27 ianuarie – Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului

27 ianuarie marchează, anual, Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, în memoria victimelor persecuțiilor comise de către naziști între 1933 și 1945.

În octombrie 2002, miniștrii Educației din țările membre ale Consiliului Europei au adoptat o rezoluție prin care se stipula instituirea unei „Zile a Comemorării“ în toate școlile din statele respective pentru a comemora Holocaustul. În plus, cu ocazia celei de-a șaizecea sesiuni plenare a Adunării Generale a Națiunilor Unite din noiembrie 2005, s-a decis ca data de 27 ianuarie să devină Ziua Internațională pentru Comemorarea Victimelor Holocaustului și s-a solicitat statelor membre să dezvolte programe educaționale care să faciliteze transmiterea amintirii acestei tragedii către generațiile viitoare.

„Holocaustul a reprezentat persecutarea și omorârea sistematică, birocratică și girată de stat a aproximativ șase milioane de evrei de către regimul nazist și colaboratorii săi. Cuvântul Holocaust provine din limba greacă și înseamnă „sacrificiu prin foc“. Naziștii, care au preluat puterea în Germania în ianuarie 1933, credeau că germanii sunt „superiori din punctul de vedere al rasei“ și că evreii „nu erau demni de a trăi“. În perioada Holocaustului, naziștii au avut drept țintă și alte grupuri pe care le considerau „inferioare din punctul de vedere al rasei: „Roma/Sinti (țigani), persoanele cu dizabilități și unele popoare slave (polonezi, ruși etc.). Alte grupuri au fost persecutate pe motive politice și de comportament, precum comuniștii, socialiștii, Martorii lui Iehova și homosexualii.“ (Muzeul Memorial pentru Holocaust din Statele Unite)

Peste șase milioane de evrei europeni și-au pierdut viața ca urmare a atrocităților comise de către regimul nazist german. În România, Holocaustul provocat de regimul Ion Antonescu a dus la exterminarea a 280.000 – 380.000 de evrei și 11.000 de romi, potrivit Raportului oficial al Comisiei Wiesel.

Comemorarea a 81 de ani de la Holocaustul din România

Anul 2021 a marcat comemorarea a 80 de ani de la Holocaustul în România: rebeliunea legionară de la București (ianuarie 1941), Pogromul de la Iași (iunie 1941), deportările în Transnistria. În luna octombrie 2021 s-au împlinit 80 de ani de la începerea deportării evreilor din Basarabia, Bucovina de Sud și Bucovina de Nord în Transnistria.

Doar în octombrie 1941, peste 35.000 de evrei, majoritatea copii, bătrâni, femei, din Dorohoi, Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Rădăuți, Gura Humorului și alte localități din vecinătate au fost escortați în Transnistria. În perioada 1941-1943, în lagărele și ghetourile din Transnistria au murit între 115.000 – 118.000 de evrei locali, 105.000 – 120.000 de evrei din România și 11.000 de romi, arată Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“.

27 ianuarie este data la care, în 1945, cel mai mare lagăr nazist de exterminare de la Auschwitz-Birkenau (astăzi în Polonia) a fost eliberat de armata sovietică.

Vă invităm să urmăriți un dialog cu Elizabeth Bellak, sora Reniei Spiegel, o tânără al cărei jurnal ilustrează ororile războiului și suferințele de nedescris prin care a trecut:

Vă recomandăm o serie de cărți de ficțiune și non-ficțiune ce abordează acest subiect extrem de sensibil și dureros din istoria omenirii:

Jurnalul Reniei. Viața unei tinere în umbra Holocaustului¸ Renia Spiegel

Renia este o tânără care visează să devină poetă. Dar e 1939, iar Renia este evreică și trăiește în Polonia. Când Rusia și Germania îi invadează țara, lumea Reniei se năruie. Separată de mama sa, se adăpostește la bunici, de unde fuge apoi pentru a scăpa de raidurile aeriene nocturne, observă dispariția altor familii de evrei și, în final, este martoră la crearea ghetoului. Însă alături de teroarea războiului, există și frumusețe. Renia își găsește vocea de scriitoare și se îndrăgostește. Ea și Zygmunt se sărută pentru prima dată cu câteva ore înainte ca naziștii să ajungă în orașul ei natal. Și tot Zygmunt va scrie ultima însemnare în jurnalul Reniei.

Redescoperit recent, după șaptezeci de ani, Jurnalul Reniei este deja considerat o lucrare clasică a literaturii Holocaustului. Scris cu o claritate și o măiestrie care amintesc de Anne Frank, Jurnalul Reniei este o mărturie extraordinară atât pentru ororile războiului, cât și pentru viața care poate exista chiar și în cele mai întunecate vremuri.

Băiatul care l-a urmat pe tatăl său la Auschwitz, Jeremy Dronfield

Viena, 1939. Familia Kleinmann duce o viață simplă, obișnuită. Gustav lucrează ca tapițer, în timp ce soția lui, Tini, se ocupă de apartamentul modest în care locuiesc. Bucuria lor cea mai mare sunt cei patru copii: Edith, Fritz, Herta și Kurt. Dar, după ce naziștii anexează Austria, lumea celor asemenea soților Kleinmann se schimbă rapid și radical, chiar sub ochii lor: vecinii le devin ostili, afacerea le este confiscată, iar amenințările la adresa lor se transformă curând în realitate. Gustav și Fritz se numără printre primii arestați, fiind trimiși în Germania, la Buchenwald. Astfel se declanșează o serie de chinuri inimaginabile pentru ei.

O carte pe zi: „Băiatul care l-a urmat pe tatăl său la Auschwitz” de Jeremy Dronfield

Iar când Gustav urmează a fi transferat la Auschwitz, ceea ce e totuna cu o condamnare la moarte, fiul său, Fritz, alege să i se alăture. De-a lungul următoarelor luni de suferințe, iubirea constantă dintre ei este singura care-i menține în viață.

Carte bazată pe jurnalul secret al lui Gustav și pe o cercetare meticuloasă de arhive, Băiatul care l-a urmat pe tatăl său la Auschwitz povestește pentru prima oară istoria familiei Kleinmann, o poveste a iubirii și a curajului unor oameni care au de înfruntat orori cumplite.

Istoria Holocaustului. Desființarea omului: de la ascensiunea lui Hitler până la execuția lui Eichmann, Ovidiu Raețchi

O sinteză a celei mai cutremurătoare crime din secolul XX: anihilarea deliberată, printr-o veritabilă „bandă industrializată a morții“, a unui întreg popor. Cartea trece în revistă originile intelectuale ale nazismului, psihologia lui Hitler – pe care autorul îl numește „asasinul zero“, sursa absolută a Holocaustului – și politicile antisemite ale fiecărui stat european, din Germania până în România, din Scandinavia până în Italia, din Franța până în Grecia și în Ungaria. Un loc special îl ocupă etapele în care conducătorii celui de-al Treilea Reich au ajuns să conceapă Soluția Finală și modul în care aceasta a fost aplicată în lagărele de exterminare de la Chełmno, Bełzec, Sobibór, Treblinka, Majdanek și Auschwitz-Birkenau. „Holocaustul prin gloanțe“, comis de naziști cu precădere în Uniunea Sovietică, este reconstituit prin numeroase relatări ale supraviețuitorilor și ale martorilor, în vreme ce legile antisemite care pregătesc Shoah-ul sunt analizate în detaliu.

Citește un fragment în avanpremieră din volumul „Istoria Holocaustului. Desființarea omului: de la ascensiunea lui Hitler până la execuția lui Eichmann“ de Ovidiu Raețchi

„Tot acest proces genocidal – discriminarea, eliminarea din societate, ghetoizarea, înfometarea, împușcarea, gazarea – a început însă prin discurs. Orice genocid este, la început, un genocid al cuvintelor“ – iată avertismentul oferit de această nouă istorie a Holocaustului. Ceea ce nu au înțeles toți cei care îl aclamau pe Hitler – inclusiv Heidegger, care avea toate datele să înțeleagă – era faptul că desființarea unui om, așa cum o numește Primo Levi, însemna în fapt desființarea întregii umanități. Că acesta era chiar opusul principiului talmudic rostit ulterior în onoarea salvatorilor din Holocaust – precum Oskar Schindler sau Raoul Wallenberg: Cine salvează o viață salvează lumea întreagă. Cine desființează un om desființează umanitatea întreagă. Acesta a fost marele truc al Führerului. Toți ceilalți – proclamați de la Berlin ca fiind aleși, rase superioare, supraoameni – s-au năpustit la chemarea acestuia asupra evreului, care, spunea Hitler, era mai-puțin-om decât ei. Surpriză însă: evreul era un om ca toți oamenii, iar dezumanizarea lui era doar un șiretlic prin care oricine altcineva devenea dezumanizabil.“

Lumina din întuneric, Sharon Cameron

Povestea extraordinară a Stefaniei Podgórska, o adolescentă poloneză care, în timpul celui de al  Doilea Război Mondial, a ascuns în podul casei treisprezece evrei. În anul 1943, Stefania, o tânără de șaisprezece ani, lucrează în prăvălia familiei Diamant din Przemyśl, Polonia, croindu-și drum prin cântec în viețile și sufletele lor.

Totul se schimbă când armata germană invadează Przemyśl. Familia Diamant este obligată să se mute în ghetou, iar Stefania rămâne singură, într-un oraș sub ocupație nazistă, fiind nevoită să aibă grijă de Helena, sora ei în vârstă de șase ani. Împreună, cele două fete sunt puse în fața unei decizii terifiante, aceea de a-l ascunde pe Max, prietenul lor, și, în cele din urmă, pe alți doisprezece evrei.

Iar când doi ofițeri germani le rechiziționează casa, Stefania mai are de făcut o alegere crucială…

Ghetoul interior, Santiago H. Amigorena

În Ghetoul interior, Santiago H. Amigorena îndrăznește să-și arunce personajul, pe Vicente Rosenberg, în vârtejul unei introspecții dureroase, violente pe alocuri, în căutarea unei justificări pentru ceea ce nu poate fi cuprins cu mintea: oroarea supremă a secolului XX, Holocaustul.

Oscilând între normalitate și depresie adâncă, strivit între două lumi, cea interioară și cea exterioară, cea a vinovăției și cea a inocenței, între Bătrânul Continent și Lumea Nouă, eroul se refugiază într-o tăcere aparent fără întoarcere. Efortul de raționalizare îl conduce la chestionarea propriei identități, astfel că, obosit să fie polonez, Vicente se detestă pentru a fi visat să devină german și ajunge să-și urască identitatea evreiască. Numai iubirea, celălalt mare mister, reversul fecund al violenței și barbariei sterile, îl poate elibera de el însuși.

INTERVIU VIDEO. Marius Constantinescu în dialog cu Santiago H. Amigorena, laureatul premiului Goncourt – Alegerea României

Cartea, cu puternice tușe autobiografice, se citește dintr-o răsuflare. Forța evocativă a autorului, stilul său direct, ce nu ocultează însă reflecția asupra condiției umane, captivează încă de la primul paragraf. Dincolo de lectură, cititorului i se propune o experiență formatoare și transformatoare.

Se numea Sarah, Tatiana de Rosnay

Paris, iulie 1942: Sarah, o fetiță evreică în vârstă de zece ani, este arestată în toiul nopții, împreună cu părinții ei, de poliția franceză, dar nu înainte de a-și încuia fratele în ascunzătoarea lor secretă, convinsă fiind că se va întoarce după numai câteva ore pentru a-l elibera.

Paris, mai 2002: Julia, o jurnalistă americană, stabilită de mulți ani la Paris și măritată cu un francez, trebuie să scrie un articol despre razia de la Vel’ d’Hiv, cu ocazia comemorării a șaizeci de ani de la acest eveniment de tristă amintire în istoria Franței. În timpul investigației sale, Julia descoperă întâmplător o serie de secrete de familie adânc îngropate, care o leagă de Sarah, și simte nevoia de a reconstitui destinul tragic al fetiței. Pe măsură ce se adâncește în trecutul ei, lucrurile pe care le află o tulbură și o fac să-și pună întrebări cu privire la propria existență.

Se numea Sarah este povestea înduioșătoare a două familii unite de un secret teribil, dar și o tulburătoare pagină de istorie: Tatiana de Rosnay descrie un episod real din Franța aflată sub ocupație și rupe tăcerea care înconjoară un subiect dureros, uneori chiar tabu, din istoria francezilor.

Pasărea vopsită, Jerzy Kosiński

Mulți scriitori au abordat tema cruzimii de care omul este în stare în numele războiului, al ideologiei și al urii față de semenii săi, dar puține cărți vor depăși romanul de debut al lui Jerzy Kosiński, Pasărea vopsită, în ceea ce privește descrierile tulburătoare ale ororilor și barbariilor.

Povestea lui Kosiński urmărește parcursul traumatizant al unui băiețel, în timpul anilor grei ai celui de-al Doilea Război Mondial și în perioada imediat următoare. La începutul războiului, pe când avea doar șase ani, copilul este trimis de părinții săi la țară, unde se credea că va fi la adăpost. Însă băiatul, cu părul negru și pielea măslinie, va ajunge să rătăcească singur dintr-un sat în altul, prin mlaștini înghețate și păduri întunecoase, uneori vânat și torturat de săteni și doar rareori adăpostit și ocrotit, ducând o luptă crâncenă pentru supraviețuire. Experiențele și faptele sale trec dincolo de limitele umanității, dar Kosiński nu-și abate niciodată privirea și nu permite nici cititorului să o facă. La fel ca pasărea cu penele vopsite multicolor, respinsă și apoi ucisă brutal de suratele ei care nu o recunoșteau ca fiind una de-a lor, băiatul își caută și el, zadarnic, locul printre oameni.

Bogdan Alexandru Stănescu despre Jerzy Kosiński: „Pasărea bântuită de propria umbră”

Jerzy Kosiński, unul dintre cei mai originali prozatori ai secolului XX, creează în acest roman clasic un univers precum cel imaginat de Hieronymus Bosch, o lume a excesului îngrozitor, a absurdului temerilor și credințelor populare, unde domnesc violența și ura nestăpânită. Cu stilul său lapidar și imaginile vii, examinând apropierea dintre teroare și cruzime, pe de o parte, și inocență și iubire, pe de alta, Pasărea vopsită este o carte chiar mai relevantă pentru societatea actuală decât a fost la publicarea sa inițială.

Violonista de la Auschwitz, Ellie Midwood

La Auschwitz, fiecare zi este o luptă pentru supraviețuire. Alma este deținuta cu numărul 50381, număr tatuat cu cerneală albastră pe pielea ei. Este înghesuită laolaltă cu zeci de mii de alți prizonieri, separată de cei pe care-i iubește și azvârlită într-un labirint de sârmă ghimpată. Aici, în fiecare zi, oamenii dispar și nimeni nu-i va mai vedea vreodată. Tragedia pe care o trăiește acum este la ani-lumină de viața pe care o ducea înainte. Violonistă de renume, Alma fascina publicul cu reprezentațiile ei. Dar când naziștii au luat cu asalt Europa, nici talentul și nici reputația ei nu au reușit s-o salveze… Atunci când șefa lagărului pentru femei o numește pe Alma în fruntea orchestrei feminine, care trebuia să susțină concerte pentru ofițerii naziști de rang înalt, precum și să-i însoțească în acordurile muzicii pe prizonierii care mergeau spre munca silnică, Alma refuză inițial să joace acest rol ingrat. Curând însă se răzgândește, când își dă seama ce putere ar dobândi astfel: aceea de a salva multe tinere din ghearele morții și de a obține rații suplimentare de mâncare pentru deținutele înfometate.

Citește un fragment în avanpremieră din „Violonista de la Auschwitz” de Ellie Midwood

Așa ajunge Alma să-l cunoască pe Miklós, un talentat pianist maghiar. Și în mijlocul deznădejdii, cei doi reușesc să găsească împreună o rază de fericire, grație repetițiilor comune, biletelor secrete și concertelor pe care le susțin unul lângă altul – în timp ce se roagă ca, într-o bună zi, tot acel calvar să ia sfârșit. Dar la Auschwitz, moartea plutește în aer, iar suferința este unica certitudine… Va putea supraviețui dragostea lor într-un asemenea loc lipsit de speranță?

Inspirat dintr-o poveste adevărată, romanul Violonista de la Auschwitz prezintă istoria uneia dintre cele mai neînfricate și memorabile eroine. Prin curajul ei, Alma Rosé a salvat numeroase vieți, redându-le speranța celor care uitaseră până și sensul ei…

Gemenele de la Auschwitz, Affinity Konar

În 1944, gemenele Perla și Stașa Zagorski ajung la Auschwitz, împreună cu mama și bunicul lor. În noua lor lume întunecată, cele două fete își găsesc refugiul în relația lor specială, alinându-și suferința cu jocurile copilăriei lor și cu limbajul unic pe care-l împărtășesc. Ajungând să facă parte din așa-numita „Menajerie a lui Mengele“, gemenele au parte de un amestec de privilegii și orori necunoscute celorlalți, iar experiențele înfiorătoare prin care trec le schimbă radical, identitatea și personalitatea lor fiind transformate sub povara vinovăției și a durerii.

O carte pe zi: „Gemenele de la Auschwitz” de Affinity Konar

În iarna aceea, la un concert organizat de teribilul doctor Mengele, Perla dispare. Stașa își plânge sora, dar se agață de posibilitatea ca aceasta să fie încă în viață. Când lagărul este eliberat de Armata Roșie, ea și prietenul ei, Feliks – un băiat însetat de răzbunare după ce și-a pierdut și el geamănul –, o pornesc la drum prin orașele devastate ale Poloniei. Rănile, foametea, haosul din jur, nimic nu reușește să stea în calea celor doi copii, motivați deopotrivă de mânie și speranță. Rând pe rând, se întâlnesc cu săteni ostili, cu membri ai rezistenței evreiești, precum și cu alți refugiați, dar nicio clipă nu renunță la gândul că Mengele poate să fie capturat și să plătească pentru tot răul făcut. Pe măsură ce tinerii supraviețuitori descoperă ce a rămas din lumea pe care o știau, trebuie să încerce să-și imagineze un viitor în ea.

Povestea unui orfan, Pam Jenoff

La doar 16 ani, Noa a fost alungată de acasă după ce a rămas însărcinată cu un soldat nazist, după care a fost obligată să renunțe la propriul copil. Locuiește într-o mică gară și face curățenie ca să-și poată câștiga existența. Într-o zi, ea descoperă un vagon de marfă în care erau zeci de bebeluși evrei în drum spre un lagăr de concentrare și își aduce aminte de copilașul care i-a fost luat. În acel moment, care îi va schimba viața, fură de acolo unul dintre copii și fuge prin viscol.

Noa este salvată de un circ ambulant german, dar trebuie să învețe să evolueze la trapez ca să poată să se ascundă, ceea ce atrage resentimentele principalei trapeziste, Astrid. La început rivale, cele două femei ajung să aibă o legătură foarte strânsă, dar fațada care le protejează este din ce în ce mai fragilă.

Noa și Astrid trebuie să decidă dacă prietenia lor este de ajuns ca să se salveze una pe alta sau dacă nu cumva secretele pe care le ascunde fiecare vor distruge tot ce au realizat.

Ultimul tren spre Londra, Meg Waite Clayton

În Viena anului 1938, Stephan Neuman are 15 ani și este fiul unei familii evreiești cu stare și influență, viitor dramaturg care, în căutare de inspirație, cercetează atât străzile, cât și tunelurile ascunse ale vechiului oraș. Cea mai bună prietenă a lui Stephan este sclipitoarea Žofie-Helene, o tânără creștină, matematiciană de geniu, a cărei mamă este redactorul-șef al unei reviste antinaziste. Curând, zilele lipsite de griji ale celor doi adolescenți sunt strivite sub bocancii naziștilor care preiau controlul asupra Austriei.

Speranța însă nu moare. Truus Wijsmuller, membră a mișcării olandeze de rezistență, își riscă viața scoțând pe furiș copii evrei din Germania și trimițându-i către națiunile care îi acceptă. Misiunea aceasta devine încă și mai periculoasă după Anschluss – anexarea Austriei de către Hitler – fiindcă multe țări europene își închid granițele în fața miilor de refugiați.

Tanti Truus este hotărâtă să salveze cât de mulți copii poate. După ce Marea Britanie adoptă o lege prin care acceptă să preia copii refugiați din Reichul german, ea își face curaj și îl abordează pe Adolf Eichmann, nazistul care avea să vină cu ideea „soluției finale în chestiunea evreiască“, în încercarea de a scoate copii precum Stephan, frățiorul lui, Walter, și Žofie-Helene din iadul care se arată.