Citește un fragment în avanpremieră din „Malnata”, de Beatrice Salvioni

Malnata, de Beatrice Salvioni este noua apariție editorială Litera, colecția Folio. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Două fete foarte diferite una de cealaltă. Povestea unei prietenii fără pereche în Italia fascistă.

Monza, Italia, 1935. Francesca este o fată cu educație aleasă, dar este fascinată de o rebelă de vârsta ei, de origine modestă, care se poartă diferit: umblă desculță, are părul negru tuns strâmb, privirea sălbatică și se joacă la râu cu doi băieți mai mari. Ea este Maddalena, dar i se spune Malnata. Oamenii sunt convinși că este piază rea. Că urzește blesteme și atrage moartea.

Francesca este atrasă de spiritul de revoltă al Maddalenei și, în curând, fetele devin nedespărțite, iar jocurile lor, din ce în ce mai periculoase. Maddalena o învață pe Francesca să se descurce în lume, dar și să devină conștientă de propriul trup.

În ciuda dezaprobării și a prejudecăților din jurul lor, legătura dintre cele două fete devine tot mai puternică. Însă amenințarea fascismului și a războiului le obligă să se maturizeze brusc și să-și ia destinul în propriile mâini, asemenea unor mici amazoane care tânjesc după libertate și nu ezită să-și măsoare puterile cu bărbații.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE DIANA CALANGEA

„E greu să dai jos de pe tine corpul unui mort.

Am descoperit asta pe când aveam doisprezece ani, în timp ce sângele îmi șiroia din nas și din gură, iar chiloții îmi rămăseseră prinși în jurul gleznei.

Pietrele din râul Lambro mă înghioldeau în ceafă și în șezutul gol, ascuțite ca niște unghii, iar spinarea mi se împlântase în mâl. Trupul lui mă apăsa pe burtă, plin de muchii și cald încă. Avea ochii lucioși și goi, saliva înspumată pe bărbie și gura deschisă care emana un miros urât. Înainte să cadă, mă privise cu o teamă care‐i contractase fața, rămas cu o mână înfiptă în chiloți și pupilele dilatate și negre care păreau să se scurgă până pe obraji.

Se prăbușise în față, iar genunchii lui încă mă mai împungeau în coapsele pe care le ținuse desfăcute. Rămăsese nemișcat.

– Voiam doar să se oprească, spuse Maddalena. Degetele ei îi cercetau țeasta, acolo unde sângele și noroiul se lipiseră de o șuviță de păr care se făcuse cocoloș. A trebuit s‐o fac.

Se apropie; rochia ușoară i se lipise de pielea udă desenându‐i clar contururile trupului slab, încordat.

– Vin, îmi spuse. Stai pe loc.

Dar eu încă nu reușisem să mă mișc. Corpul îmi devenise un lucru uitat și îndepărtat, asemenea unui dinte căzut. Doar simțeam pe buze și pe limbă gustul de sânge și abia puteam să respir.

Maddalena se lăsă în patru labe, pietricelele scrâșnind sub picioarele ei goale. Avea șosetele ude și îi lipsea un pantof. Se căzni să‐i împingă cu ambele brațe trunchiul, cu coatele, apoi cu fruntea. Insistă încăpățânată, dar nu reuși să‐l miște.

Când sunt moarte, lucrurile devin mai grele. Ca motanul ăla din curtea lui Noè, plin de pământ, cu mațele lipicioase și un pumn de muște care‐i mâncau fața și ochii. Îl îngropaserăm împreună în spatele țarcului gâștelor.

– Nu reușesc singură, îmi zise Maddalena. Apa picura pe pietre din părul care i se lipise de chip. Trebuie să mă ajuți.

Vocea ei îmi plesnea țeasta, din ce în ce mai puternic. Mi‐am tras cu greu un braț de sub el, apoi pe celălalt. I‐am apăsat cu palmele pe piept și am împins. Deasupra noastră se arcuia podul și o bucată de cer tulbure, iar dedesubt erau pietrele ude și alunecoase. În jur, zgomotul râului.

– Trebuie să împingi dintr‐odată.

Am făcut așa cum mi‐a spus. Dacă trăgeam aer în piept, inspiram izul slab și dulce al apei de colonie a acelui bărbat.

Maddalena mă fixă cu privirea și spuse:

– Acum.

Am împins împreună. Eu am scos un țipăt, m‐am încordat și deodată el se desprinse. Căzu pe spate, lângă mine, cu ochii holbați, gura deschisă și pantalonii în vine. Se auzi sunetul cataramei de la curea lovindu‐se de pietre.

De îndată ce m‐am eliberat de povară, m‐am întors pe o parte, am scuipat salivă roșie în mijlocul pietrelor și mi‐am trecut cu sete degetele peste buze și nări ca să‐i șterg mirosul de pe mine. Pentru o clipă am simțit că n‐am aer, dar apoi m‐am ghemuit și am încercat să respir. Elasticul chiloților era rupt, iar materialul sfâșiat, găurit de toc. Am dat din picior cu furie ca să‐i arunc cât colo și m‐am acoperit cu rochia, care se strânsese peste buric. Aveam burta rece și totul era durere.

Mi‐am supt buza și am încuviințat din cap. Aveam în gât un dig care era pe punctul să cedeze. Dar nu plângeam. Așa mă învățase ea. Plânsul era pentru idioți.

Maddalena își scutură părul lipit de frunte. Avea ochii mici și duri. Arătă spre corp și zise:

– N‐o să reușim să‐l mutăm, trebuie să‐l ascundem aici.

Își linse sângele care se strânsese sub nas. M‐am ridicat să mă apropii de ea. Nu mă puteam ține pe picioare. Talpa din piele a încălțărilor mă făcea să alunec. M‐am agățat de ea și am prins‐o cu degetele de încheietura mâinii. Mirosul râului acoperea totul în jur. Maddalena tremura, dar nu de frică. Maddalena nu se temea de nimic. Nici de câinele cu gingii umflate și spume la gură al domnului Tresoldi, nici de diavolul care coboară pe horn din istorioara povestită de cei mari. Și nici măcar de sânge sau de război.

Tremura pentru că se udase când el o apucase de păr și o târâse prin râu, în timp ce ea dădea din pi‐ cioare și urla. Ca s‐o reducă la tăcere îi ținuse capul
în apă și cântase tot timpul, cu o voce groasă cum sunt cele de la radio: „Spune‐mi vorbe de iubire, Mariú. Toată viața mea ești tu“.

– Trebuie să găsim crengi, zise Maddalena, crengi groase.

Dar nu‐mi puteam lua privirea de la ființa aia țeapănă, plină de protuberanțe și cavități, care până nu demult mă strânsese de încheieturile mâinilor și‐și înfipsese limba în gura mea. Încă mi se părea că o mai simt, și la fel și degetele lui pe mine, și respirația lui. Voiam doar să mă culc. Acolo, în mij‐ locul pietrelor și în zgomotul apei, dar Maddalena mă atinse pe umăr și spuse:

– Trebuie să ne grăbim.

I‐am rostogolit trupul în jos pe râu și l‐am târât până la unul dintre picioarele podului, lăsându‐l ghemuit lângă peretele umed. Avea coatele întoarse, degetele rigide și gura deschisă. Nu mai era nimic pe chipul lui care să amintească de băiatul care fusese: elegant și obraznic, cu pantalonii lungi cu dungă dreaptă, insigna cu fascia și tricolorul, care‐și aranja părul cu pieptănul din baga și repeta râzând: „Ești un nimeni“.

Am strâns crengile pe care râul le înfigea în mal când se umfla, printre cuiburile de rațe și canalele de scurgere; le‐am îngrămădit peste cadavrul pe jumătate scufundat în apă. Am pus unele peste altele pietre și rădăcini pentru ca nici măcar când apele se vor umfla să nu se miște de‐acolo.

– Trebuie să‐i închidem ochii, zise Maddalena în vreme ce lăsa să cadă ultima piatră, mare cât un pumn. Așa se face cu morții. Am văzut eu.

– Eu nu vreau să‐l ating.

– Bine. Îi închid eu.

Își așeză palma pe chipul palid și folosi degetul mare și mijlociul pentru a‐i coborî pleoapele. Cu ochii închiși și gura deschisă, cu toate acele crengi și pietre care‐l acopereau, părea cineva care, noaptea, e surprins de un coșmar, dar nu reușește să se trezească.

Ne‐am stors rochiile și șosetele. Maddalena își scoase pantoful care‐i mai rămăsese și îl înfipse în buzunar. Eu am făcut la fel cu chiloții – o cârpă moale plină de noroi pe care am adunat‐o de pe jos.

– Dar acum trebuie să plec, zise.

– Și când ne întâlnim?

– Curând.

În timp ce mergeam spre casă, cu șosetele care plescăiau în pantofi, mă gândeam la vremurile în care nu începuse încă nimic. Cu mai puțin de un an în urmă, rochia mea era uscată și curată, îmi lipeam burta de balustrada de pe Podul Leilor în timp ce mă uitam la Maddalena de departe, și singurul lucru pe care‐l știam despre ea era că e urmărită de nenorociri. Încă nu învățasem că era de ajuns un cuvânt pentru a hotărî dacă meritai să fii salvat sau ucis, să te întorci acasă cu șosetele ude sau să dormi pentru totdeauna cu fața scufundată în râu.”

CE SPUN CRITICII DESPRE MALNATA

„Malnata se plimba pe străzile din centru, târșâindu-și sandalele ponosite pe pietre, cu bărbia în sus și cu doi băieți mai mari decât ea alături. Văzând-o, femeile șopteau printre dinți «doamnepăzeșteșiapărăne» și-și făceau semnul crucii cu frenezie; în schimb, bărbații scuipau pe jos. Atunci, ea râdea tare și scotea limba, apoi făcea o plecăciune, de parcă le mulțumea pentru insulte.

Cu părul foarte negru tuns strâmb, de parcă ar fi folosit un castron și un satâr, și cu ochii negri și lucitori de pisică, așa cum erau, tot de pisică, și picioarele ei slabe și agile, îmi părea ființa cea mai frumoasă pe care o văzusem vreodată.“ Malnata, Beatrice Salvioni

DESPRE BEATRICE SALVIONI

Beatrice Salvioni (Monza, 1995) a studiat filologia modernă la Universitatea Catolică din Milano și a frecventat cursul de scriere creativă al Școlii Holden din Torino. A câștigat Premiul Calvino 2021 pentru povestirea „Il volo notturno delle lingue mozzate”. Malnata (2023) este primul ei roman.