Citește un fragment în avanpremieră din „Moștenirea emoțională”, de Galit Atlas

Moștenirea emoțională. Vechi traume de familie și cum poți rupe ciclul acestora, de Galit Atlas este noua apariție editorială Litera, colecția Introspectiv. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Psihanalista premiată Galit Atlas se inspiră din poveștile pacienților ei – și din propria experiență de viață – pentru a arunca lumină asupra modului în care traumele generaționale ne afectează existența.

Oamenii pe care îi iubim și cei care ne-au crescut trăiesc în interiorul nostru; le experimentăm durerea emoțională, le visăm amintirile și aceste lucruri ne conturează viața în moduri pe care nu le recunoaștem mereu. Moștenirea emoțională este o carte despre secrete de familie care ne împiedică să trăim la potențial maxim, creează adevărate abisuri între ce ne dorim și ce putem să avem și ne bântuie precum fantomele.

În acest volum cu adevărat destinat a-ți schimba viața, Galit Atlas împletește poveștile pacienților ei, propriile povești și deceniile de cercetări pentru a ne ajuta să identificăm legăturile dintre bătăliile pe care le ducem de-a lungul vieții și „moștenirea emoțională“ pe care o purtăm cu toții. Pentru că doar urmărind indiciile pe care acele fantome le lasă în urma lor ne vom putea schimba cu adevărat destinul.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE IOANA PETRIDEAN

„Fiecare familie poartă cu sine o anumită istorie a traumei. Fiecare traumă își găsește locul în interiorul unei familii într-un mod unic, capabil să imprime o urmă emoțională asupra tuturor celor care urmează să se nască în familia respectivă.

Pe parcursul ultimilor zece ani, psihanaliza contemporană și cercetarea empirică au extins literatura care pune în discuție subiecte precum epigenetica și trauma moștenită, investigând modalitățile prin care trauma este transmisă de la o generație la alta și asimilată de mintea și de trupul nostru, ca și cum ne-ar aparține. Pe parcursul procesului de studiere a transmiterii intergeneraționale a traumei, clinicienii investighează felul în care trauma se perpetuează sub forma unei moșteniri emoționale, lăsând o anumită urmă
în mintea noastră și în cele ale generațiilor care vor veni după noi.

Moștenirea emoțională se referă la experiențe trecute sub tăcere, care nu ne aparțin doar nouă, ci deopotrivă părinților, bunicilor și străbunicilor noștri, precum și la impactul pe care-l au ele asupra vieților noastre. Se întâmplă adesea ca tocmai aceste secrete să ne împiedice să ne atingem
întregul potențial. Ele ne afectează sănătatea psihică și fizică, dau naștere unor prăpăstii între ceea ce ne dorim pentru noi înșine și ceea ce suntem capabili să obținem și ne bântuie asemenea unor fantome. Această carte va dezvălui legăturile care conectează trecutul, prezentul și viitorul și va
pune întrebarea: Cum mergem mai departe?

Încă de la o vârstă foarte fragedă, eu și frații mei am învățat să recunoaștem lucrurile despre care era inacceptabil să vorbim. Nu întrebam niciodată nimic despre moarte. Încercam să nu pomenim de sex și era de preferat să nu fim niciodată prea triști, prea furioși, prea dezamăgiți și, în nici un caz, prea gălăgioși. Părinții mei nu ne împovărau niciodată cu nefericirea și credeau în optimism. Când își descriau propriile copilării, acestea erau zugrăvite în culori frumoase, care ascundeau trauma, sărăcia
și durerea provocată de rasism și de emigrare.

Amândoi părinții mei erau copii, când familiile lor au lăsat totul în urmă și au emigrat în Israel – tata din Iran, iar mama din Siria. Amândoi au crescut alături de câte șase frați, în cartiere sărace, luptându-se nu doar cu lipsurile, ci și cu prejudecățile pe care le aveau de înfruntat ca persoane aparținând unui grup etnic considerat inferior în Israelul anilor 1950.

Știam că tata avusese două surori care se îmbolnăviseră și muriseră pe vremea când erau foarte mici, înainte de nașterea lui, și că fusese foarte bolnav el însuși, ajungând la un pas de moarte. Tatăl lui, bunicul meu, avea nevoie ca tata să lucreze alături de el, respectiv să vândă ziare pe stradă. Încă de pe vremea când eram copil, am fost conștientă de faptul că tata nu mersese la școală și că muncise pentru a-și susține familia de la vârsta de șapte ani. El m-a învățat cum să muncesc din greu, deoarece își dorea ca eu să am parte de educația la care el nu avusese acces.

Asemenea tatălui meu, și mama luptase în copilărie cu o boală care-i pusese viața în pericol. Își pierduse cel mai mare dintre frați când avea zece ani, o traumă teribilă pentru întreaga familie. Mama nu avea prea multe amintiri din copilărie, așa încât această perioadă a vieții ei îmi e necunoscută. Nu sunt sigură că părinții mei au înțeles vreodată cât de
asemănătoare erau poveștile lor, cât de discret întrețesută era relația dintre ei și boala, sărăcia, pierderile timpurii și rușinea.

Familia noastră, asemenea multor altora, împărtășea credința nerostită că tăcerea este cel mai bun mod de a șterge tot ce e neplăcut. Pe vremea aceea se considera că nu te poate răni ceea ce nu-ți amintești. Dar dacă, în ciuda tuturor eforturilor tale, ce tu nu-ți amintești este totuși reamintit?

Eu am fost primul lor copil, iar trecutul lor traumatic a trăit în corpul meu.

Am crescut într-o zonă în care aveau loc războaie, iar adesea noi, copiii, ne simțeam înfricoșați, nefiind pe deplin conștienți de faptul că eram crescuți în umbra Holocaustului și că violența, pierderea și suferința fără sfârșit reprezentau moștenirea noastră națională.

Războiul de Yom Kippur din 1973, la vremea respectivă al cincilea război de după 1948, a izbucnit când eu aveam doi ani. Sora mea s-a născut în prima zi a războiului. Asemenea tuturor celorlalți bărbați, tata a fost mobilizat și trimis pe front. Eu am fost lăsată cu niște vecini, în timp ce mama s-a dus singură la spital, s-o nască pe sora mea. Atacul de proporții asupra Israelului a luat pe toată lumea prin surprindere, iar mulți soldați răniți au fost trimiși spre spitale, ceea ce a făcut ca în saloane să nu mai fie locuri pentru femeile în travaliu. Acestea au fost mutate pe culoare.

Nu-mi amintesc mare lucru din perioada aceea, dar, așa cum se întâmplă de obicei cu experiențele din copilărie, am perceput totul ca pe un soi de normalitate. În anii care au urmat, programa școlară a cuprins un „antrenament de război“ desfășurat lună de lună. Noi, copiii, exersam mersul în tăcere spre adăposturi, fericiți că, în loc de ore, jucam tot felul de jocuri și făceam glume despre rachetele care ne-ar putea lovi sau despre teroriștii care ar putea da buzna cu armele lor, să ne ia pe toți prizonieri. Eram învățați că nimic nu este prea dificil, că putem face față oricărei situații, că pericolul face parte din firescul vieții și că tot ce trebuie să facem este să fim curajoși și să ne păstrăm simțul umorului.

Nu-mi era niciodată frică la școală; doar noaptea îmi făceam griji că un terorist ar fi putut alege tocmai casa noastră, dintre toate casele din țară, iar atunci n-aș fi fost în stare să-mi salvez familia. Mă gândeam la toate ascunzătorile bune pe care le folosiseră oamenii în timpul Holocaustului: pivniță, pod, spatele bibliotecii, dulap. Secretul era să nu faci nici un zgomot.

Dar nu mă pricepeam atât de bine să fiu discretă. În adolescență am început să fac muzică, întrebându-mă dacă nu cumva nevoia mea era aceea de a face gălăgie și, prin urmare, de a mă face auzită. Când mă aflam pe scenă, muzica era magie. Puteam să dau glas atunci tuturor lucrurilor pe care altfel nu le puteam rosti cu voce tare. A fost modalitatea mea de a protesta față de ceea ce era nespus.

Apoi, în 1982, a izbucnit războiul cu Libanul, iar eu eram suficient de mare pentru a-mi da seama că se întâmpla ceva îngrozitor. Pe zidul comemorativ din școala noastră erau adăugate tot mai multe nume, de astă dată ale unor tineri pe care-i cunoșteam. Părinții care-și pierduseră băieții veneau la școală, pentru a participa la ceremoniile organizate cu ocazia Zilei Comemorării Eroilor. Eram mândră să fiu eu cea care cânta pentru ei, privindu-i în ochi și străduindu-mă să nu plâng, deoarece știam că aș distruge melodia și că altcineva mi-ar putea lua locul în spatele microfonului. În fiecare an, încheiam ceremonia cu Shir La Shalom („Cântec pentru pace“), una dintre cele mai cunoscute melodii israeliene. Cântam pentru pace din adâncurile inimilor noastre. Ne doream un nou început și voiam să ne eliberăm viitorul.”

CE SPUN CRITICII DESPRE MOȘTENIREA EMOȚIONALĂ

„Frumos, artistic și elegant… Moștenirea emoțională este o adevărată comoară și o lectură esențială pentru cei care doresc să înțeleagă trauma, terapia și procesul de vindecare.“ Bruce D. Perry, coautor al cărții What Happened to You?

„O explorare puternică, lucidă și profund empatică a moștenirii traumei generaționale.“ Dani Shapiro, autoare a cărții Inheritance

„Psihanaliză contemporană la superlativ. Și o poveste bună pe deasupra.“ Susie Orbach, autoare a cărții Fat Is a Feminist Issue

„Galit Atlas ne-a dat darul cărții sale.“ Sharon Salzberg, autoare a cărții Real Happiness

„Se citește pe nerăsuflate și oferă o analiză psihologică profundă despre trauma moștenită și secretele de familie. Această carte le va schimba fără îndoială viața cititorilor și îi va ajuta să își deblocheze potențialul neîmplinit.“ Christie Tate, autoare a cărții Group

„Poveștile lui Galit Atlas ne dezvăluie puterea rănilor moștenite, arătându-ne cum experienţele strămoșilor noștri ne pot modela viaţa pe nesimţite și cât se poate de profund și că avem cu toţii potenţialul de a ne vindeca.“ Lori Gottlieb, autoarea bestsellerurilor Poate ar fi bine să discuţi cu cineva și Femei care caută prea mult

DESPRE GALIT ATLAS

Dr. Galit Atlas este psihanalistă, terapeut prin arte creative și supervizor clinic la un cabinet privat din Manhattan. Este profesor asistent la Universitatea din New York, Programul Postdoctoral de Psihoterapie și Psihanaliză. Este de asemenea membră a Institute for Expressive Analysis și a facultății de pe lângă National Training Programs și participă la programul de training de patru ani pentru adulți de pe lângă National Institute for the Psychotherapies din New York. Dr. Atlas a fost membră a consiliului director al Diviziei de psihanaliză a Asociației Americane de Psihologie. Este membră în consiliul editorial al Psychoanalytic Dialogues și al Psychoanalytic Perspectives. Ca eseistă și autoare, Atlas a publicat numeroase articole și capitole de carte care se concentrează în principal asupra genului și sexualității. A fost colaborator al New York Times. În 2016, articolul apărut în această publicație, „A Tale of Two Twins”, a câștigat Gradiva Award, New Media. Atlas este și câștigătoarea Andre’ Francois Research Award și a NADTA Research Award.