Citește un fragment în avanpremieră din „Visurile tatălui meu“, de Barack Obama

Visurile tatălui meu, de Barack Obama, a apărut la Editura Litera.

În acest volum de memorii liric, dar lipsit de sentimentalisme, fiul unui tată african de culoare și al unei mame americane albe se află în căutarea înțelesului final al vieții sale de afro-ameri­can. Povestea începe în New York, unde Barack Obama află că tatăl lui – o figură pe care o cunoaște mai mult ca pe un mit, decât ca pe un tată – a murit într-un accident de mașină. Aceas­tă moarte neașteptată inspiră o adevărată odisee a emoțiilor – mai întâi într-un orășel din Kansas, de unde a pornit familia mamei sale pentru a se stabili mai apoi în Hawaii, și după aceea în Kenya, unde se întâlnește cu ramura africană a familiei sale. Autorul se confruntă cu adevărul amar al vieții tatălui său și se împacă, în cele din urmă, cu moștenirea sa împărţită.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DIN LIMBA ENGLEZĂ DE DIANA POPESCU MARIN

PARTEA ÎNTÂI

ORIGINI

Capitolul unu

La câteva luni după ce am împlinit 21 de ani, am primit un telefon de la un necunoscut care mi‑a dat vestea. Locuiam pe Ninety-Fourth Street din New York, o stradă aflată între două bulevarde, o zonă fără nume care făcea parte din granița fluidă dintre Harlemul de Est și restul Manhattanului. Era un cvartal neprimitor, fără copaci, numai cu asfalt, cu blocuri cenușii, fără ascensor, aliniate de o parte și de alta a străzii și care umbreau trotuarele mare parte din zi. Apartamentul era mic, cu podele denivelate, rareori încălzit, cu un interfon care nu funcționa, motiv pentru care vizitatorii mei trebuiau să mă sune înainte de a veni de la un telefon public aflat în colțul benzinăriei unde stătea de pază un doberman negru cât un lup, și care patrula vigilent cu o sticlă goală de bere în gură.

Nimic din toate acestea nu mă preocupa în mod deosebit, întrucât foarte puțini erau cei care mă vizitau. Eram repezit pe vremea aceea, preocupat de muncă și de planuri încă nerealizate, tentat să privesc oamenii ca pe niște distrageri inutile. Nu că n‑aș fi apreciat compania lor. Îmi plăcea să fac schimb de amabilități, în spaniolă, cu vecinii mei, portoricani în mare parte, iar în drum spre casă, când mă întorceam de la cursuri, mă opream să vorbesc cu băieții care sprijineau trotuarul toată vara, despre echipa de baschet Knicks sau despre împușcăturile auzite cu o noapte înainte. Când era frumos afară, mă așezam împreună cu colegul meu de cameră pe treptele scării de incendiu, unde fumam și priveam asfințitul care dilua albastrul cerului de deasupra orașului sau îi priveam pe albii din cartierele mai pricopsite plimbându‑și câinii prin cvartalul nostru și lăsându‑i pe aceștia să murdărească trotuarele – „Strângeți rahații, idioților!“, striga colegul meu de cameră din toți rărunchii, apoi începeam să râdem de fețele câinilor și ale stăpânilor care, iritați și aroganți, se aplecau să curețe după animalele lor de companie.

Asemenea momente mă amuzau – dar numai pentru scurt timp. Dacă discuțiile deviau sau dădeau în familiarisme, invocam imediat un pretext să ies din conversație. Singurătatea devenise un prieten confortabil, cel mai sigur loc pe care îl știam.

Îmi amintesc că alături de mine locuia un bătrân care părea să‑mi împărtășească dispoziția. Locuia singur, era slab și adus de spate și în rarele ocazii când părăsea apartamentul purta o haină neagră dintr‑o țesătură grea și o pălărie turtită. Uneori mă întâlneam cu el pe stradă, când se întorcea de la prăvălie, și mă ofeream să‑i car cumpărăturile pe scările interminabile. Mă privea, ridica din umeri și începeam amândoi să urcăm treptele, oprindu‑ne la fiecare etaj ca el să‑și poată trage sufletul. Când ajungeam în sfârșit în fața ușii, îi puneam cu grijă plasa pe podea, iar el dădea politicos din cap înainte de a se strecura în casă și de a pune lanțul pe ușă. Nu schimbam nici un cuvânt și niciodată nu mi‑a mulțumit pentru eforturile mele.

Tăcerea bătrânului mă impresiona; îl consideram un fel de suflet‑ pereche. Ceva mai târziu, colegul meu de cameră avea să‑l găsească ghemuit la etajul trei, cu ochii larg deschiși, cu membrele înțepenite și adunate pe lângă el, ca ale unui bebeluș. S‑a strâns lume atunci; câteva femei s‑au închinat, iar copiii mai mici șopteau agitați. Au sosit și paramedicii într‑un târziu, au luat cadavrul, iar poliția a intrat în apartamentul bătrânului. Era curat, aproape gol – un scaun, un birou, portretul șters al unei femei cu sprâncene stufoase și zâmbet blând pe o etajeră. Cineva a deschis frigiderul și a găsit în el aproape 1 000 de dolari, în bancnote mici, înfășurate în fâșii de ziare vechi și aranjate cu grijă în spatele borcanelor cu maioneză și murături.

Singurătatea exprimată de acea scenă m‑a afectat și, o clipă, mi‑am dorit să fi știut măcar numele bătrânului. Aproape imediat am regretat acea dorință și am uitat și de tristețe. M‑am simțit ca și cum înțelegerea dintre noi ar fi fost încălcată, de parcă în acea cameră aproape goală bătrânul șoptea o poveste nespusă și‑mi zicea lucruri pe care preferam să nu le aud.

Cred că s‑a întâmplat o lună mai târziu, într‑o dimineață rece și mohorâtă de noiembrie, în care soarele abia se ghicea sub stratul de nori, când am primit cel de‑al doilea telefon. Îmi pregăteam micul dejun, cafeaua fierbea pe aragaz și două ouă tronau în tigaie, când colegul meu de cameră mi‑a înmânat receptorul. Legătura era foarte proastă.

– Barry? Barry, tu ești?

– Da… Cu cine vorbesc?

– Da, Barry… sunt mătușa ta, Jane. Din Nairobi. Mă auzi?

– Scuze… cine spuneți că sunteți?

– Mătușa Jane. Ascultă, Barry, tatăl tău a murit. A murit într‑un accident de mașină. Alo? Mă auzi? Am spus că tatăl tău e mort. Barry, te rog, sună‑l pe unchiul tău în Boston și spune‑i. Nu pot vorbi acum, înțelegi, Barry. O să încerc să te mai sun…

Asta a fost tot. Legătura s‑a întrerupt, iar eu m‑am așezat pe canapea, bucătăria s‑a umplut de mirosul ouălor arse, în timp ce priveam fix crăpăturile de pe perete, încercând să‑mi evaluez pierderea.

CE SPUN CRITICII DESPRE VISURILE TATĂLUI MEU

„Un clasic american, scris cu grație și precizie.“ (Observer)

„Scrisă cu profunzime, emoție și inte­ligență.“ (The Times)

„Un om cu o poveste fenomenală.“ (Spectator)

„Un bestseller datorită prospețimii și onestității sale.“ (Christopher Hitchens, Sunday Times)

„O relatare bine scrisă a luptei lui Obama de a-și stabili propriile vederi asupra identității și rasei, o carte cu atât mai plăcută, cu cât este extrem de onestă.“ (Financial Times)

DESPRE BARACK OBAMA

Barack Obama a fost cel de-al 44-lea președinte al Statelor Unite ale Americii, ales în noiembrie 2008, și a ocupat această funcție vreme de două mandate. Este autorul a trei bestselleruri New York Times – Visurile tatălui meu, The Audacity of Hope și Tărâmul făgă­duinței – și laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 2009.

Locuiește în Washington, D.C., cu soția lui, Michelle. Au două fiice, Malia şi Sasha.