Citește un fragment în avanpremieră din „Iluminismul. Căutarea fericirii. 1680–1790”, de Ritchie Robertson

Iluminismul. Cautarea fericirii. 1680–1790, de Ritchie Robertson este noua apariție editorială Litera. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

O istorie magistrală care demonstrează că Iluminismul nu a fost o perioadă preocupată doar de rațiune, ci și de căutarea unor mijloace practice prin care să fim mai fericiți. 

Una dintre perioadele formative ale istoriei Europei și chiar a lumii, Epoca Luminilor este sursa valorilor occidentale moderne și seculare: toleranță religioasă, libertate de gândire, libertate de scriere și a presei, argumente raționale, coroborate de dovezi. Dar, dacă așa stau lucrurile, de ce, la peste 300 de ani de la începutul lui, Iluminismul este atât de greșit înțeles ca expresie a unei rațiuni lipsite de suflet? Răspunsul pe care îl căutăm ar putea fi acela că, într-o măsură foarte mare, am acceptat descrierile Iluminismului provenite de la inamicii lui conservatori, anume că Epoca Luminilor a implicat cu necesitate ostilitate față de religie sau că a susținut o piață liberă fără limite ori că aceasta era „cea mai bună dintre lumile posibile“. Ritchie Robertson se întoarce în lungul secol al XVIII -lea, de la aproximativ 1680 până la 1790, pentru a descoperi cu adevărat această perioadă mult discutată.

În demersul său, Robertson apelează la texte originale ale epocii pentru a dovedi că, mai presus de toate, Iluminismul s-a concentrat pe sporirea fericirii umane – în această viață, nu în Viața de Apoi – prin promovarea cercetării științifice și a argumentelor raționale. Făcând acest lucru, Robertson consemnează campaniile purtate de figuri ale Iluminismului împotriva unor rele precum pedeapsa capitală, tortura, sclavia sau procesele împotriva vrăjitoarelor, apelând la experiențele unor figuri importante, precum Voltaire sau Diderot, pe lângă cele ale oamenilor obișnuiți care au trăit în acele timpuri extraordinare.

În 1784, răspunzând la întrebarea „Ce este Iluminismul?“, Kant i-a încurajat pe bărbați și pe femei să aibă, mai presus de orice, „curajul de a-și folosi propriul intelect“. Robertson arată cum au făcut acest lucru gânditorii luminați, căutând o înțelegere completă a umanității în care rațiunea să fie echilibrată de emoție și de sensibilitate. Bazându-se pe texte de filosofie, de teologie, de istoriografie și de literatură scrise în cele mai importante limbi europene, Iluminismul este o lecție de maestru despre istoria epocii de bază a modernității, care se adresează atât iubitorilor de istorie, cât și celor pasionați de filosofie, de cultură și de dezvoltarea intelectuală a societății umane.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE ANDREEA POPESCU

„Prefață

Istoricii pretind adesea că perioada pe care o studiază sau despre care scriu este importantă pentru timpul prezent, dar este evident că Iluminismul se adresează într‐un mod cu totul aparte epocii noastre. Cei care se opun tiraniei, nedreptăţilor şi superstiţiilor invocă deseori „valorile Iluminismului“. Dacă folosim articolul hotărât, „Iluminismul“ se referă la o perioadă istorică pe care am decis să o încadrez în cartea de faţă între 1680 şi aproximativ 1790. În această epocă, Iluminismul reprezintă eforturile gânditorilor, scriitorilor şi conducătorilor din multe ţări de a creşte bunăstarea oamenilor printr‐un proces denumit (fără articol hotărât), „iluminare“. Să lumineze oamenii însemna pentru ei să anihileze credinţele false care induseseră lumea în eroare pentru propriile interese; să se opună puterii instituţiilor, mai ales Bisericii, care încurajaseră asemenea erori; să ajungă la o înţelegere adevărată a naturii umane şi a condiţiilor sociale şi politice în care oamenii trăiau; să crească bunăstarea şi fericirea oamenilor; să facă toate acestea acordând o atenţie sporită faptelor empirice şi uzului raţiunii. Convingerea care le susţinea eforturile era că lumea nu trebuie să fie o vale a plângerii; Pământul este sălaşul menit oamenilor, un loc unde se poate atinge fericirea.

Tema Iluminismului a fost susţinută recent într‐un mod elocvent de psihologul Steven Pinker şi de filosoafa Susan Neiman. Conform lui Pinker, „epoca a constat dintr‐o abundenţă de idei, unele dintre ele contradictorii, dar patru elemente o unesc: raţiunea, ştiinţa, umanismul şi progresul“. Neiman rezumă valorile Iluminismului punând accentul
pe alte domenii. Pe lângă libertate şi autonomie, ea identifică „fericirea, raţiunea, veneraţia şi speranţa“ drept „valori apreciate de oricare gânditor reprezentativ pentru Iluminism“.

Prin includerea, poate surprinzătoare, a „veneraţiei“, Neiman se referă la faptul că aceia care credeau într‐o religie raţională şi formau canonul Iluminismului doreau să înlocuiască un Dumnezeu discutabil, prezent în Biserică, cu o imagine a divinităţii ce se ridica la nivelul intuițiilor morale ale omenirii.

Există însă şi o altă perspectivă asupra Iluminismului care a fost admisă, chiar şi când a fost criticată, de un alt apărător al Iluminismului, regretatul istoric Eric Hobsbawm, într‐un curs pe care l‐a ţinut în 1992:

Cred că unul din puţinele lucruri care ne împiedică să cădem cu mare viteză în întuneric este setul de valori moştenite din Iluminismul secolului XVIII. În acest moment nu este o perspectivă la modă, dat fiind că Iluminismul este dispreţuit ca fiind fie superficial şi naiv intelectual, fie o conspiraţie a unor bărbaţi albi care purtau peruci şi care au pus bazele intelectuale ale imperialismului occidental. S‐ar putea să fie astfel sau nu, dar este de asemenea punctul de pornire pentru toate aspiraţiile de a construi societăţi potrivite pentru toţi oamenii, spre a locui în ele pretutindeni pe acest Pământ şi pentru afirmarea şi apărarea drepturilor lor umane ca persoane.

„Bărbaţii albi care purtau peruci“ au fost acuzaţi că aveau şi impuneau celorlalţi o viziune subiectivă şi raţionalistă asupra lumii; că foloseau ştiinţa şi tehnologia pentru a afirma dominaţia oamenilor asupra naturii, în cele din urmă spre avantajul capitalismului industrial; că transformau oamenii în nişte elemente interschimbabile şi manipulabile, clasificându‐i în scheme care întăreau ierarhiile bazate pe rasă şi pe gen; că supuneau lumea din afara Europei unui imperialism justificat de pretenţiile occidentale de a poseda valori universale.

Sâmburele de adevăr cuprins în unele dintre aceste acuzaţii a fost exagerat în mare măsură de doi factori. Primul este pur şi simplu cunoaşterea insuficientă a ce s‐a spus, s‐a scris şi s‐a realizat cu adevărat în Iluminism. Al doilea este o greşeală pe care chiar apărătorii Iluminismului o fac uneori: ceea ce istoricii numesc „prezentism“ – adică tendinţa de a vedea trecutul numai dintr‐o perspectivă prezentă şi de a ignora sau de a subestima diferenţele faţă de prezent. Termenul lui Pinker „umanism“, de pildă, îi poate induce în eroare pe cititorii neatenţi. Astăzi, el slujește la definirea unei moralități seculare, bazate nu pe potenţiale porunci divine, ci pe sentimentele de compasiune care legau oamenii într‐o comunitate ce depăşea frontierele naţionale. Totuşi, termenul „umanism“ nu a fost folosit cu acest sens până la jumătatea secolului XIX.

În această carte am încercat să fiu conştient de continuitatea dintre prezent şi trecut, dar să evit să proiectez problemele actuale asupra unei perioade de care ne despart câteva secole. Promotorii Iluminismului, pe care o să‐i numesc de acum înainte „iluminişti“, au trăit într‐o lume foarte diferită de a noastră şi făceau presupuneri diferite. În opinia mă‐ jorităţii iluminiştilor, Dumnezeu crease universul conform unor legi (ce tocmai fuseseră descoperite de Isaac Newton), apoi îl lăsase să‐şi continue cursul firesc. Doar o mică parte dintre ei credeau că nu există Dumnezeu şi aveau mare grijă să nu‐şi facă știut scepticismul. Chiar şi cei mai îndrăzneţi gânditori estimau că Pământul nu era mai vechi de o sută de mii de ani. Se credea că speciile erau constante, dat fiind că Dumnezeu nu crease fiinţe doar ca să le lase să dispară. În lumea politică, sistemul de guvernământ al epocii, cu toate greşelile sale recunoscute, era monarhia. Republicile erau rare. Democraţia directă, cunoscută mai ales din istoria Romei şi a Atenei antice, nu inspira încredere deoarece experienţa demonstrase că puterea cădea de obicei în mâinile demagogilor şi ducea la anarhie, urmată de tiranie. Doar democraţia reprezentativă putea funcţiona, ca în recent înfiinţatele State Unite şi – într‐o măsură foarte limitată – în Marea Britanie. Femeile nu aveau acces la politică, deşi această presupunere este îndoielnică, având în vedere marile succese ale unor femei care au guvernat imperiile Austriei şi Rusiei. Prin urmare, nu ar trebui să ne aşteptăm să găsim în Iluminism o versiune timpurie a valorilor liberale ale prezentului, dar putem cu siguranţă descoperi acolo solul fertil în care au rodit multe dintre aceste valori.

Am încercat să prezint o imagine completă a Iluminismului şi, procedând astfel, să pun la îndoială unele concepţii actuale despre el. Clişeul „epoca raţiunii“ trebuie mai cu seamă revizuit. Într‐adevăr, iluminiştii susţineau şi exemplificau folosirea raţiunii, opunând‐o încrederii oarbe în autoritate. Pretenţiile autorităţilor, mai ales ale Bisericii, trebuiau puse sub semnul întrebării: din punct de vedere filosofic, dezvăluind erorile evidente din argumentele lor, dar şi din perspectivă istorică, întrebându‐ne ce fundament aveau opiniile exprimate în Scripturi şi în scrierile teologice ulterioare. Mai mult, raţiunea avea utilizări practice. În educaţie, justiţie, agricultură, de pildă, existau multe metode moş‐ tenite de la generaţiile precedente care, atunci când au fost analizate, s‐au dovedit nepotrivite pentru scopurile declarate. O mare parte din această carte se ocupă de iluminarea practică: despre propunerile concrete ale iluminiştilor, inclusiv monarhi luminaţi, de a face lumea mai bună şi oamenii mai fericiţi. Fie că se referea la eliberarea oamenilor de falsele credinţe, fie că le creştea nivelul de trai, căutarea fericirii, cu mult înainte ca Thomas Jefferson să folosească sintagma în schiţa Declaraţiei americane de Independenţă, a fost scopul suprem al gândirii şi activităţii iluminate. Prin urmare, deşi „raţiunea“ este un concept important în această carte, ideea sa de bază este căutarea fericirii.

Nu trebuie să credem că, prin punerea în opoziţie a raţiunii şi a au‐ torităţii tradiţionale, Iluminismul, după cum au argumentat unii dintre criticii săi, se afla în pericol de a crea o altă autoritate, la fel de tiranică precum cele de dinainte. Procesul iluminării nu constă în a învăţa oamenii ce să gândească, ci în a‐i învăţa cum să gândească. Celebra formulă a lui Immanuel Kant din 1784 poate fi mereu repetată: cuvântul de ordine al iluminării este: „Aveţi curajul să vă folosiţi propriul intelect!“

Raţiunea nu trebuie identificată cu logica sau cu calculele. Filosofii secolului XVII aveau în vedere raţiunea geometrică, în care fiecare postulat provenea inevitabil din cel anterior, ca modelul gândirii raţionale. În timpul Iluminismului însuşi „raţiunea“ este adesea sinonimă cu „bunul‐simţ“. Bunul‐simţ poate implica schimbare: poţi avea în vedere o tradiţie respectată în timp, precum monarhia ereditară sau pedeapsa capitală, şi să ceri dovezi că într‐adevăr joacă rolul pe care ar trebui să îl aibă în mod convenţional.

Sloganul „epoca raţiunii“ ascunde însă faptul că Iluminismul a fost şi o epocă a sentimentelor, compasiunii şi sensibilităţii. Cu mult înainte de Iluminism, teoreticienii dreptului mai cu seamă s‐au întrebat cu privire la sursele solidarităţii sociale care adunau oamenii într‐o comunitate. Iluminiştii susţineau că sentimentele de camaraderie şi de compasiune reciprocă se aflau în miezul naturii umane şi al coexistenţei oamenilor în societate. Societatea nu era un conglomerat de indivizi izolaţi, ci un grup de persoane legate printr‐un schimb de emoţii. Legăturile umane, iubirea înnăscută de a avea de‐a face unul cu altul şi de a schimba bunuri au fost impulsul pe care Adam Smith l‐a identificat ca baza societăţii comerciale. Nu întâmplător Smith a scris mai întâi un tratat despre emoţii şi mai târziu un tratat despre economie. Avuția naţiunilor (1776) pornea de la Teoria sentimentelor morale (1759). Iluminismul a promovat în mod activ ceea ce Pinker numeşte „revoluţia umanitară“.

Termenul „epoca raţiunii“ implică de asemenea o falsă opoziţie între raţiune şi religie. În mod cert, Iluminismul s‐a opus cu putere pretenţiilor istorice şi filosofice nefondate promovate de Biserică şi tiraniei morale pentru care aceste pretenţii erau un pretext. S‐a opus de asemenea prevalenţei superstiţiei printre oamenii needucaţi. Iluminarea a avut însă loc şi în cadrul Bisericilor. Se considera pe scară largă că era posibil să existe o religie raţională care cel puţin să anihileze elementele de supranatural din creştinism şi să pună accentul pe conţinutul etic şi moral al învăţăturii religioase.

În această carte voi încerca să prezint Iluminismul nu numai ca un curent intelectual, ci şi ca o schimbare radicală a sensibilităţii, în urma căreia oamenii au devenit mai empatici faţă de sentimentele celorlalţi şi mai interesaţi de valorile umane sau umanitare. În acest sens, m‐am bazat foarte mult pe literatură, mai ales pe naraţiunile în proză. Este surprinzător cât de puţin se folosesc de literatură studiile despre Iluminism. Însă în literatură, precum şi în reacţiile consemnate la textele literare găsim dovezile pentru schimbările majore din afectul colectiv. În primul rând impresionantele romane monumentale de la jumătatea secolului XVIII de Richardson, Rousseau şi Goethe le ofereau cititorilor o educaţie în empatie care s‐a transformat într‐o compasiune sporită faţă de membrii oprimaţi ai societăţii.

Altă preconcepţie asociază Iluminismul în primul rând cu Parisul. Te gândeşti imediat la Voltaire, cel mai strălucit şi mai versatil scriitor al epocii, şi la marele proiect colectiv, l’Encyclopédie, dus la îndeplinire cu o muncă supraomenească de Diderot. Neîndoielnic, Parisul a avut un rol mai important în istoria Iluminismului decât orice alt oraş, dar acum se admite că Iluminismul a fost cu adevărat internaţional. Activitatea iluministă poate fi găsită din Philadelphia până în Sankt‐Petersburg. În special importanţa Germaniei, ce include „perioada clasică“ a lui Goethe şi Schiller, şi a Scoţiei, ţara lui David Hume şi Adam Smith, este recunoscută tot mai mult.

S‐a sugerat prin urmare că ar trebui să luăm în considerare nu Iluminismul, ci un număr mare de sisteme iluministe naţionale distincte. Este corect că studiul Iluminismului trebuie să ţină cont de diferenţele locale. În Franţa, adepţii Iluminismului erau predominant cei care îşi spuneau les philosophes din Paris; în Germania, erau deseori ad‐ ministratorii care făceau tot ce le stătea în puteri să reformeze numeroasele state germane. Această distincţie nu este însă absolută. În Franţa, Anne‐Robert‐Jacques Turgot a fost un iluminist entuziast şi un administrator; în Germania, Kant era un filosof (deşi, ca profesor, era şi un funcţionar al statului). Oricum ar fi, conceptul unor sisteme iluministe naţionale diferite porneşte de la faptul că a existat un Iluminism general, iar ele reprezentau faţete diferite ale acestuia.

O perspectivă mai sceptică ar putea obiecta faţă de termenul „Iluminism“ pe motiv că nu era folosit în epocă. Acest argument însă ar însemna să se renunţe la toate denumirile epocilor istorice. Oamenii medievali nu spuneau şi nu ştiau că trăiau în Evul Mediu. Cei care au trăit în timpul revoltelor religioase din secolul XVI nu bănuiau că epoca lor va primi numele de Reformă. Totuşi, oamenii din secolul XVIII ştiau că se petrece ceva important, şi chiar au denumit fenomenul răspândirea iluminismului, raţiunii, filosofiei, lumières sau Aufklärung. Priveau cu oroare la războaiele din secolele XVI şi XVII şi considerau că dezvoltarea filosofiei, inclusiv a „filosofiei naturale“ (pe care astăzi o numim ştiinţă), începuse să răspândească toleranţa şi raţiunea pe o scară mai largă – deşi nu îndeajuns de mult.

„Filosofia naturală“, care îşi dovedise valoarea în cadrul Revoluţiei Ştiinţifice din secolul XVII, a oferit Iluminismului un model fiabil de cunoştinţe. Cunoaşterea ştiinţifică era demnă de încredere fiindcă se baza pe un studiu empiric al lumii. Dar deoarece putea fi atât de des corectată prin observaţii mai exacte, autoritatea sa era întotdeauna temporară, niciodată absolută – opusă autorităţii revendicate încă de Biserică. Iluminismul a cunoscut un interes major pentru ştiinţă, mai ales pentru fizică. Filosofii şi‐au extins abordarea ştiinţifică spre ceea ce David Hume numea „ştiinţa omului“ şi spre societate, studiind dreptul, sistemele politice şi ceea ce avea să se numească „economie politică“.

Deşi este justificat să se vorbească despre „Iluminism“, nu trebuie să presupunem că Iluminismul a fost un curent omogen sau că iluminiştii gândeau la fel. Afirmaţii generale ce încep cu „Iluminismul“ sunt inevitabile – apar de multe ori în această carte –, dar ar trebui tratate cu grijă. Mulţi iluminişti se opuneau pedepsei capitale fiindcă era inumană şi ineficientă, dar unii o susţineau deoarece recunoştea statutul individului ca o fiinţă morală responsabilă pentru greşelile sale şi care trebuia să fie pregătit să răspundă pentru ele. Conceptul de drepturi ale omului este una dintre cele mai valoroase moşteniri ale Iluminismului, dar unii iluminişti puneau la îndoială această noţiune. Iluminismul este oarecum dat la o parte din cauza argumentului că adepţii săi aveau o concepţie naivă despre progres şi îşi imaginau că societatea perfectă era foarte aproape. Câţiva oameni chiar credeau astfel, iar iluziile lor vor fi descrise în următoarele capitole, însă majoritatea iluminiştilor erau destul de realişti să înţeleagă că progresul nu era nici inevitabil, nici ireversibil şi că toate societăţile erau menite să intre în declin şi să se prăbuşească. Nu întâmplător cea mai importantă operă istorică a Iluminismului este cartea lui Edward Gibbon Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman (1776–1789).”

CE SPUN CRITICII DESPRE ILUMINISMUL

„O vastă cercetare a operelor filosofilor și ale ideologilor, printre care și Thomas Jefferson, Voltaire și Immanuel Kant, și o interpretare avizată a artei și a literaturii epocii, inclusiv a romanului melodramatic care a sensibilizat un continent întreg, Clarissa de Samuel Richardson. Grație scrisului elegant al lui Robertson și a analizei sale lucide, această operă impresionantă prin erudiție și întindere, servește ca o introducere stimulantă și accesibilă într-o perioadă de cumpănă a dezvoltării intelectuale a Occidentului.“ Publishers Weekly

„Domnul Robertson este un scriitor splendid, incredibil de erudit în ce privește literatura europeană și înzestrat cu talentul de a ne lărgi percepția asupra oamenilor Luminilor… Robertson, înarmat cu o cunoaștere vastă a literaturii Iluminismului, a surprins tonul și spiritul acestui mileniu.“ Wall Street Journal

„Robertson extinde concepția asupra Iluminismului de la subiectele cunoscute precum revoluția științifică pentru a include diverse aspecte ale societății, de la administrația publică la maniere. Acesta creionează portretul nu doar al filosofilor cunoscuți, ci și al multor funcționari de stat, din Philadelphia până la Sankt-Petersburg, care au oferit o formă practică a ideilor iluministe. Pentru Robertson, această perioadă este, în final, «o epocă a sentimentului, a simpatiei și a sensibilității», al cărei scop era fericirea umană în această viață.“ The New Yorker

„O istorie lungă și profund satisfăcătoare a unei epoci care nu a fost doar o perioadă a rațiunii, ci și «epoca sentimentului, a simpatiei și a sensibilității». Robertson, profesor de limba germană la Universitatea din Oxford, a citit toate sursele originale și majoritatea învățaților moderni și a ajuns la propriile concluzii care sunt, alternativ, neliniștitoare și stimulante, însă întotdeauna captivante.“ Kirkus Reviews

DESPRE RITCHIE ROBERTSON 

Ritchie Robertson este un distins profesor de literatură germană la Universitatea din Oxford. Este cunoscut în special pentru cercetările sale în domeniul literaturii și culturii germane, concentrându-se asupra Iluminismului. Robertson s-a născut într-o familie de universitari și și-a dezvoltat pasiunea pentru literatură și limbi străine încă de la o vârstă fragedă. A studiat la Universitatea din Cambridge și și-a continuat studiile de doctorat în literatură germană la Universitatea Yale. Printre operele pe care le-a semnat ca autor sau editor se numără: Kafka: Judaism, Politics, and Literature (1985); A History of Austrian Literature 1918–2000 (2006), editor alături de Katrin Kohl; The „Jewish Question“ in German Literature, 1749–1939 (1999); Kafka: A Very Short Introduction (2004); Mock-Epic Poetry from Pope to Heine (2009).