căzută cu eleganță pe o ureche, un ciorap ieșit în inele și valuri de sub șalvari.

Toate astea le observase Eleni și le notase cu grijă pe marginea unei cărți, una dintre acele cărțoaie cu poze frumoase, scrisă într-o limbă necunoscută. Noroc cu Eleni, care se îndurase să-i dea valoare, altfel nimeni n-ar fi întârziat pe o carte ca aia.

Urmărind faptele, ajunsese să creadă că Depravatul de la Gorgani le făcea ceva acelor femei, poate le dădea otrăvuri ori elixire, le adăuga în sânge un demon ori o stafie, un duh al unei lumi inaccesibile prostimii de rând. Femei neînsemnate, slujnice conștiincioase, coconițe măritate cu demnitate, mame blânde, care nu ieșiseră noaptea pe stradă în viața lor, fetișcane nesărutate, chiar coconeturi bătrâne, preotese cu mila întipărită pe față, cârciumărese nerușinate, blidărese din golănimea orașului, în sfârșit, până la urmă orice femeie ajunsă în casa Depravatului din Gorgani devenea marcă înregistrată.

Eleni a făcut cercetări mai întâi dintr-o curiozitate pe care o considerase nevinovată, apoi dintr-o dorință care-i aprinsese dedesubturile cunoașterii, ca mai apoi orice clipă a ei să se învârtă în jurul Gorganilor. Ajunsese să plece noaptea, ca să se uite spre perdelele de floranță. Plătise câteva slugi ca să adune amănunte și zvonuri și, până la urmă, îi făcuse o vizită cancelarului de la Consulatul Francez.

Ce spun criticii despre Depravatul din Gorgani. Alte 52 de ciudățenii

„Doar ochiul introspectiv al autoarei şi talentul său scriitoricesc fac ca bucăţi de hârtie îngălbenită de trecerea timpului să fie capabile să transpună chipuri şi veşminte, moravuri şi bizarerii amoroase din peisajul bucureştean fanariot.“ (Claudiu Turcitu)

„Un fir epic împletit cu mâna sigură a unui povestitor care ştie cum să te ademenească, o atmosferă atât de puternică, încât te urmăreşte multă vreme după ce ai închis cartea. La limita dintre magic şi fantastic – în decorul unui Bucureşti pitoresc.“ (Bianca Burța-Cernat)

„Iubiri imposibile, scrise cu talentu-i bine cunoscut, ridică perdeaua de pe o lume surprinzătoare.“ (Eugen Negrici)

Despre Doina Ruști

Prozatoare de referinţă, cu certă contribuţie atât în neogotic, cât şi în realismul psihologic, apreciată pentru originalitate şi erudiţie epică, Doina Ruști a scris trilogia fanariotă (Manuscrisul fanariot, Mâţa Vinerii, Homeric) şi romane cu miză socială puternică: Fantoma din moară, Lizoanca, Logodnica. Cel mai recent roman al său este Paturi oculte (2020), o metaforă a pandemiei. Traduse în numeroase limbi, inclusiv în chineză, scrierile sale s-au bucurat de exegeze şi de recenzii laudative în publicaţii internaţionale. Printre altele, a primit Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (2008) şi Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române (2009).

Doina Ruşti coordonează colecţia „Biblioteca de Proză Contemporană“, la Editura Litera, este scenaristă şi ţine cursuri de scriere creativă la Universitatea din Bucureşti.

Te-ar mai putea interesa și: