A.J.R. Waterston
Citește un fragment din volumul „Amurgul democrației. Seducătoarea atracție a autoritarismului“ de Anne Applebaum
Amurgul democrației. Seducătoarea atracție a autoritarismului, cartea Annei Applebaum, apărută la Editura Litera în colecția „Kronika“, este o analiză sclipitoare a schimbărilor actuale și o imagine încurajatoare a drumului către revenirea la valori democrate.
Specialistă în domeniul istoriei și câștigătoare a Premiului Pulitzer, Anne Applebaum explică, într-un limbaj clar, de ce elitele din democrațiile mondiale sunt atrase de naționalism și de autoritarism. Din Statele Unite și Marea Britanie până în Europa continentală și dincolo de ea, democrația liberală este atacată, iar autoritarismul e în ascensiune. În Amurgul democrației, Anne Applebaum, istoric al atrocităților regimului sovietic și printre primele jurnaliste americane care au avertizat în privința tendințelor antidemocrate din Occident, explică ispita naționalismului și a autocrației. În aceste eseuri captivante, autoarea afirmă că sistemele politice cu opinii radicale sunt atrăgătoare, în special când sunt în beneficiul celor loiali și îi exclud pe toți ceilalți.
Liderii despotici nu conduc singuri; se bazează pe aliați politici, birocrați și figuri publice pentru a le pava drumul și a-i sprijini. Partidele autoritare și naționaliste apărute în democrațiile moderne oferă noi surse de avere sau de putere partizanilor. Applebaum descrie mulți dintre noii contestatari ai liberalismului din toată lumea, dovedind că folosesc teorii ale conspirației, polarizări politice, rețele sociale și chiar nostalgia pentru a schimba societăți.
Citește un fragment în traducere din limba engleză de Cora Radulian
Pe 31 decembrie 1999 am dat o petrecere. Era sfârșitul unui mileniu și începutul altuia nou, iar oamenii își doreau foarte mult să petreacă, dacă era posibil într‑un loc exotic. Petrecerea noastră îndeplinea acest criteriu. Am organizat‑o la Chobielin, un mic conac din nord‑vestul Poloniei, pe care soțul meu și părinții lui îl cumpăraseră în urmă cu un deceniu – la prețul cărămizilor din care era construit – pe când era o ruină igrasioasă și imposibil de locuit, nemaifiind renovată de pe vremea când foștii locatari fugiseră din fața Armatei Roșii, în 1945. Restauraserăm casa, sau cea mai mare parte din ea, deși lucrările avansau extrem de lent. Nu era terminată în 1999, dar avea un acoperiș nou și un salon proaspăt zugrăvit și absolut nemobilat, ideal pentru o petrecere.
Musafirii erau diverși: prieteni ziariști din Londra și Moscova, câțiva diplomați din Varșovia aflați la început de carieră, doi prieteni care au venit cu avionul de la New York. Majoritatea erau însă polonezi, prieteni de‑ai noștri și colegi de‑ai soțului meu, Radek Sikorski, care pe atunci era ministru adjunct de externe într‑un guvern polonez de centru‑dreapta. Erau prieteni din zonă, câțiva dintre foștii colegi de școală ai lui Radek și un grup mare de veri. Au venit și câțiva ziariști polonezi tinerei – nu foarte cunoscuți – împreună cu câțiva funcționari publici și unul sau doi membri extrem de tineri ai guvernului.
Pe majoritatea ne‑ai fi putut băga la grămadă în categoria generală numită de polonezi „dreapta“ – conservatorii, anticomuniștii. Dar, la acel moment, ne‑ai fi putut numi pe majoritatea și liberali. Liberali ai pieței libere, liberali clasici, poate thatcherieni. Chiar și cei cu idei mai puțin clar conturate despre economie credeau în democrație, în domnia legii, în control și în echilibru și într‑o Polonie care era membră a NATO și se afla pe calea aderării la Uniunea Europeană, o Polonie integrată în Europa modernă. În anii 1990, asta însemna să fii „de dreapta“.
După cum se întâmplă la petreceri, și aceasta era mai dezordonată. În Polonia rurală a anilor 1990 nu exista catering, așa că soacra mea și cu mine am făcut cratițe întregi de tocană și de friptură de vită. Nu existau nici hoteluri, deci cei o sută de invitați erau cazați la ferme locale sau la prieteni din orașul apropiat. Aveam o listă pe care scria cine unde stătea, dar doi dintre ei tot au ajuns să doarmă pe podea la subsol. Târziu în noapte am lansat focuri de artificii – ieftine, fabricate în China, care tocmai deveniseră disponibile pe scară largă și erau probabil foarte periculoase.
Muzica – de fapt casete audio fabricate într‑o eră de dinainte de Spotify – producea singura sciziune culturală serioasă a serii: cântecele pe care prietenii mei americani și le aminteau din liceu nu erau aceleași cu cele pe care și le aminteau din liceu polonezii, așa că era greu să‑i faci pe toți să danseze simultan. La un moment dat am urcat la etaj, am aflat că Boris Elțîn demisionase, am scris un articol scurt pentru un ziar britanic, după care am coborât la parter și am mai băut un pahar de vin. Pe la ora trei dimineața, una dintre invitatele poloneze mai scrântite a scos un mic pistol din poșetă și, plină de exuberanță, a tras câteva focuri în aer.
Era genul de petrecere trăsnită. A durat toată noaptea, a continuat cu un „brunch“ a doua zi după‑amiază și a fost plină de optimismul pe care mi‑l amintesc că‑l aveam în acea perioadă. Ne reconstruiserăm casa ruinată. Prietenii noștri reconstruiau țara. Îmi amintesc foarte bine de o plimbare prin zăpadă – poate a fost chiar în ziua de dinaintea petrecerii, poate în ziua de după – cu un grup bilingv, toți sporovăind în același timp, engleza și poloneza îngemănându‑se și răsunând în pădurea de mesteceni. În acel moment, când Polonia era cât pe ce să se alăture Occidentului, simțeam că facem cu toții parte din aceeași echipă. Aveam aceleași păreri despre democrație, despre drumul spre prosperitate, despre felul în care mergeau lucrurile.
Acel moment a trecut. La aproape două decenii mai târziu, astăzi aș trece pe trotuarul celălalt pentru a‑i evita pe unii dintre oamenii care au fost la petrecerea mea de Anul Nou. Ei, la rândul lor, nu doar că ar refuza să‑mi intre în casă, ci ar fi jenați să recunoască faptul că au fost vreodată la mine. De fapt, aproape jumătate dintre oamenii care au fost la acea petrecere nu ar mai vorbi cu cealaltă jumătate. Înstrăinarea e de natură politică, nu personală. Polonia are acum una dintre cele mai polarizate societăți din Europa și ne‑am trezit de părți opuse ale unei falii adânci, care scindează nu doar ceea ce era cândva dreapta poloneză, ci și dreapta maghiară, dreapta spaniolă, dreapta franceză, dreapta italiană și, cu câteva diferențe, dreapta britanică și cea americană.
O parte dintre invitații mei de Anul Nou – împreună cu mine și cu soțul meu – au continuat să sprijine orientarea de centru‑dreapta pro‑europeană, pro‑domnia legii, pro‑piață. Am rămas în partide politice care s‑au aliniat mai mult sau mai puțin cu creștin‑democrații europeni, cu partidele liberale din Franța și din Olanda, precum și cu Partidul Republican al lui John McCain. Unii se consideră de centru‑stânga. Dar alții au ajuns în cu totul alt loc. Acum susțin un partid nativist numit Lege și Justiție – care și‑a schimbat dramatic orientarea față de poziția pe care o avea inițial, când a condus pentru o scurtă perioadă guvernul, din 2005 până în 2007, după care un membru al lui a devenit președinte (nu e același lucru în Polonia), din 2005 până în 2010.
În anii în care nu au fost la putere, conducătorii Partidului Lege și Justiție și mulți dintre susținătorii și promotorii lui au ajuns să îmbrățișeze încetul cu încetul un alt set de idei, nu doar xenofobe și paranoice, ci fățiș autoritariste. Ca să fim cinstiți cu electoratul, nu toți au putut sesiza acest lucru: Lege și Justiție ducea o campanie foarte moderată în 2015 împotriva unui partid de centru‑dreapta care era la putere de opt ani – soțul meu era membru al respectivului guvern, deși a demisionat înainte de alegeri –, guvern care în ultimul an a avut la cârmă un prim‑ministru slab și neimpresionant. E de înțeles că polonezii voiau o schimbare.
Ce spun criticii despre Amurgul democrației. Seducătoarea atracție a autoritarismului
„O relatare revelatoare și, uneori, șocantă, dar niciodată disperată a ascensiunii autoritarismului în Occident.“ (Los Angeles Review of Books)
„O lectură esențială pentru atacul său viguros asupra noii drepte din rândurile conservatorilor și pentru avertismentul documentat pe care îl transmite. Opiniile lui Applebaum sunt oportune, în special fiindcă este o gânditoare atentă și o observatoare perspicace… O abordare educată, rațională și sinceră a realităților întunecate pe care le trăim.“ (Kirkus Reviews)
„Anne Applebaum este un istoric important al comunismului și o cercetătoare iscusită a politicilor contemporane. În această carte, Applebaum se concentrează asupra unei mari întrebări, care a preocupat-o profund atât în Europa, cât și în America: unde a greșit democrația? Această documentare scrisă cu inteligență și înțelegere este răspunsul ei.“ (Timothy Snyder, autor On Tyranny)
„Experiența de istoric a lui Applebaum și cunoștințele despre Europa și SUA contemporane scot la iveală elementele eterne, dar și distinctive, definitorii pentru pericolele politice care ne amenință astăzi… Amurgul democrației ne oferă lecții despre îndelungata luptă dintre democrație și dictatură. Însă, poate cel mai important, despre cât de fragilă este de fapt democrația: supraviețuirea ei depinde de alegerile zilnice ale elitei și ale omului de rând.“ (Sheri Berman, The Washington Post)
„Cartea pe care trebuie să o citești pentru a înțelege ce înseamnă ascensiunea și conducerea lui Donald Trump pentru democrația de azi, nu numai în SUA, ci și global.“ (Ron Elving, NPR)
Despre Anne Applebaum
Anne Elizabeth Applebaum (n. 25 iulie, 1964) este ziaristă și istoric american. În 1992 s-a căsătorit cu Radoslaw Tomasz Sikorski, jurnalist și om politic polonez, fost ministru al Apărării în Polonia și mareșal al Seimului. Cuplul are doi băieți, Aleksander și Tadeusz. Applebaum a devenit cetățean polonez în 2013. Vorbește fluent polona și rusa.
A scris pe larg despre marxism-leninism și despre dezvoltarea societății civile în țări din Europa Centrală și de Est. A lucrat la The Economist și la The Spectator și a fost membră în consiliul editorial de la The Washington Post (2002–2006). A câștigat Premiul Pulitzer în aprilie 2004 pentru cartea Gulag: O istorie, publicată în anul anterior. Este corespondentă la The Atlantic și senior fellow la The Agora Institute at Johns Hopkins University School of Advanced International Studies.
