Citește un fragment în avanpremieră din „Vieți furate” de Jean Hanff Korelitz

Vieți furate, al treilea volum semnat de Jean Hanff Korelitz tradus la Editura Litera, a apărut în colecția „Buzz Books” și spune povestea lui Jacob Finch Bonner, un fost romancier promițător, cu o primă carte respectabilă.

Astăzi, predă un curs obscur de scriere creativă și nu a mai scris și publicat nimic acceptabil de ani întregi. Într-o zi, Evan Parker, cel mai arogant dintre studenții lui, declară că nu are nevoie de ajutor pentru viitorul său roman întrucât are o poveste atât de bună încât, oricât de slab ar fi scrisă, succesul este absolut garantat. Jake este convins că are de-a face cu un simplu diletant narcisist. Apoi Parker îi destăinuie povestea…

Dar când află că fostul său student a murit, din câte se pare fără a-și fi terminat cartea, Jake procedează la fel cum ar face-o oricare alt scriitor care se respectă, pus în fața unei astfel de povești – o poveste care trebuie spusă cu orice preț.

În numai câțiva ani, Jake este un scriitor de succes – bogat, faimos și citit în întreaga lume. Ajuns însă la apogeul noii lui vieți glorioase, primește un e-mail, în care scrie doar atât: Ești un hoț. Este doar primul pas dintr-o campanie anonimă terifiantă îndreptată împotriva lui…

Citește un fragment în traducere din limba engleză de Dana-Ligia Ilin

Jacob Finch Bonner, cândva promiţătorul autor al romanului The Invention of Wonder, prezentat în secțiunea „Nou şi Remarcabil“ din The New York Times Book Review, a deschis uşa biroului care îi fusese re­partizat la primul etaj din Richard Peng Hall, şi‑a pus servieta de piele jerpelită pe masa de lucru goală şi s‑a uitat în jur cu un aer înrudit cu disperarea. Biroul, al patrulea său locaş în Richard Peng Hall din tot atâ­ţia ani, nu era mult mai bun decât celelalte trei, dar cel puţin priveliştea de la fereastra din spatele mesei de lucru era o alee vag studenţească pe sub copaci şi nu parcarea din anul al doilea şi al treilea, sau tom­beronul din primul an (când, ce ironie, fusese mult mai aproape de faima literară, câtă o fi fost ea, şi ar fi putut, teoretic, să spere la ceva mai plăcut). Singurul lucru din încăpere care avea ceva cu adevărat de natură literară, care avea cât de cât căldură, era acea servietă ponosită în care Jake îşi ducea laptopul şi, în această zi anume, mostrele de scris ale studenţilor săi care aveau să sosească în curând, şi pe ea Jake o avea de ani de zile. O cumpărase dintr‑un talcioc cu puţin înainte de publicarea primului său roman, cu o anumită sfială scriitoricească: tânărul autor ridicat în slăvi încă mai are geanta de piele pe care a folosit‑o în anii de trudă! Orice rămăşiţă din speranţa de a deveni acea persoană pierise demult. Şi chiar dacă n‑ar fi pierit, n‑ar fi avut cum să justifice cheltuiala pentru o nouă geantă. Nu mai putea.

Richard Peng Hall era un adaos din anii ’60 la cam­pusul Ripley, o construcţie dizgraţioasă din blocuri de ciment albe, din spatele sălii de sport, alături de câteva cămine trântite laolaltă pentru „colege“ atunci când Colegiul Ripley a început să primească şi studente, în 1966 (ceea ce, spre lauda lui, s‑a întâmplat înaintea altora). Richard Peng a fost un student la inginerie din Hong Kong şi, cu toate că probabil îşi datora mai mult din averea adunată ulterior universităţii la care a mers după Colegiul Ripley (şi anume MIT), acea instituţie a refuzat să construiască un Richard Peng Hall, cel puţin pentru valoarea donaţiei la care se gândea el. Scopul iniţial al clădirii de la Ripley a fost să găzduiască pro­gramul de inginerie, şi încă mai avea aerul specific unei clădiri pentru ştiinţe, cu holul principal cu ferestre unde nu zăbovea nimeni niciodată, coridoarele lungi şi pustii şi acele blocuri de ciment traumatizante. Însă în 2005, când Ripley s‑a descotorosit de inginerie (de fapt, s‑a descotorosit de toate programele ştiinţifice, ca şi de toate programele de ştiinţe sociale) şi s‑a dedicat, după spusele comisiei de supervizare înnebunite, „studiului şi practicii artelor şi umanioarelor într‑o lume care le subestimează din ce în ce mai mult şi are tot mai puțină nevoie de ele“, Richard Peng Hall a fost redistribuit Programului de Masterat în Arte Frumoase de Ficţiune, Poezie şi Non‑ficţiune Personală (Memorii), low‑residency.

Astfel, scriitorii au ajuns în Richard Peng Hall, în campusul Colegiului Ripley, în acest colţ bizar din nordul Vermontului, destul de aproape de legendarul „Regat din Nord‑Est“ încât să aibă o urmă din ciudăţe­nia lui distinctă (zona găzduia din anii ’70 un cult creş­tin mic, dar dârz), însă nu atât de departe de Burlington şi Hanover încât să fie cu totul unde a‑nţărcat mutu’ iapa. Desigur, scrierea creativă era predată în colegiu încă din anii ’50, dar niciodată în vreun mod serios, ce să mai vorbim de „întreprinzător“. S‑au adăugat lu­cruri la curriculumul fiecărei instituţii de învăţământ care voia să supravieţuiască, pe măsură ce cultura se schimba în jur şi pe măsură ce studenţii au început, în veşnicul lor fel studenţesc, să aibă pretenţii: studii femi­nine, studii afro‑americane, un centru de calcul care, de fapt, atesta faptul că aceste calculatoare sunt, ştii tu, o chestie. Însă când Ripley a trecut prin marea criză de la sfârşitul anilor ’80, şi când colegiul a aruncat o privire sobră şi foarte neliniştită la ceea ce ar putea fi necesar pentru supravieţuirea instituţiei, iată – surpriză! – scrie­rea creativă a fost cea care a semnalat cea mai optimistă şansă de viitor. Aşa că a lansat primul (şi deocamda­tă singurul) program de master, Simpozioanele Ripley de Scriere Creativă, iar în anii următori Simpozioanele au înghiţit, practic, restul colegiului, până ce n‑a mai rămas decât programul lui low‑residency, mult mai con­venabil pentru studenţii care nu puteau să lase deoparte totul pentru un curs MFA de doi ani. Şi nici n‑ar trebui să se aştepte nimeni la asta! Scrisul, conform prospec­tului pe hârtie lucioasă şi site‑ului foarte atrăgător al Colegiului Ripley, nu este o activitate elitistă la care să aibă acces doar câţiva norocoşi. Fiecare om are o voce unică şi o poveste pe care nu poate s‑o spună nimeni altcineva. Şi oricine – mai ales cu îndrumarea şi spriji­nul Simpozioanelor Ripley – poate fi scriitor.

CE SPUN CRITICII DESPRE VIEȚI FURATE

„Vieți furate este unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit vreodată despre scriitori și scris. Se citește pe nerăsuflate, iar suspansul depășește orice limită. Este remarcabil.“ (Stephen King)

„Vieți furate este scris cu atâta măiestrie și este atât de fascinant încât e aproape imposibil să-l lași din mână. Inteligent și tulburător, te captivează de la primul capitol și nu te mai lasă până la finalul uimitor, care îți taie răsuflarea.” (Geer Hendricks și Sarah Pekkanen)

Jean Hanff Korelitz

Jean Hanff Korelitz s‑a născut și a crescut în New York și a studiat la Dartmouth College și Clare College, Cambridge.

Este autoarea, printre altele, a șase romane: A Jury of Her Peers, The Sabbathday River, The White Rose, Admission, Ar  i trebuit să știi(You Should Have Known), care urmează să fie ecranizat de Susanne Bier, cu Nicole Kidman, Hugh Grant și Donald Sutherland în rolurile principale, și The Devil and Webster, precum și a unui volum de poezii, The Properties of Breath.