Citește un fragment în avanpremieră din „Povestea mea. Adaptată pentru tinerii cititori” de Michelle Obama

Povestea mea, cartea autobiografică a fostei prime-doamne a Statelor Unite a Americii, a fost adaptată pentru tinerii cititori.

Michelle Robinson s-a născut în cartierul South Side din Chicago. De la aceste începuturi umile va ajunge Michelle Obama, puternica primă doamnă a Statelor Unite, adevărată sursă de inspiraţie, atunci când soţul ei, Barack Obama, a fost ales cel de-al patruzeci şi patrulea preşedinte. Vor fi prima Primă Familie de culoare la Casa Albă şi vor servi ţara vreme de două mandate.

În copilărie, Michelle a împărţit aceeaşi cameră cu fratele ei, Craig, în apartamentul de la etaj al familiei lor, din casa mătuşii ei. Părinţii săi, Fraser şi Marian, şi-au hrănit copiii cu dragostea şi energia lor. Tatăl lui Michelle şi-a învăţat copiii să muncească din greu, să se ţină de cuvânt şi să îşi amintească să râdă. Mama ei le-a arătat cum să gândească singuri, să îşi folosească vocea şi să nu se teamă.

Dar viaţa a îndepărtat-o de casă. Cu hotărâre, planuri făcute cu atenţie şi dorinţa de a se realiza, Michelle a fost dornică să îşi extindă orizontul. A intrat la Universitatea Princeton, unde a descoperit cum e să fii singura femeie de culoare dintr-o încăpere. A studiat apoi la Facultatea de Drept de la Harvard şi, după absolvire, s-a întors la Chicago şi a devenit avocat de succes. Planurile ei s-au schimbat când l-a cunoscut şi s-a îndrăgostit de Barack Obama.

De la primii ani de căsnicie când se lupta să echilibreze rolurile de femeie de carieră, soţie şi mamă a două fiice, Michelle Obama dă detalii despre trecerea către viaţa politică şi despre cele îndurate de familia ei ca urmare a carierei politice rapide a soţului ei şi a campaniei pentru alegerile prezidenţiale. Ea ne vorbeşte despre strălucirea rochiilor de bal şi a călătoriilor în toată lumea şi despre cât de greu este să îi consolezi pe cei care au trecut prin tragedii.

Între timp, a reuşit să nu lipsească de la concursurile de înot ale fiicelor ei şi să asiste la serbările şcolare fără să ajungă ea în centrul atenţiei, în timp ce elabora şi promova diverse iniţiative, orientate mai ales către copii, în primii ani ca primă doamnă.

Cel mai important, acest volum redactat pentru tinerii cititori reprezintă o relatare cinstită şi fascinantă despre viaţa trăită prin puterea exemplului de Michelle Obama. Ea îşi împărtăşeşte opinia despre cum pot tinerii să se ajute şi să îi ajute şi pe alţii, indiferent de statutul pe care îl au în viaţă. Le cere cititorilor să îşi dea seama că nimeni nu este perfect şi că procesul scrierii propriei poveşti este ceea ce contează, iar descoperirea de sine este continuă. Spunându-şi povestea cu curaj, îşi întreabă tinerii cititori: Cine sunteţi şi ce vreţi să deveniţi?

Citește un fragment în avanpremieră în traducere din limba engleză de Corina Hădăreanu

Mi‑am petrecut cea mai mare parte a copilăriei ascultand sunetul strădaniei. Ajungea la mine sub forma unei muzici cantate prost sau, in orice caz, de niște amatori, trecand prin podeaua dormitorului meu – acel ping ping ping repetat al clapelor pe care elevii aflați cu un etaj mai jos, la pianul mătușii Robbie, invățau gamele cu dificultate și făcand multe greșeli. Familia mea locuia in South Shore, un cartier al orașului Chicago, intr‑o căsuță cochetă din cărămidă, care ii aparținea lui Robbie și soțului ei, Terry. Părinții mei inchiriaseră un apartament la etaj, iar Robbie și Terry locuiau la parter. Robbie era mătușa mamei și fusese pentru familia noastră un real ajutor de‑a lungul anilor, dar pentru mine era o persoană inspăimantătoare. Pretențioasă și sobră, ea dirija corul bisericii și era oficial profesoara de pian a cartierului. Purta pantofi comozi și o pereche de ochelari de citit pe un lănțișor in jurul gatului. Avea un zambet viclean, dar nu aprecia sarcasmul la fel de mult ca mama. O auzeam cateodată certandu‑și elevii că nu au exersat indeajuns sau apostrofandu‑i pe părinții lor pentru că i‑au adus tarziu la lecții.

„Somn ușor!“, se auzea ea in miezul zilei, cu același ton exasperat cu care altcineva ar fi exclamat: „Doamne Dumnezeule!“ Se pare că foarte puțini se ridicau la inălțimea preten țiilor lui Robbie.

Cu toate astea, sunetul produs de aceia care se chinuiau să invețe să cante la pian a devenit coloana sonoră a vieții noastre. Ping‑ping după‑amiezile, ping‑ping seara. Doamnele de la biserică veneau cateodată să repete imnuri. Sub indrumarea lui Robbie, copiii care luau lecții de pian nu aveau voie să studieze mai mult de un cantec odată. Din camera mea, ii auzeam cum, notă nesigură după notă nesigură, se străduiau să caștige aprobarea profesoarei lor și să treacă de la vreo melodioară pentru copii la „Cantecul de leagăn“ al lui Brahms, dar asta se intampla după multe incercări. Muzica nu era niciodată enervantă, dar se auzea tot timpul. Se strecura in sus, pe scara care despărțea apartamentul nostru de locuința lui Robbie. Intra pe ferestrele deschise in timpul verii, acompaniindu‑mi gandurile in timp ce mă jucam cu păpușile Barbie sau construiam mici regate din cuburi. Singurele pauze erau cand tata venea acasă din schimbul de dimineață de la stația de tratare a apei și dădea drumul la televizor, la vreun meci al echipei Chicago Cubs, cu sonorul atat de tare incat acoperea orice altceva.

Era sfarșitul anilor 1960, in cartierul South Side, din Chicago. Cubs nu era o echipă slabă, dar nu era nici grozavă. Stăteam in brațele tatei, in fotoliul lui, și il ascultam povestind despre cum jucau cei din Chicago Cubs și de ce Billy Williams, care locuia aproape de noi, după colț, pe Constance Avenue, lovea mai slab pe partea stangă. In afara terenurilor de baseball, America trecea printr‑o perioadă de schimbări majore și nesigure. Frații Kennedy fuseseră asasinați. Martin Luther King fusese ucis și el in balconul unei clădiri din Memphis, ducand la declanșarea unui val de revolte in toată țara, inclusiv la Chicago. Convenția Națională din 1968 a Par tidului Democrat a devenit sangeroasă, cand poliția a inter venit cu bastoane și gaze lacrimogene impotriva celor care protestau față de Războiul din Vietnam, in parcul Grant, la vreo 12 kilometri de casa noastră. Familiile de albi se mutau in masă din oraș in suburbii – atrase de promisiunea unor școli mai bune, de spațiul mai generos și probabil și de vecinătatea mai albă.

Insă nimic din toate acestea nu rezona cu mine. Eram doar un copil, o fetiță cu păpuși Barbie și cu cuburi, cu doi părinți și un frate mai mare care dormea in fiecare noapte la un metru de mine. Familia era lumea mea, centrul universului meu. Mama m‑a invățat să citesc devreme, ducandu‑mă la biblioteca publică, unde stătea cu mine in timp ce silabiseam cuvintele de pe cate o pagină. Tata mergea in fiecare zi la serviciu, imbrăcat in uniforma albastră a angajaților municipalității, dar seara ne arăta ce inseamnă să iubești jazzul și arta. In copilărie, făcuse cursuri la Institutul de Artă din Chicago, iar in liceu pictase și sculptase. In școală a fost un inotător și un boxer talentat, și ca adult urmărea cu pasiune orice sport televizat, de la golf profesionist la Liga Națională de Hochei. Ii plăcea să vadă cum fac performanță oamenii puternici. Cand fratele meu Craig a inceput să fie interesat de baschet, tata punea monede pe tocul ușii de la bucătărie, incurajandu‑l să sară după ele.

Tot ceea ce conta pentru mine se afla pe o rază de cinci cvartale – bunicii și verișorii mei, biserica din colț unde mergeam nu tocmai cu regularitate la școala de duminică, benzinăria unde mă trimitea mama uneori să‑i cumpăr un pachet de țigări și magazinul de băuturi, unde se vindea și paine feliată, bomboane ieftine și lapte. În nopțile fierbinți de vară, Craig și cu mine ațipeam ascultând uralele de la meciurile de softball care se jucau în parcul din apropiere, unde ziua ne cățăram pe aparatele de la locul de joacă sau ne fugăream cu alți copii.

Diferența de vârstă dintre mine și Craig este de aproape doi ani. El a moștenit ochii blânzi și optimismul tatălui meu, dar și calmul mamei mele. Noi doi am fost întotdeauna foarte apropiați, în parte datorită devotamentului constant și natural pe care el pare să‑l fi simțit încă de la început față de sora lui mai mică. Există o fotografie veche de familie, în care apărem toți patru pe o canapea, mama zâmbind cu mine în brațe, iar tata părând foarte serios și mândru în timp ce îl ține pe Craig. Suntem îmbrăcați pentru biserică sau poate pentru o nuntă. Eu aveam în jur de opt luni, o fețișoară dolofană, un scutec uriaș și o rochiță albă apretată; păream gata să alunec din brațele mamei și mă uitam fix în obiectiv, de parcă aș fi vrut să‑l mănânc. Lângă mine se află Craig, un gentleman în miniatură, cu papion și costum, având o mină foarte serioasă. Avea doi ani și deja întruchipa imaginea atenției și a responsabilității de frate mai mare – avea brațul întins spre mine, cu degetele strânse protector în jurul mânuței mele grăsulii.

Despre Michelle Obama

Michelle Obama a fost prima doamnă a Statelor Unite ale Americii din 2009 până în 2017. Absolventă a Universităţii Princeton şi a Facultăţii de Drept de la Harvard, doamna Obama şi-a început cari­era ca avocat la Sidley&Austin, în Chicago, unde l-a întâlnit pe viitorul ei soţ, Barack Obama. Mai târziu, a lucrat la primărie, la Universitatea din Chicago şi la Centrul Medical al Universităţii din Chicago. Doamna Obama a înfiinţat filiala din Chicago a or­ganizaţiei Public Allies, care e specializată în instruirea tinerilor dornici să urmeze o carieră în serviciul public.

În prezent, soţii Obama trăiesc în Washington, DC, şi au două fiice, Malia şi Sasha.