Citește un fragment în avanpremieră din „Maeștrii spionajului”, de Chris Whipple

Maeștrii spionajului. Cum influențează directorii CIA istoria și viitorul, de Chris Whipple este noua apariție editorială Litera, colecția Kronika, Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Beneficiind de un acces fără precedent la numeroase persoane implicate în decizii de viață și de moarte, care fac parte din activitatea de zi cu zi a celei mai puternice și influente agenții de informații din lume, Chris Whipple ne spune povestea agenției care răspunde doar în fața președintelui Statelor Unite, dar ale cărei activități – spionaj și acțiuni sub acoperire – au loc pe toate continentele. În momente decisive, CIA acționează ca o contrapondere la președinții scăpați de sub control, începând de la mijlocul anilor 1970, cu refuzul lui Richard Helm de a ascunde activitățile infracționale ale lui Richard Nixon, și până la președinția lui Trump, când un avertizor de integritate de la CIA a dat startul procedurilor de impeachment și insurgenți înarmați au luat cu asalt Capitoliul.

De la înființarea sa în 1947, Agenția Centrală de Informații a fost un jucător puternic pe scena mondială, operând mai ales în umbră pentru a proteja interesele americane. Pentru Maeștrii spionajului, Whipple a realizat interviuri exclusive și extinse cu aproape toți directorii CIA în viață, expunând agențiile de spionaj ale lumii publicului și arătând modul în care CIA are parteneriate – sau confruntări – cu omologii din Marea Britanie, Franța, Germania, Israel, Iordania, Arabia Saudită și Rusia. Subiectele acoperite în carte includ tentativele unor președinți de a folosi agenția în scopuri personale, problemele nerezolvate din Orientul Mijlociu și Asia, amenințările nucleare și războiul cibernetic.

O istorie revelatoare și bine documentată, Maeștrii spionajului relatează șapte decenii de activitate a CIA și, pe baza acestora, face predicții despre lucrurile – și amenințările – care vor necesita atenția agenților și analiștilor pe viitor. Incluzând interviuri inedite cu George Tenet, John Brennan, Leon Panetta și David Petraeus, dar și cu cei care au părăsit recent agenția, cartea este o contribuție esențială la înțelegerea evenimentelor actuale, care vine în momentul cel mai bun.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE CARMEN CARANFIL

„Introducere

„Se întâmplă ceva.“

În biroul său de la etajul șapte, cu vedere spre campusul împădurit din Langley, Virginia, John Brennan ședea la o masă de conferințe, aplecat deasupra laptopului. Era miezul nopții, 2 august 2016, iar directorul CIA era înconjurat de un morman de lucruri – dosare negre, carnețele albe, un castron cu supă rece. Nu era un lucru neobișnuit pentru el să stea mai tot timpul la birou, analizând rapoarte secrete; în cei peste trei ani petrecuți la cârma celei mai puternice agenții de spionaj din lume, Brennan lucrase adesea până noaptea târziu, încercând să pună cap la cap semnele unui atac terorist iminent. Însă nu mai văzuse niciodată o amenințare de anvergura celei cu care se confrunta acum.

Cu veșnica lui încruntătură, Brennan arăta ca un profet din Vechiul Testament. Având puțin peste 1,80 metri, era tot numai piele și os; Barack Obama îl poreclise „John Săltărețul“ – o aluzie la fanfaronada lui Brennan că în tinerețe se pricepea să marcheze din slam dunk (înainte de cele trei artroplastii de șold și mai multe intervenții chirurgicale la genunchi). Adesea, din cauza veștilor cumplite pe care directorul CIA i le comunica de obicei, președintele îl numea „Dr. Doom“.

Spion al CIA, Brennan se alăturase agenției în 1980, dintr-un capriciu, și devenise agent sub acoperire. Se dovedise însă că nu era făcut pentru spiritul sacerdotal de clan al serviciului clandestin al agenției; în decurs de un an, părăsise Direcția de Operațiuni (DO) pentru a deveni analist. Introvertit și cu o voce blândă, Brennan era complet diferit de mentorul său, George Tenet, sociabilul director care condusese CIA sub administrațiile Bill Clinton și George W. Bush. Tenet, devoratorul de trabucuri, colindase coridoarele de la Langley felicitând și lingușind personalul.

Atacurile din 11 septembrie 2001 fuseseră precedate de o cacofonie de avertismente, „semnale de alarmă“ peste tot. Însă în vara lui 2016 această amenințare era diferită – semăna mai mult cu adunarea norilor înaintea unei furtuni. „Când ești directorul CIA, sunt o mulțime de nori acolo sus“, povestea Brennan. „Te uiți după ei, dar sunt departe și încă se formează. Și apoi primești măsurătorile barometrice, iar uneori găsești o frântură de informație care spune: «Va avea loc un atac mâine». Alteori, îți dai seama că se întâmplă ceva.“

Ceva rău prevestitor a plutit în aer pe tot parcursul lui 2016, în mare parte în plină zi. În martie, Direcția Principală de Informații a Rusiei, GRU, a început să spargă conturile de e-mail ale unor oficiali din campania electorală a lui Hillary Clinton, inclusiv pe cel al șefului de campanie, John Podesta. În luna următoare, aceiași hackeri au spart pagina Comitetului Național Democrat (DNC); o captură impresionantă de e-mailuri furate a fost pusă la dispoziția publicului în ajunul Convenției Naționale Democrate. La fel de tulburător a fost și comportamentul potențialului candidat republican, Donald Trump, care părea să reproducă în facsimil argumentele Moscovei. Membri din stafful său de campanie fuseseră în contact cu oficiali din serviciul de informații al Rusiei. Apoi, în iulie 2016, Trump a lansat cu nerușinare o provocare Rusiei, prin care îi cerea să spargă ilegal e-mailul lui Clinton: „Rusia, dacă asculți, sper că ești în stare să găsești cele 30 000 de e-mailuri care lipsesc“. În aceeași zi, rușii au făcut prima lor încercare de a pătrunde în serverele folosite de echipa lui Clinton.

La sfârșitul lui iulie, Brennan le-a spus experților lui să pună laolaltă toate informațiile privitoare la amenințarea rusă pe care le adunaseră încă de la începutul acelui an: SIGINT (strângerea de informații prin înterceptarea semnalelor), HUMINT (culegerea de informații prin agenți sub acoperire) și informații din surse deschise (surse publice). Nimeni nu era mai potrivit decât Brennan la trierea și interpretarea materialului brut din surse disparate – și acum își dădea seama că toate acestea indicau spre o singură concluzie: rușii erau pe cale să lanseze un atac cibernetic paralizant asupra sistemului electoral american. (Brennan și CIA nu erau conștienți încă de amploarea campaniei de dezinformare din social media, care avea să fie, de asemenea, desfășurată.) Țelul rușilor nu era doar acela de a stârni haos și confuzie, ci și de a înclina balanța electorală în favoarea lui Donald J. Trump.

Și mai era ceva. Potrivit unei surse secrete, un informator CIA de la Kremlin, ordinul pentru acest atac fără precedent venise chiar de la președintele rus Vladimir Putin.

Acesta, și-a dat seama Brennan, era o bombă pentru serviciile secrete; președintele trebuia informat. Dar cum? În fiecare dimineață, CIA întocmea pentru comandantul suprem o sinteză strict secretă a evoluției fiecărei amenințări la nivel global: Raportul zilnic pentru președinte (PDB – President’s Daily Brief). Totuși Brennan considera că această ultimă informație era mult prea sensibilă pentru a fi inclusă în raport, care circula, de regulă, la mai mult de zece oficiali ai administrației. Această nouă informație necesita o întâlnire urgentă cu președintele și cu cei mai apropiați consilieri ai lui. Brennan a decis să trimită o notă la Casa Albă, un plic înmânat personal de un curier. Avea să fie marcat „strict secret“, limitat la doar cinci persoane: președintele Obama; șeful cabinetului, Denis McDonough; consilierul pe probleme de securitate națională, Susan Rice; adjunctul ei, Avril Haines; și consilierul Departamentului de Securitate Națională, Lisa Monaco.

Fiecare director al CIA se confruntă cu o criză decisivă. Tenet avusese parte de trei: atacurile din 11 septembrie 2001; programul violent de interogare a prizonierilor, cunoscut sub numele de „tehnici avansate de interogare“ (EIT – Enhanced Interrogation Techniques); și ancheta eșuată a CIA cu privire la armele de distrugere în masă ale Irakului. Și Brennan se confruntase cu provocări formidabile: nesfârșitul război civil din Siria; regimul violent al grupului terorist ISIS; și utilizarea tot mai frecventă a dronelor de război de către CIA. Însă testul suprem pentru Brennan, care îi va defini perioada ca director al CIA, nu atinsese deocamdată masa critică.

Brennan era foarte conștient de locul său în istorie. La câțiva pași deasupra atriumului înalt din marmură din Langley, cu emblema circulară „CIA“ pe podea și emblematicul Zid Memorial, se află un coridor lung plin cu portrete în ulei ale directorilor CIA. Cu toate că ajungea la serviciu într-o mașină blindată, printr-un garaj subteran – și folosea un lift privat către biroul său –, Brennan făcea adesea un efort suplimentar să treacă pe lângă această galerie a predecesorilor săi.

Cuprindea unele dintre cele mai ilustre nume din istoria Washingtonului: Allen Dulles, John McCone, Richard Helms, James Schlesinger, William Colby, George H.W. Bush, amiralul Stansfield Turner, William Casey, William Webster, Robert Gates, James Woolsey, John Deutch, George Tenet, Porter Goss, generalul Michael Hayden, Leon Panetta. (Portretul succesorului lui Panetta, generalul David Petraeus, nu fusese încă finalizat.) Mulți dintre ei ocupaseră și alte posturi guvernamentale importante: generali cu patru stele, directori FBI, secretari ai apărării – chiar și președinți ai Statelor Unite. Dar nici o altă funcție, cu excepția celei de comandant suprem, nu este mai semnificativă – și mai periculoasă din punct de vedere politic – decât cea de director al CIA.

Petraeus, predecesorul lui Brennan, suferise o cădere bruscă în dizgrație. Renumitul fost comandant al Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate (ISAF) în Afghanistan și arhitectul „intensificării“ Războiului din Irak a adus perspicacitate militară în agenție, dar și un sentiment de aroganță, pe care un mucalit de la CIA l-a numit „boala generalului cu patru stele“. Zvonurile despre cererile lui Petraeus pentru un tratament special în deplasările sale au dat apă la moară clevetitorilor de la Langley și i-au subminat autoritatea. După nici un an de la numirea sa în funcție, în timpul căruia își revenise după începutul anevoios, Petraeus a fost prins împărtășind informații strict secrete biografei sale, care îi era totodată și amantă; în câteva zile a demisionat.

Alți doi directori care sosiseră într-o misiune de restructurare a agenției – James Schlesinger, în mandatul lui Richard Nixon, și Stansfield Turner, în mandatul lui Jimmy Carter – au dat-o, de asemenea, în bară. Schlesinger, un bărbat strălucit, dar arogant, a concediat dintr-un foc mai bine de 1 000 de agenți veterani; după cinci luni, Nixon l-a transferat la Pentagon, în funcția de secretar al apărării. Schlesinger era atât de detestat la CIA, încât, abia după o serie de amenințări cu moartea, i s-au oferit gărzi de corp suplimentare. Turner, fost amiral de marină și militar conștiincios, era serios, dar prea rigid pentru viața agitată și dezordonată de spion și nici nu se compara cu vicleanul consilier pe probleme de securitate națională al lui Carter, Zbigniew Brzezinski, în conflictele birocratice. În mandatul său, Turner avea să se confrunte cu unul dintre cele mai mari dezastre din istoria serviciilor secrete: eșecul CIA de a anticipa Revoluția Iraniană din 1979.

Un alt exemplu vine din mandatul lui John Deutch, directorul CIA în vremea lui Bill Clinton. Fost secretar adjunct al apărării și profesor de chimie la MIT, Deutch era un intelectual vizionar, care a ușurat tranziția către era automatizată a dronelor de război. Michael Morell, de două ori director interimar, îl considera cel mai inteligent individ pe care îl întâlnise vreodată, urmat de Barack Obama. Cu toate acestea, Deutch era novice când venea vorba de politică. A insultat personalul de la CIA, spunându-le tuturor că nu sunt la fel de inteligenți ca omologii lor de la Pentagon. Și l-a asigurat pe Clinton că va scăpa de Saddam Hussein printr-o lovitură de stat susținută de CIA; din păcate, operațiunea secretă a fost descoperită de irakieni și a eșuat lamentabil, lăsându-i pe aliații kurzi la voia sorții. (Și nu avea să fie ultima dată; decenii mai târziu, kurzii din nordul Siriei urmau să fie abandonați, din nou, de Donald Trump.) Deutch și-a dat demisia după 17 luni. La scurt timp după aceea, în computerul personal au fost găsite materiale strict secrete și i-a fost anulată autorizația de securitate.

Și alți directori au fost figuri proeminente, care au transformat CIA. Allen Dulles, care a ocupat funcția în timpul mandatului lui Dwight Eisenhower, a fost un aprig combatant în Războiul Rece și a condus agenția ca pe propriul fief; pentru a lupta împotriva sovieticilor, a lansat operațiuni secrete îndrăznețe, care au răsturnat guverne în Iran și în Guatemala. William Colby, care, ca tânăr parașutist, luptase în spatele liniilor inamice pentru Biroul de Servicii Strategice (OSS – Office of Strategic Services), precursorul CIA, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a făcut publice cele mai întunecate secrete ale agenției – așa-zisele „bijuterii de familie“. În consecință, și-a atras ostilitatea vechii administrații a CIA, dar și respectul celor care i-au apreciat transparența, salvând în acest fel agenția. Moartea lui Colby prin înec, în 1996 – la vârsta de 76 de ani –, survenită în timpul unei ieșiri cu canoea pe lacul din apropierea casei lui de vacanță din Maryland, încă trezește suspiciuni în ceea ce privește pe unii dintre foștii săi colegi.

Când George H.W. Bush, fără experiență în serviciile de informații, dar lucrând o perioadă ca trimis în Republica Populară Chineză, a devenit director al CIA, a fost convins că acesta era sfârșitul carierei sale politice. Bush a salvat însă agenția de la un posibil scandal, i-a restabilit moralul și reputația și-a netezit drumul pentru un eventual mandat de președinte.

Doar câțiva directori au avut mai multă putere decât William Casey, care a fost împuternicit de Ronald Reagan să lupte împotriva comunismului mondial. Un personaj neîngrijit care se plimba împleticindu-se în jurul sediului CIA, bombănind neinteligibil, Casey a purtat războaie sub acoperire împotriva sovieticilor și a intermediarilor acestora; în timpul mandatului său, mujahedinii, înarmați cu rachete Stinger de către CIA, au întors armele împotriva Armatei Roșii în Afghanistan. Mai târziu însă, într-o tentativă riscantă de a elibera ostaticii americani din Liban, Casey a născocit un plan dubios de a vinde arme Iranului și de a redirecționa în mod ilegal aceste profituri în contul insurgenților din America Centrală, cunoscuți și ca luptători anticomuniști de gherilă, Contras. În toiul scandalului, Casey s-a stins din cauza unei tumori cerebrale; fusese un personaj de o viclenie notorie, încât un senator sceptic a cerut să-i vadă trupul neînsuflețit ca dovadă.

Nimeni nu știa mai multe despre CIA decât Robert Gates, un analist care nu suporta proștii și care a urcat pe scara ierarhică devenind director în mandatul președintelui George H.W. Bush. În prima lui încercare de a ocupa funcția de vârf, Gates și-a retras candidatura, după criticile virulente pe care le-a primit cu privire la rolul său în scandalul iranian. A avut mai mult noroc la a doua tentativă, câțiva ani mai târziu, cu toate că și atunci a fost învinuit de evaluarea exagerată a capacităților militare sovietice, o acuzație pe care a negat-o. Ca director, Gates l-a ajutat pe George H.W. Bush să navigheze prin meandrele periculoase ale lumii post-Război Rece, după prăbușirea sovieticilor.

Cei mai populari directori ai erei moderne au fost George Tenet și Leon Panetta. Fermecător, energic și pragmatic, Tenet a avertizat administrația Bush în legătură cu un atac iminent al grupării al-Qaeda, încă din vara lui 2001, cu câteva luni înainte de atacurile din 11 septembrie, un semnal de alarmă ignorat de Casa Albă. Tot el a lansat și invazia fulger a CIA în Afghanistan, învingând talibanii. Totuși directoratul promițător al lui Tenet, al doilea cel mai lung din istorie, va fi întinat de controversa referitoare la tehnicile avansate de interogare. Cea mai gravă greșeală a sa, care avea să ajungă în primul paragraf al necrologului său, a fost asigurarea pe care i-a oferit-o lui Bush conform căreia soluționarea problemei privind armele de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein era „floare la ureche“.

Panetta, fost membru al Congresului și șef al personalului de la Casa Albă, care a servit și ca prim director al CIA al lui Barack Obama, a combinat abilitatea de a se face plăcut în fața oamenilor obișnuiți de la Langley cu subtilitățile politice de pe coridoarele puterii; nici un alt director nu a fost mai priceput în gestionarea relațiilor cu președintele, birocrația și Congresul. A pus capăt cercului vicios al scandalurilor din era Bush, inspirând totodată devotament în rândul membrilor agenției. Cel mai remarcabil moment al lui Panetta a fost acela când l-a convins pe Obama, pe baza unor dovezi circumstanțiale nesigure, să lanseze misiunea condusă de CIA care a dus la moartea lui Osama bin Laden.

Michael Hayden, general al Forțelor Aeriene (singura persoană care a condus atât CIA, cât și Agenția de Securitate Națională – NSA), a stabilizat agenția după criza tehnicilor avansate de interogare, ridicându-i moralul. Susținător elocvent al CIA în public, Hayden și-a dat în secret acordul pentru una dintre cele mai îndrăznețe operațiuni secrete din istoria agenției, o operațiune încă învăluită în mister: o misiune comună cu Mossad de asasinare a lui Imad Mughniyah, înfamul terorist Hezbollah. Atât de evaziv încât fusese poreclit „Scarlet Pimpernel“ al terorismului, Mughniyah a fost cel mai căutat om de către agenție timp de un sfert de veac. Era considerat mult mai periculos decât tovarășul său de arme iranian, generalul Qasem Soleimani, care avea să fie ucis într-un atac cu dronă comandat de Donald Trump, în ianuarie 2020. La sfârșitul anilor 1990, sub administrația Clinton, CIA fusese cât pe ce să-l intercepteze pe Mughniyah în Beirut, dar operațiunea s-a dus de râpă pe ultima sută de metri. Povestea acelei operațiuni va fi relatată, pentru prima dată, în capitolele care urmează.

Mike Pompeo, un fost membru ambițios al Congresului și un adept al mișcării Tea Party din Kansas, a construit o relație apropiată cu președintele Trump, oferind în acest fel CIA acces la cel de-al patruzeci și cincilea președinte. Totuși această loialitate servilă îi va păta reputația și nu-l va ajuta să amelioreze ura viscerală a președintelui față de comunitatea serviciilor secrete. Succesoarea lui Pompeo, Gina Haspel, prima femeie care a devenit director al CIA, a stat departe de bătaia puștii, păstrând discreția și ocupându-se strict de problemele de la Langley. Cu toate acestea, un avertizor de integritate o va arunca în mijlocul unui scandal uriaș care va implica Ucraina și pe Trump și care va duce la destituirea sa.

De bine, de rău, toți acești directori au modelat istoria. În momentul în care comandantul suprem se confruntă cu o criză, directorul CIA servește drept ochii și urechile lui, furnizându-i informațiile prin prisma cărora vor fi luate deciziile. Mizele variază de la declanșarea unor războaie inutile la evitarea apocalipsei. În timpul Crizei Rachetelor din Cuba, directorul John McCone l-a sfătuit pe JFK să nu dea curs unei invazii care ar fi generat, cu siguranță, o catastrofă nucleară. McCone nu doar că era înarmat cu fotografii surprinse de avioanele de recunoaștere U-2, dar mai și sustrăsese, cu ajutorul unui spion sovietic, niște manuale de instructaj pentru rachete rusești. În schimb, directorul George Tenet i-a oferit lui George W. Bush o evaluare eronată a armelor de distrugere în masă deținute de Saddam, ceea ce a încurajat invazia din Irak, în 2003. Consecințele deciziilor luate pe baza informărilor directorilor CIA nici că puteau fi mai dezastruoase. „O greșeală a serviciilor de informații, precum cea referitoare la ADM (armele de distrugere în masă), poate schimba istoria“, spunea Bob Gates, fostul director al agenției.

Această carte este despre bărbații – și, în prezent, despre femeia – care au condus cea mai puternică și mai faimoasă agenție de informații din lume. Nu este o istorie oficială a CIA, ci o analiză retrospectivă a directorilor care au contribuit la desfășurarea succesivă a evenimentelor mondiale din ultima jumătate de secol și a modului în care vor influența aceștia viitorul. I-am intervievat pe aproape toți directorii în viață și pe mulți dintre colegii lor, însă opiniile prezentate sunt, desigur, ale mele, nu ale lor.

Până la finalul acestei cărți sper să fi răspuns la următoarele întrebări: cine a reușit și cine a eșuat în funcția de director al CIA? Care este relația ideală dintre director și președinte? Care este misiunea CIA? Este cea mai puternică agenție de informații din lume o forță a binelui sau a răului?

Ideea conform căreia CIA ar fi făcut o treabă de mântuială în ultimii 50 de ani – ignorând amenințările reale și fabricând dovezi pentru cele false – este o părere larg răspândită. Este o versiune a istoriei care a culminat cu evaluarea greșită a agenției în ceea ce privește armele irakiene de distrugere în masă. Însă Irakul nu a fost singurul fiasco al agenției. CIA a avut parte de nenumărate eșecuri – de la incapacitatea de a anticipa Revoluția Iraniană din 1979 la subestimarea atacurilor cibernetice rusești în timpul alegerilor prezidențiale din 2016.

Dar aceasta este o versiune denaturată a istoriei. CIA a reușit, de asemenea, să dejoace planuri teroriste și să salveze vieți. De asemenea, a tras mai multe semnale de alarmă pe care politicienii au ales să nu le ia în seamă. Contrar opiniei general acceptate, în lunile dinaintea atacurilor din 11 septembrie, deși nu a putut să specifice o țintă clară, agenția a emis în mod repetat alerte în legătură cu un atac iminent din partea grupării al-Qaeda; administrația Bush, nu CIA, a fost cea care a dormit în bocanci. Mai mult decât un eșec al serviciilor secrete, atentatul de pe 11 septembrie a reprezentat o neglijență în serviciu din partea decidenților politici. Așa cum spunea directorul Helms: „Nu este suficient să dai alarma; trebuie să te asiguri că va fi și auzită“.

Dar cât de mult sunt influențați directorii CIA de presiunea politică? Mitul oficial spune că ei adună informații și le prezintă așa cum consideră de cuviință, indiferent cine ocupă Biroul Oval. Și totuși CIA se află în subordinea președintelui. Așadar, după cum observa și scriitorul Thomas Powers, dacă știi ce face CIA, știi și ce vrea președintele; și dacă știi ce urmărește președintele, atunci cunoști și planurile agenției.

Ce este în neregulă cu acest lucru? Nimic – cu excepția faptului că, uneori, președinții încercă să convingă CIA să fie de acord cu acțiunile lor dubioase sau complet periculoase: să fabrice motive false pentru a declanșa un război, așa cum a făcut George W. Bush înainte de invazia din Irak; să facă în secret ceea ce nu pot face în văzul lumii, așa cum a procedat Ronald Reagan când a vândut arme Iranului în schimbul ostaticilor; și să-și salveze propria piele, așa cum au făcut Richard Nixon, în timpul scandalului Watergate, și Donald Trump, când a zădărnicit în mod repetat ancheta care cerceta presupusa lui complicitate cu Rusia. În astfel de momente, CIA nu este vreun stat paralel al cărui scop se rezumă la înlăturarea președintelui; este linia subtilă de demarcație dintre președinte și potențialele consecințe catastrofale pentru cetățenii americani. De aceea supravegherea Congresului este esențială pentru funcționarea corectă a agenției.”

CE SPUN CRITICII DESPRE MAEȘTRII SPIONAJULUI

„O CARTE CAPTIVANTĂ“ – NEW YORK TIMES BOOK REVIEW

„Un portret genial al celor care au condus CIA în ultimele șase decenii… Cântărind succesele și eșecurile, Whipple oferă analize echilibrate, pline de înțelegere, ale meritelor și ale lipsei de merite ale fiecărui maestru al spionajului.“ The New York Times

„Accesul la surse de care a beneficiat Whipple și interviurile realizate sunt impresionante. Scriitura este aerisită, accesibilă și incitantă.“ The Diplomatic Courier

„O cronică profesionistă a CIA prin intermediul acțiunilor directorilor săi.“ The Kirkus Reviews

„Chris Whipple este un istoric realizat, un jurnalist cu instinct deosebit și un maestru povestitor… O lectură obligatorie pentru cei interesați de serviciile de informații și de securitatea națională ale SUA.“ James A. Baker, fost secretar de stat

DESPRE CHRIS WHIPPLE 

CHRIS WHIPPLE este autor, analist politic și realizator de documentare premiat cu Emmy. Este oaspete frecvent la MSNBC, CNN și NPR și contribuie cu eseuri în New York Times, The Washington Post, Los Angeles Times și Vanity Fair. Prima lui carte, The Gatekeepers, o analiză a postului de șef de personal la Casa Albă, a fost bestseller New York Times. Continuarea ei, Maeștrii spionajului, se bazează pe interviuri cu aproape toți directorii în viață ai CIA și a fost lăudată de critică. Whipple locuiește la New York împreună cu soția lui Cary.