Citește un fragment în avanpremieră din „Surrender. 40 de piese, o singură poveste”, de Bono

Surrender. 40 de piese, o singură poveste, de Bono este noua apariție editorială Litera. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

O carte remarcabilă scrisă de un artist militant, care înțelege că este în cea mai bună formă a lui când învață cum să se dezvăluie.

Sincopat și ireverențios, introspectiv și edificator, volumul Surrender este povestea vieții lui Bono, structurată – nu foarte ordonat – în jurul a 40 de melodii aparținând trupei U2.

Bono a crescut în zona de nord a orașului Dublin, cu un tată catolic și o mamă protestantă, într-o perioadă de intensificare a violențelor din conflictul nord-irlandez. Moartea mamei lui, pe când el avea numai 14 ani, a marcat absența ce avea să-i contureze dorința de a-și întemeia o familie.

A pornit în viață simțindu-se mediocru, dar în final întreaga sa existență a fost o luptă contra premisei că toți oamenii sunt mediocri.

Creativitatea sa este haotică, dar mereu prezentă… în studioul de înregistrări, pe scenă, în cadrul protestelor, pe culoarele Congresului sau într-un bar la colț de stradă.

Citim despre furia lui ce nuanțează compozițiile sale despre iubire și nonviolență, îl auzim recunoscând faptul că orgoliul său „este mult mai mare decât stima mea de sine“

Citește și: Sing To Me

De-a lungul a patru decenii, membrii trupei U2 s-au transformat din niște adolescenți care visau la celebritate în cea mai importantă trupă din lume, iar Bono a devenit din activist cu jumătate de normă o forță cu normă întreagă în lupta pentru ștergerea datoriilor țărilor subdezvoltate și în efortul de a convinge guverne, în special pe cel al Statelor Unite, să acționeze de urgență pentru stoparea flagelului mondial numit SIDA. Suntem martorii înființării PEPFAR, Planul de Urgență al Președintelui pentru Combaterea SIDA. La momentul respectiv, acesta a constituit cea mai importantă intervenție în domeniul sănătății din istoria medicinei, în lupta împotriva unei singure boli. El îi descrie pe activiștii ONE, un ONG al cărui cofondator este, ca factivitsts, și vede organizația soră (RED) ca pe un „drog ușor“ ce deschide calea spre activism.

Fanii U2 vor afla de ce consideră Bono că trupa U2 a rămas unită în pofida zecilor de ani de animozități personale și pătimașe disensiuni creative și vor descifra sensul celor mai cunoscute și mai influente cântece ale trupei.

Ușile către viața interioară a lui Bono ni se deschid. Risipirea potențialului uman este o temă constantă, așa cum este și credința lui pe care o descrie ca abilitatea de a deosebi un semnal anume dintr-o mare de zgomote, „o voce timidă, dar constantă“ pe care o aude cel mai tare în căsnicia lui, în muzica lui și în lupta împotriva sărăciei extreme.

Citește și: Conversațiile necesare

Mai presus de orice, Surrender este o poveste de dragoste dedicată soției sale, Ali, pe care a invitat-o pentru prima oară în oraș în aceeași săptămână în care trupa se întâlnea pentru prima repetiție. Alison Stewart este regizoarea fiecărei scene majore din această dramă, inclusiv a celui de-al treilea act în care au pătruns de-acum, ridicând mai multe întrebări decât răspunsuri referitoare la dezideratele pentru care merită să lupți și la momentul oportun pentru capitulare.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE Diana Popescu-Marin

„M‐am născut cu o inimă excentrică. Într‐una din camerele inimii mele, acolo unde majoritatea oamenilor au trei valve, eu am doar două. Două ușițe batante care au început să iasă din balamale în preajma Crăciunului din 2016. Aorta este principala ta arteră, linia vieții care duce sângele oxigenat prin plămâni, devenindu‐ți viață. Am descoperit că aorta mea s‐a tot dilatat în timp și acolo se formase un anevrism. Un anevrism care stătea să se rupă și care ar fi putut să mă trimită în lumea de apoi mai repede decât aș putea suna la urgențe. Mai repede decât puteam să‐mi iau adio de la viața aceasta.

Așa că, iată‐mă la Spitalul Mount Sinai. Orașul New York. Mă privesc de sus, prin arcul de lumină ce se reflectă pe oțelul inoxidabil. Mi se pare că lumina este mai rece decât masa de oțel pe care sunt întins. Îmi simt corpul desprins de mine. E doar carne moale și oase tari.

Nu este un vis, nici o viziune, dar mă simt de parcă sunt tăiat în două cu fierăstrăul de un magician. Inima asta excentrică a fost înghețată.

Trebuie să fie făcută o remodelare, pe lângă tot acest vârtej de sânge fierbinte care gâlgâie și face mizerie, ceea ce tinde să facă sângele când nu te mai menține în viață.

Sânge și aer.

Sânge și măruntaie.

Sânge și creier, de asta este nevoie acum, dacă vreau să continui să cânt și să‐mi trăiesc viața. Sângele meu.

Creierul și mâinile magicianului care stă aplecat deasupra mea și poate transforma o zi îngrozitor de proastă într‐una foarte bună cu ajutorul unei strategii și a unei execuții foarte bune.

Nervi de oțel și lame de oțel.

Acum, bărbatul acesta pătrunde în toracele meu, mânuindu‐și bisturiul cu forța combinată a savantului și a măcelarului. Forțele de care este nevoie pentru a pătrunde prin efracție în inima cuiva. Magia care este medicina.

Știu că nu voi avea o zi bună când mă voi trezi după opt ore de operație, dar știu și că a mă trezi este preferabil celeilalte variante.

Chiar dacă nu pot respira și am senzația că mă sufoc. Chiar dacă încerc cu disperare să respir, dar aerul nu intră.

Chiar dacă am halucinații, căci am vedenii și situația mă trimite un pic cu gândul spre William Blake.

Îmi este foarte frig. Vreau să fiu lângă tine, am nevoie de căldura ta, am nevoie de drăgălășenia ta. Sunt îmbrăcat de iarnă. Port ghete în pat, dar sunt înghețat bocnă.

Visez.

Joc o scenă dintr‐un fel de film în care viața se scurge din protagonist. În ultimele clipe ale vieții sale se simte ofensat și își contestă marea iubire.

– De ce pleci? Nu mă părăsi!

– Sunt aici, îi reamintește iubita lui. Nu m‐am mișcat din loc.

– Poftim? Nu tu ești cea care pleacă? Eu sunt cel ce se îndepărtează? De ce mă îndepărtez? Nu vreau să te părăsesc. Te rog, nu mă lăsa să plec.

Există câteva mici secrete scandaloase despre succes de care abia acum îmi dau seama. Și din care mă trezesc.

Succesul este rezultatul unei deficiențe, o scuză pentru tendințele obsesiv‐compulsive.

Succesul este răsplata pentru o muncă foarte, foarte grea, care poate ascunde o formă de nevroză.

Succesul ar trebui însoțit de un avertisment de sănătate – pentru cei pasionați de muncă și pentru cei din jurul lor.

Succesul poate fi stimulat de un avantaj nedrept sau de împrejurări. Dacă nu de vreun privilegiu, atunci de vreun dar, vreun talent sau o altă formă de bogăție moștenită.

Dar munca se ascunde și ea în spatele unora dintre aceste uși. Mereu am crezut că talentul meu a fost de a găsi calitatea nu numai în muzică, dar și în politică, în comerț și în lumea ideilor, în general.

În timp ce unii se pricep să depisteze armonia și contrapunctul, eu am știut mai bine să spun lucrul potrivit, să găsesc acel ceva, acea idee limpede. Poate pentru că a trebuit să o pun pe note sau să îi conving pe alții că e bună.

Acum constat însă că avantajul meu a fost unul de natură ceva mai prozaică, mai lumească. Eu am avut un avantaj genetic, talentul… aerului.

Așa e.

Aer.

– Bărbatul tău are multă muniție în pieptul lui.

Este omul care mi‐a despicat toracele și care vorbește, după operație, cu soția mea, ruda mea cea mai apropiată, Ali.

– A fost nevoie de catgut ultrarezistent pentru a‐l coase. Are probabil 130% din capacitatea normală a plămânilor pentru un bărbat de vârsta lui.

Nu folosește cuvântul „ciudățenie“, dar Ali îmi spune că a început să mă vadă ca Omul din Atlantis, din serialul acela SF din anii 1970 despre un detectiv amfibian.

David Adams, omul căruia îi datorez viața, chirurgul‐magician, vorbește cu un accent sudist, iar în starea mea blakeană, încep să‐l confund cu răufăcătorul nebun din filmul Masacrul din Texas. Îl aud întrebând‐o pe Ali despre tenori, care nu sunt cunoscuți fiindcă aleargă pe scenă atingând note înalte.

– Tenorii nu trebuie să stea pe scenă cu picioarele depărtate, înainte ca măcar să se gândească să atingă un do major?

– Da, spun eu, fără să deschid gura și înainte ca efectul anesteziei să treacă. Un tenor trebuie să își transforme capul într‐o cutie de rezonanță și corpul într‐un burduf pentru a sparge paharele cu vocea lui.

Eu, pe de altă parte, am tot alergat dintr‐o parte în alta a scenelor și am făcut sprinturi pe stadioane timp de 30 de ani cântând „Pride (In the Name of Love)“, atingând do‐ul sau re‐ul major în funcție de an.

În anii 1980, rafinatul muzician englez Robert Palmer l‐a tras deoparte pe Adam Clayton pentru a duce muncă de lămurire cu el. „Nu vrei să‐i spui solistului vostru să cânte câteva note mai jos? O să‐și facă munca mult mai ușoară, lui și nouă ăstora care trebuie să‐l ascultăm.“

Aerul este putere.

Aerul este încrederea cu care accepți provocări mari sau adversari redutabili.

Aerul nu este voința de a cuceri cutare sau cutare Everest ce‐ți iese în cale pe parcursul vieții, ci abilitatea de a rezista urcușului.

Aerul este cel de care ai nevoie pe orice versant nordic.

Aerul este cel care îi dă încredere unui copil că nu va fi intimidat pe terenul de joacă, dar dacă până la urmă va fi hărțuit, agresorul va fi pus la pământ.

Și uite‐mă pe mine fără aer, pentru prima oară.

Într‐o cameră de urgențe, fără aer.

Nu pot respira.

Numele pe care i le dăm lui Dumnezeu.

Totul este o respirație.

Iehovaaa.

Alaaaah.

Yeshuaaaa.

Fără aer… fără un aer… fără o arie.

Sunt îngrozit pentru că, pentru prima oară de când mă știu, caut să mă întorc la credința mea și nu reușesc.

Fără aer.

Fără rugăciune.

Sunt un tenor care cântă sub apă. Simt cum mi se umplu plămânii. Mă înec.

Am halucinații. Am o viziune cu tatăl meu pe un pat de spital, eu dorm lângă el, pe o saltea așezată pe podea. Spitalul Beaumont, Dublin, vara lui 2001. El respiră adânc, dar din ce în ce mai superficial, cam cum e mormântul din pieptul lui. Îmi strigă numele, mă confundă cu fratele meu sau invers.

– Paul. Norman. Paul.

– Tată.

Sar în picioare și chem o asistentă.

– Ești bine, Bob? îi șoptește ea în ureche.

Intrăm într‐o lume a șoaptelor percutante, animate, o lume a șuierăturilor, în care vocea lui de tenor e redusă la o respirație sacadată, în care după fiecare expirație iese un s prelungit.

– Da… sss ssss.

Boala Parkinson de care suferă i‐a răpit sonoritatea.

– Vreau acasă… sssss… vreau să plec de‐aici… sssss.

– Mai spune o dată, tată.

Ca și asistenta, mă aplec peste el și îmi apropii urechea de gura lui.

Tăcere.

Urmată de altă tăcere.

Urmată de un „DU‐TE DRACULUI!“

Plecarea tatălui meu de pe această lume are ceva perfect de imperfect. Nu cred că înjurătura mi‐a fost adresată mie sau asistentei de noapte, o femeie foarte vigilentă. Îmi place să cred că vorbea cu povara care îl apăsase o mare parte a vieții.

În acele ultime zile îmi spusese că, atunci când și‐a acceptat diagnosticul de cancer, și‐a pierdut credința, dar mi‐a mai spus și că eu nu trebuie să o pierd niciodată pe a mea. Mi‐a spus că ăsta era cel mai interesant lucru la mine.

Am prins curaj și i‐am citit din Psalmul 32 al regelui David. David se afla și el într‐o încurcătură. Tata nu avea chef de predici și am văzut cum își dă ochii peste cap, cel mai sigur nu către Ceruri.

Fiindcă eu am tăcut, oasele mi‐au îmbătrânit
în strigătul meu de toată ziua.
Cu mâna Ta s‐a îngreuiat asupră‐mi ziua și noaptea,
întorsu‐m‐am în suferință când ghimpele mă împungea.
(…)

Pentru aceasta se va ruga la Tine tot cuviosul la vreme potrivită,
și chiar în potop de ape multe, ele de el nu se vor apropia.
Tu ești scăparea mea din necazul ce mă cuprinde;
Tu, bucuria mea, izbăvește‐mă de cei ce m‐au împresurat!

Să fi fost asta pentru el sau pentru mine?

Bătrânul și‐a mărturisit admirația pentru ceea ce i s‐a părut a fi o conversație între mine și Cel‐de‐Sus.

„Pe mine nu mă aude, dar încetează, te rog. Încerc să îmi găsesc liniștea.“ N‐a găsit‐o aici, pe pământ, dar îmi place să cred că a găsit-o acolo.

Acolo, unde? Acasă.

Nu‐mi dau seama dacă știu ce înseamnă asta.

Îmi iau rămas‐bun. Trag adânc aer în piept și plec în căutare.”

CE SPUN CRITICII DESPRE SURRENDER

„Surrender este un volum cu caracter expansiv, o carte care te învăluie… o carte generoasă și energică”, The Guardian

„Introspectiv, crud, autodepreciant și ciudat de serios”, The Irish Times

„La fel ca U2, „Surrender” se avântă ori de câte ori se aprinde lumina reflectoarelor”, The New York Times

„Un memoriu remarcabil, scris de un star rock care, ai impresia, ar fi putut fi un scriitor”, LA Times

„Când am început să scriu această carte, speram să desenez în detaliu ceea ce înainte schițasem doar în cântece. Oamenii, locurile și posibilitățile din viața mea. Surrender este un cuvânt încărcat de sens pentru mine. Crescând în Irlanda în anii șaptezeci, cu pumnii în sus ( muzical vorbind), nu era un concept ușor de îmbrățișat. Un cuvânt pe care l-am rostit doar când mi-am adunat gândurile pentru carte. Încă învăț această condiție uimitoare. În trupa mea, în căsnicia mea, în credința mea, în viața mea de activist. Surrender este povestea unui pelerin… Cu o doză sinceră de fun în acest parcurs…”, Bono

DESPRE BONO

Bono, născut Paul David Hewson, a umplut stadioane, alături de trupa U2, timp de patru decenii. Trupa a vândut 170 de milioane de discuri și a câștigat 22 de premii Grammy, precum și nenumărate alte premii, inclusiv distincția „Freedom of the City“ din partea orașului Dublin și premiul „Ambasador al Conștiinței“ din partea Amnesty International. Trăiește împreună cu soția lui, Ali, și cei patru copii în Dublin, Irlanda. Surrender este prima lui carte.